Actorul bucureştean are o activitate bogată în teatru (fiind angajat al Teatrului Bulandra, dar joacă şi în calitate de colaborator, pe alte scene), televiziune (emisiuni şi reclame, dintre care cea cu Văru' e cea mai cunoscută) şi, bineînţeles, cinema. Şerban Pavlu sondează în numeroase roluri rezerve de vulnerabilitate, moralitate şi compasiune pe fondul unor structuri dure, frecvent duplicitare, care oscilează între două extreme şi generează, astfel, principalele conflicte. Un dur sensibil sau un tandru cu accese de brutalitate, Şerban Pavlu interpretează roluri complexe şi încearcă în permanenţă să îşi extindă gama de personaje şi de abordări. Ultimul său film, „Charleston”, scris şi regizat de Andrei Creţulescu (aflat la debut în lungmetraj), a fost prezentat în cadrul celei de-a 17-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, la Cluj-Napoca. 

Cu ocazia interviului stabilit cu Şerban Pavlu înaintea proiecţiei de gală la care a fost prezentă o mare parte din echipă, i-am precizat actorului că, în mod contrat obişnuinţei, mi-am notat câteva întrebări, fiind şi presat de un interval rigid, impus de către organizatorii TIFF. Şerban Pavlu mi-a spus că e deschis la orice fel de variantă. Când l-am întrebat dacă asta se aplică şi în cazul filmului şi teatrului, mi-am dat seama că am şi început interviul la care cel intervievat s-a manifestat volubil, atent şi cu şarm.

Şerban Pavlu: Să ştii că e destul de greu să funcţionezi ca actor dacă nu eşti maleabil, dacă nu reuşeşti să prinzi din mers anumite lucruri. Una dintre calităţile importante ale unui actor nu e doar posibilitatea de a face schimbări, ci de a le face şi repede.

 

Andrei Vornicu: Atunci când sunteţi implicat într-un proiect, aveţi opinii ferme pe care vreţi să le impuneţi sau vă lăsaţi pe mâna regizorului?

Ş.P.: Din păcate nu, şi zic din păcate pentru că am avut uneori dreptate. Mi-ar plăcea să pot fi atât de sigur pe mine încât să mă impun, şi cred că un actor o face cel mai bine pur şi simplu făcând, dând exemplu. Asta înseamnă să ai o propunere foarte clară în cap, să vezi acel lucru şi să îl poţi face, şi atunci şansele de a-l impune, cum s-ar zice, sunt mai mari. Dar eu sunt uneori nesigur, probabil, şi mai obişnuit să ascult. Nu am avut mari contre cu regizorii, nici la teatru, nici în film. Dacă omul insistă, întotdeauna în capul meu e o idee de genul: dom'le, până la urmă funcţia lui e cea de regizor, a mea e cea de actor, hai să vedem cum facem pentru că probabil ştie el ceva dacă ţine atât de mult ca lucrul ăla să fie făcut aşa. Dar uneori am avut dreptate.

 

A.V.: Cum lucraţi la un film în momentul în care e realizat de un regizor care se află la debut în lungmetraj? Aveţi o abordare diferită sau mergeţi pe încredere?

Ş.P.: Merg pe încredere. Înţeleg întrebarea, e foarte justă. E foarte greu să ai o atitudine diferită pentru că asta ar însemna că tu aplici un set de reguli diferit. Cred că ce poţi face, actoriceşte vorbind, e să refuzi scenariul sau rolul dacă, într-adevăr, persoana din faţa ta nu-ţi inspiră deloc încredere. La experienţa pe care o am, am ajuns la această concluzie. Poate că o să mi-o schimb. Mai bine ceri nişte întrevederi înainte, să te vezi cu el şi să pui pe hârtie un set de întrebări în care să-ţi clarifici poziţia lui asupra scenariului, a personajelor, a situaţiilor. Mai bine ai discuţiile astea, care pot părea exagerate, înaintea decât în timpul filmării, pentru că un debut implică un risc pe care şi-l asumă în primul rând cel care debutează şi care este supus unui stres foarte mare, care vine din foarte multe părţi. Şi pentru a îngreuna filmarea prin nişte discuţii care poate că au un punct de plecare foarte onorabil şi corect, e mai puţin profitabil decât o discuţie prealabilă. Revenind la mine, nu cred că lucrez într-un mod diferit. Nici nu aş şti cum s-o fac. Evident că am oameni care-mi inspiră încredere, cu care simt că mă pot duce departe, nu pun la-ndoială propunerile şi cererile lor, fireşte că pe unii îi creditez mai mult decât pe alţii, dar încerc să mă comport la fel.

 

În general, actorii români filmează ce primesc

 

A.V.: V-aţi câştigat privilegiul de a fi selectiv în privinţa rolurile pe care le acceptaţi în film. Care e criteriul de selecţie, ce proiecte respingeţi din start?

Ş.P.: Aş vrea să pot să fiu de acord cu tine, mai degrabă a crescut posibilitatea de a alege. E vorba de absenţa industriei, până la urmă. Filmul românesc probabil înseamnă mai mult ca oricând pe plan mondial şi probabil mai puţin ca niciodată pe plan intern. Filmele care au avut succes enorm şi au atins nişte performanţe nevisate vreodată, în cele mai importante festivaluri ale lumii, vor rămâne ca o perioadă glorioasă. Dar publicul larg încă nu se regăseşte în tematică, în stil, şi ar dori filme mai accesibile, sau o diversitate de genuri, care nu vor apărea dacă nu se va rezolva un aspect foarte concret: reţeaua naţională de distribuţie e la pământ, şi dacă acest lucru nu începe să se ia în discuţie cu un plan pe termen lung, oamenii se vor îndepărta din ce în ce mai tare de filmul românesc. Lipsind industria, lipteşte o ofertă reală, lipesc nişte instrumente reale, de exemplu box office-ul unui actor e greu de determinat. Un actor începe să aleagă atunci când pur şi simplu numărul de oferte de lucru e mai mare decât timpul lui. În general refuz lucruri care presupun oameni care pur şi simplu nu-mi inspiră încredere, fiindcă e important să simţi o minimă conexiune cu cei care îţi propun ceva, pentru că nu e o meserie pe care o faci singur. Nu vii cu rolul făcut, să spui: vedeţi, eu v-am făcut rolul, acum plătiţi-mă că am plecat, folosiţi-l cum credeţi dumneavoastră. Tu lucrezi cu omul ăla şi îmi doresc, la fel ca toţi ceilalţi actori, să dau peste chestii interesante, care să-mi stimuleze puţin imaginaţia, roluri care să fie şi foarte greu de făcut, dar care să mă şi ducă într-o zonă nouă. Am început să mai aleg, dar încă nu îi pot spune o stare de fapt. În general, actorii români filmează ce primesc.

 

A.V.: Deplângeaţi la un moment dat că iese un număr foarte limitat de produse autohtone pe piaţă. Dar anul ăsta am citit că se vor lansa peste 20 de lungmetraje, din care opt vor fi debuturi. Nu vi se pare o creştere spectaculoasă?

Ş.P.: O creştere este, într-adevăr, dar nu cred că până în 50 de filme pe an putem vorbi de o creştere spectaculoasă. Tare mi-e să nu vorbim şi de o scădere în curând. E foarte greu dacă nu se reînnoadă această legătură cu publicul, dacă nu reîncep oamenii să vină la cinema, cumpărându-şi un bilet, ca să vadă film românesc. Dacă totul depinde de la banii de la CNC şi nu din încasări – şi nu pledez aici pentru filme spectaculoase cu bătăi sau mai ştiu ce urmăriri de maşini – vorbesc de săli de cinema. Sunt convins că dacă va exista această reţea de distribuţie, industria s-ar ajusta singură şi ar apărea şi cei care ar face mai multe filme.

 

Publicul de teatru vs publicul de film

 

A.V.: Am observat că omologul mai tradiţional al cinematografului, teatrul, beneficiază de subvenţii mult mai generoase din partea statului, şi poate că asta face o diferenţă. Sau e altceva la mijloc?

Ş.P.: Nu cred că e altceva la mijloc, cred că pur şi simplu lumea e mai obişnuită să meargă la teatru şi că există mai multe locuri unde se joacă teatru decât se pot vedea filme, ceea ce e ciudat având în vedere că, fără îndoială, filmul este arta populară prin excelenţă în acest moment. Teatrul are spectatori. Există o recurenţă în mersul la teatru, există o relaţie mai clară între teatrul românesc şi publicul lui.

 

A.V.: Aţi putea face un portret al spectatorului de film românesc?

Ş.P.: Nu. Există fără îndoială oameni care merg la cinema cu oarecare frecvenţă, dar nu ştiu care ar putea fi. Simt mult mai clar spectatorul de teatru. E foarte bună întrebarea – există oameni care merg la cinema, dar nu le-aş putea face un portret. Sunt cinefili, dar nu mă refer neapărat la ei, ci la oamenii care doresc să vadă un film românesc şi, repet, sunt convins că ar apărea filme mai puţin nişate, de festival, cum se spune, dar neînsemnând de exemplu comedii frivole, ci filme... vorbeam azi dimineaţa cu cineva despre Noul Val Francez, iar acele filme erau făcute de regizori pentru public, nu pentru festival. Înainte de a rămâne în istoria cinematografiei, aceste filme au avut un public şi nu neapărat format din cinefili înrăiţi, ci din oameni care aveau diferite meserii şi se regăseau în acele filme.  


 

Trebuie să începem din şcoală să facem educaţie cinematografică

 

A.V.: La noi cred că aceste festivaluri sunt mai degrabă un mijloc decât un scop în sine fiindcă se promovează astfel filmele-

Ş.P.: Bineînţeles. Oamenii spun: se fac filme pentru festival! Păi, până la urmă care e şansa unui tânăr realizator de film în condiţiile în care el nu ar are unde să îşi proiecteze filmul? Presupunând că omul ar fi interesat să facă un film de public, care să aibă 1 milion de spectatori, ca să pronunţăm această cifră absolut intangibilă în România. Unde ar putea merge acei oameni ca să cumpere acel milion de bilete? Să presupunem că aceşti autori de cinema sunt de fapt businessmeni. Până la urmă, ei sunt obligaţi să gândească în termenii ăştia. Dacă ies cu filmul şi merg cu el la Cannes, la Locarno, Veneţia sau Berlin... O regizoare româncă debutantă, Adina Pintilie, merge la Berlin şi câştigă Ursul de Aur, un premiu extrem de important şi de greu de câştigat, şi apar la câteva zile nişte opinii pe Facebook exprimate de persoane publice care scriu nici mai mult, nici mai puţin decât: „Băgaţi-vă Ursul în fund!” Ce se ascunde de fapt în spatele acestor vorbe? Dezavuăm festivalul de film de la Berlin, îl considerăm o chestie decăzută moral sau anunţăm astfel că pe noi nu ne interesează lucrurile astea. Asta spune mult despre societatea noastră. Tu poţi afirma pur şi simplu: mie nu-mi place genul ăsta de filme, cum ai spune că nu-ţi place muzica jazz. Îmi place muzica pop. Dar dacă aud că tu eşti muzician de jazz şi ai luat ceva premiu şi îţi spun să ţi-l îndeşi undeva.... Sunt nişte resentimente care trec dincolo de opţiunea ta. Omul ăla nu ţi-a furat nimic, nu e ca şi cum ai fi dus şi tu un film acolo... ce vreau să spun e că ascunde mult mai mult decât pare la prima vedere.

 

A.V.: Nu credeţi că e o trăsătură psihologică a poporului român, dacă extrapolăm puţin? Fiindcă am întâlnit-o frecvent.

Ş.P.: Nu cred că e o trăsătură psihologică, ci e o chestiune de moment şi ţine în primul rând de educaţie. Asta va rezolva şi problema cu filmul. Trebuie să începem din şcoală să facem educaţie cinematografică, la fel ca în alte ţări europene, fiindcă şi asta e o chestie pe care o înveţi, ţine de cultură.

 

Există o privire preconcepută asupra poziţiei femeii în teatru şi film

 

A.V.: Ce părere aveţi despre fenomentul #MeToo? Credeţi că va avea un impact asupra industriei artistice româneşti comparabil cu cel din industria artistică  internaţională?

Ş.P.: Există, cu siguranţă, mult machism şi o repartizare pe roluri şi în România, în teatru şi în film. Nu i-aş spune o izolare a femeii, dar există un asemenea tip de gândire. La noi nu sunt mizele atât de mari: nu se pierd milioane, nu se câştigă milioane, dar există, de ce să nu recunoaştem, o privire preconcepută asupra poziţiei femeii în teatru şi film. Pe unele le auzi deja din facultate şi sunt convins că de acolo poate începe schimbarea. Pe termen lung nu văd nici un fel de „risc” de apariţie a unei mişcări de tip #MeToo în România, dar cum s-a întâmplat întotdeauna cu noi, dacă mai trag clopotele alţii, dup-aia începem şi noi să fim atenţi pe unde călcăm, măcar aşa, tangent. Dar ar fi de discutat şi la noi, fiindcă nu e curată treaba.   

 

A.V.: Aveaţi o dorinţă mai veche vizavi de regie. Vă mai interesează?

Ş.P.: Da, mă interesează, dar mi s-a întâmplat că am lucrat mai mult decât m-am aşteptat în ultimii ani şi atunci nu prea am avut timp. N-aş vrea să fac lucrul ăsta doar aşa, pentru că toată lumea a început să facă câte-un scurtmetraj. Dacă o să am cristalizat în minte un gând mai clar, atunci da.

 

A.V.: În film sau în teatru?

Ş.P.: Indiferent. Mă simt în stare să fac şi una şi alta.

 

A.V.: Ce părere aveţi despre filmele adaptate pentru scenă? Cum vi se pare ideea de a fi traduse în alt limbaj vizual?

Ş.P.: Dacă există o structură dramatică suficient de puternică, se transformă în altceva, şi nu văd nici un fel de problemă, cu condiţia să renunţi la tot ce a însemnat filmul respectiv la nivel vizual. Am observat că genul ăsta de proiect merge atunci când se poate exploata problema din text.

Cititul îmi lipseşte mai mult decât orice

 

A.V.: Aveţi o pasiune foarte veche pentru literatură. Mai aveţi timp pentru ea? Dacă da, ce citiţi în momentul de faţă?

Ş.P.: Am o pasiune, dar din păcate nu mai citesc atât de mult. Citesc acum o carte foarte mişto despre Cehia, „Gottland” de Mariusz Szczygieł. E un tip de litaratură-reportaj. Îmi place foarte mult cartea. Aş sta şi aş citi, nici măcar filme n-aş vedea atât de mult. Cititul îmi lipseşte mai mult decât orice. Pentru asta ai nevoie de timp şi acum termin o carte într-o săptămână.

 

A.V.: Dacă ar fi vorba de un nou sezon „Umbre”, aţi relua rolul lui Relu?

Ş.P. (râde): Da, l-aş relua de ori câte ori ar fi nevoie pentru că a fost o experienţă foarte disciplinantă pentru mine.

 

A.V.: Sunt curios dacă acum aţi adăuga ceva sau aţi schimba ceva la felul de a fi al personajului.

Ş.P.: Da. Până aş fi anunţat în mod oficial că s-a terminat această poveste, cred că mă gândesc constant la rolurile pe care le joc. E un pic ca la teatru: până când nu am siguranţa că am terminat-o cu o piesă, cu un rol, undeva, la mine cel puţin se întâmplă aşa, eu mai lucrez la personajul ăla. La teatru, nu cred că exagerez dacă spun că eu sunt mai de urmărit după 10-15-20 de spectacole decât la premieră, pentru că eu caut în mod constant. Mă şi surprind fără să vreau: în timpul zilei mă gândesc la cutare personaj pe care îl joc sau repet o bucată din textul lui. Asta fac cel mai des în ultima vreme, aşa că de-asta nu am timp de citit. 

 

A.V.: Dacă v-aţi imagina că Relu citeşte o carte, care ar fi asta?

Ş.P.: Ahaaa (râde)! Cred că ar fi ceva de genul Codul samurailor - Bushidō  

 

A.V.: Sau „Arta războiului” de Sun Tzu.

Ş.P.: „Arta războiului” sau ceva de genul ăsta, pe care l-ar şi comenta, l-ar citi zâmbind, nu cu o fervoare totală, ci ironic.

 

Articol preluat de pe:

http://www.zi-de-zi.ro/2018/06/04/interviu-actorul-serban-pavlu-la-tiff-2018-filmul-romanesc-inseamna-mai-mult-ca-oricand-pe-plan-mondial-si-mai-putin-ca-niciodata-pe-plan-intern/