INTERVIU Actorul Şerban Pavlu: „Eşecul are această mare calitate, de a te face să-ţi pui întrebări“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Şerban Pavlu
Şerban Pavlu

Fie că joacă pe scena Teatrului Bulandra, a Teatrului Naţional Bucureşti, la Bulandra sau UnTeatru sau în alte spaţii, fie că interpretează roluri puternice în numeroase lungmetraje, fie că apare în seriale sau acordă interviuri, Şerban Pavlu (44 de ani) e un actor care magnetizează la prima vedere.

Interviu de Andrei Vornicu

Amestectul de sofisticare şi directeţe pe care le transferă cu lejeritate în rolurile pe care le interpretează îl fac inconfundabil. În acest an a obţinut cea de-a patra nominalizare din carieră la Premiile Gopo, pentru prestaţia din „Charleston“ (regia Andrei Cretzulescu), după ce în 2013 a câştigat trofeul pentru Cel mai bun actor în rol principal în „Toată lumea din familia noastră“ (regia Radu Jude). Cel de-al treilea sezon al serialului „Umbre“, în care Şerban Pavlu joacă rolul lui Relu, un taximetrist-recuperator a cărui viaţă dublă a declanşat o serie de evenimente dramatice, e aşteptat cu nerăbdare de public. În spectacolul regizorului Alexandru Darie de la Bulandra, Şerban Pavlu face un Coriolanus excepţional, impresionând prin forţa, dinamica şi multitudinea de idei, într-un tur de forţă de aproape patru ore. Actorul joacă, la Bulandra, la Sala din Grădina Icoanei, şi în „Zadarnicele chinuri ale dragostei“, premiera recentă a lui Andrei Şerban.

Weekend Adevărul: Cel de-al treilea sezon din „Umbre“ s-a materializat şi va intra în acest an pe micile ecrane. Ce îi aşteaptă pe telespectatori?

Şerban Pavlu: De data asta e o poveste strict sub numele Bogdan Mirică. Bogdan fusese scenarist şi la sezonul precedent, dar acum este atât scenarist, cât şi regizor integral. Vor fi tot şase episoade, with a twist. Va fi un scenariu în nota obişnuită „Umbre“, adică foarte întunecat, violent, dar personajele capătă nişte dimensiuni aproape arhetipale şi îşi poartă fiecare damnarea. Nimeni nu e izbăvit în sezonul ăsta.

 Referitor la Relu, suferă o transformare radicală pe parcursul celor şase episoade?

Da.

 E într-o direcţie pozitivă sau negativă?

Direcţia e una singură. Eu am admirat la Bogdan că nu încearcă să facă din personajele astea nişte sfinţi. Lucrurile decurg din chestia asta.

„Numărul de filme care se face este în continuare redus“

Aveţi o filmografie destul de bogată. Privind retrospectiv, v-aţi gândit vreodată: vai, ce în ce porcărie de film am jucat sau acum n-aş face rolul ăsta sub nici o formă?

M-am gândit, e normal să te gândeşti, oricine s-ar gândi la chestia asta. Pe de altă parte, eşti produsul tuturor acestor experienţe pe care le-ai trăit, şi eu cred că – acuma, perspectiva mea e strict profesională şi nu recomand nimănui să facă lucruri proaste – dar cred că un actor îşi poate îmbunătăţi skill-urile şi din lucruri proaste. Eşti aşezat în faţa unei dileme pe care trebuie s-o rezolvi. Ai – urăsc cuvântul ăsta, „provocare“ – dar provocările astea nu sunt numai plăcute. Sunt şi provocări neplăcute, dar care umflă muşchiul, te încordează. Evident, sunt chestii proaste fundamental, dar un actor care înainte de orice joacă, acţionează, învaţă şi din lucrurile astea, pentru că e pus în faţa unei situaţii concrete, nu teoretice. Dacă aş putea să îmi curăţ filmografia, aş face-o, dar nu pot să ascund că sunt cine sunt datorită întregii filmografii sau a întregii serii de spectacole în care am jucat.

Şerban Pavlu

 V-aţi definit pe viitor anumite tipuri de personaje sau anumite direcţii pe care aţi dori să le abordaţi în planul cinematografiei?

 Absolut deloc. Cred că este şi imposibil, şi că genul ăsta de afirmaţie, dacă o face cineva, e un pic ipocrită, poate fără voie, pentru că, am spus-o de mai multe ori şi o s-o repet şi acum, actorii în România nu prea îşi aleg rolurile, mai ales în film. Numărul de filme care se face este în continuare redus. Cred că abia acum au început să apară direcţii distincte. Văd, de exemplu, că mai sunt încercări comerciale, şi foarte bine că sunt. Dar va mai dura până când un actor matur – nu tânăr, că la tineri nici nu mai discut subiectul ăsta – va spune: „Domn’le, pe mine nu prea mă interesează tipul cutare de cinema sau tipul cutare de cinema, pe mine m-ar interesa mai degrabă asta.“ Eu mă refer aici la propuneri plătite, fiindcă oamenii sunt mai selectivi când nu sunt plătiţi. Dar în România săracii actori joacă de multe ori în proiecte neplătite sau care sunt plătite extrem de prost şi joacă doar ca să joace în filme. Şi eu am făcut lucrul ăsta de multe-multe ori, am jucat în scurtmetraje studenţeşti sau nestudenţeşti, în filme fără buget, dar cred că va mai dura până când un actor va spune: „Domn’le, uite, eu merg pe direcţia asta, a venit cineva la mine şi mi-a propus un rol, dar pe mine rolurile astea şi tipul ăsta de cinema nu prea mă interesează, cred că n-o să-l fac.“ Nu prea văd chestia asta în jurul meu şi, repet, e ceva firesc, oamenii vor să apară iniţial. Mai degrabă vor deveni obligaţi să fie selectivi în sensul că încep să nu lucreze pe o anumită zonă sau alta, dezvoltându-şi propriile proiecte, şi o să spună: „Eu am ales cinemaul de tipul ăsta, mă interesează cinemaul comercial.“ Da, dar pe tine te cheamă cineva în mod frecvent să faci cinema necomercial şi tu refuzi sau...? Înţelegi ce vreau să spun. Ce-mi doresc şi unde cred că duce discuţia asta, e că sunt extraordinar de importante întâlnirile cu diverşi oameni.

Ca să fiu sincer, cred că poţi avea o experienţă fantastică, actoriceşte vorbind, într-un serial precum „Umbre“, dacă te întâlneşti cu nişte oameni cu care te simţi foarte bine, şi poţi avea o experienţă neplăcută într-un film care îşi propune o miză artistică superioară, dar din varii motive întâlnirea e neplăcută, şi atunci senzaţia ta va fi de eşec.    

Aţi menţionat un termen pe care voiam să-l aduc în discuţie, pentru că trăim într-o societate care e obsedată de succesul ca normă. Care e de fapt rolul şi importanţa eşecului în viaţa unui artist?

Actorul e un artist care are în permanenţă nevoie de un context bine definit. Probabil că toată arta o fi contextualizată, dar actorul funcţionează doar dacă se îndeplinesc condiţiile astea: dacă joci teatru, trebuie să existe un loc, trebuie să existe scenografie, regie, colegi, text, iar de cinema nu mai discut. Şi atunci cred că eşecul are această mare calitate de a te face să-ţi pui întrebări, de a te face să chestionezi contextul, pe tine însuţi, aşteptările pe care le ai. Eşecul te face să te întrebi ce-i succesul şi cât de mult ţi-l doreşti sau ce defineşti tu a fi succes.

Imagine indisponibilă

 Există tipuri de eşec benefice şi tipuri negative sau ţin doar de raportarea ta?

Eu cred că ţin doar de raportatea ta, pentru că nu văd ce ar putea fi benefic la modul absolut. Poate există, dar e în afara ta. Un eşec benefic este un semnal că o prostie se opreşte sau că ai putea să zici: slavă Domnului că e un eşec, fiindcă dacă ar continua porcăria asta să fie prezentată la infinit, ar fi un dezastru (râde). Se-ntâmplă, slavă Domnului. Cred că avem o problemă cu a defini eşecul, în România. Este extrem de important acest lucru, e o discuţie în sine. Ia, de pildă, un film. Filmele în România n-au prea multe intrări de public şi atunci, trăgând de marginile acestei definiţii, putem să spunem că toate filmele sunt eşecuri în România pentru că n-au succes de public. La fel de bine ai putea defini succesul ca fiind premiile astea internaţionale care se iau. Şi atunci te-ntrebi: cum se întâmplă, deci succes înseamnă numai dacă cineva din afara ţării îţi confirmă sau îţi validează acest demers? E foarte complicat să spui ce anume e succesul şi, atunci, cum definim eşecul? Tot tu îl defineşti până la urmă. Cea mai simplă definiţie este să ţi se spună ţie, personal, ce bine a fost chestia aia, de către oameni pe care tu îi admiri sau pe care îi preţuieşti sau de care te temi.

 Aţi avut, cel puţin în viaţa profesională, măcar un caz pe care l-aţi cataloga un eşec total?

Da, am avut. De filme nici nu discut, că am jucat în multe filme foarte slabe. Am jucat şi în numeroase spectacole slăbuţe sau mediocre sau catastrofale. Mie îmi place într-un fel această condiţie de mercenar pe care o are actorul uneori, pentru că, laşi fiind cu toţii, te salvează de a-ţi asuma întreaga responsabilitate. „Domn’le, eu n-am făcut filmul ăla, pe mine m-au chemat, am jucat şi am făcut tot ce-am putut mai bine.“ Şi asta e o chestie reală, nu cred că un actor se duce şi încearcă să joace mai prost rolul care îi e dat, ci mai bine. Aşa că dacă vedeţi că un actor uneori joacă foarte prost şi uneori joacă foarte bine, totul e vorba de context. El se duce şi încearcă să facă tot ce poate mai bine, după mintea lui.

„Sunt unii actori foarte cunoscuţi a căror simplă prezenţă într-un spectacol mă face să-l evit“

Imagine indisponibilă

Există şi cazuri de marti artişti foarte cunoscuţi care se află la final de carieră, dar care au un succes inerţial, lumea vine la spectacolele lor, îi aplaudă şi îi ovaţionează, dar respectivii artişti sunt sufocaţi de manierisme şi automatisme pe care poate că nu le conştientizează deplin, dar exprimă suficienţă fiindcă nu mai dau tot ce pot pe scenă.

Dar nici nu mai ştiu ce pot. Da, ăsta e un fenomen. E o teamă constantă să nu ajung şi eu acolo, pentru că singurul paznic al chestiei ăsteia eşti tu. La noi în ţară se întâmplă acest lucru: oamenii devin nume, numele atrag public – vorbim mai ales de teatru, filmul încă n-are această cotă comercială. Numele îţi umplu sala, asta ştie şi impresarul de spectacol, dar şi directorul de teatru, însă directorul nu ar trebui să fie atât de atent la lucrurile astea. Teatrul de stat, pentru că e subvenţionat şi nu produce spectacole cu banii câştigaţi din spectacolele precedente ar trebui să fie mai atent la repertoriu şi demersul ar trebui să fie mai general, un demers concertat al tuturor teatrelor de a propune lucruri artistice, ar trebui să propună spectacole de teatru, nu de divertisment şi doar atât. Aceste spectacole pot îmbrăca diferite forme şi e foarte bine să se facă nu doar experiment, dar din păcate atenţia directorilor se îndreaptă de multe ori spre succesul de public. Succesul înseamnă că se umple sala, sala se umple de multe ori la nume, iar numele de multe ori sunt foşti actori foarte buni şi care acuma nu mai fac altceva decât să-şi poarte numele pe scenă. Da, e un fenomen palpabil, există în jur, am văzut foarte mulţi actori buni proşti, care nu îşi doresc nimic, nu mai caută nimic şi nu îi interesează nimic. Să zicem că nu eşti într-o căutare permanentă, poate că unii nu sunt dispuşi s-o facă singuri, poate că nu sunt îndemnaţi de un regizor s-o facă, nu sunt toţi actorii ca Victor Rebengiuc, care îşi ia rolul de la prima pagină foarte în serios şi de fiecare dată merge cu pedala apăsată până la podea.

Poate că nu e într-o zonă a experimentului sau nu se reinventează cu fiecare rol, dar ceea ce vezi că face e acea credinţă şi rigurozitate. E un pic mai dur cu el însuşi decât alţi actori care sunt poate cu 30 de ani mai tineri, dar sunt foarte indulgenţi cu ei înşişi. Sunt unii actori foarte cunoscuţi a căror simplă prezenţă într-un spectacol mă face să-l evit.

Mie mi se pare că acest tip de atitudine a actorului e legitimată în primul rând de către public.

Da. Îmi pare rău s-o spun şi sunt convins că există un nucleu mai dur şi mai critic, dar publicul general caută lucruri sigure. Vezi o familie care-şi spune „Hai să mai mergem şi noi să vedem un teatru“, şi atunci ei vor să vadă un teatru bun, să nu fie cu vulgarităţi, cu înjurături, cu ţigani, să fie un teatru frumos şi să joace cineva cunoscut ca să poată apoi să zică: „L-ai văzut pe cutare în cutare piesă? Eu l-am văzut.“ Se întâmplă să meargă şi la spectacole bune tot din aceste criterii. De-acolo a plecat treaba: erau spectacole foarte bune care aveau o vedetă sau alta în distribuţie, spectatorii se lăudau că le-au văzut şi de-aici se ajunge foarte repede la bifarea asta culturală. Există un anumit conformism aici: oamenii încep să citească un anumit autor sau să asculte ceva pentru că e treaba sigură.

„Mă interesează foarte tare criticile negative“

Coriolanus

Am mai constatat un caz răspândit, care se leagă de cel menţionat anterior: artişti mai tineri, valoroşi şi de succes care îşi cultivă în mod deliberat un cult, cu asentimentul atât al publicului, cât şi al criticii, devenind nişte persoane la adresa cărora orice formă de critică e aspru amendată. Cum vi se pare acest lucru?

De chestia asta nu vom scăpa. Aicia e un altfel de război, care se va purta întotdeauna. Există o latură socială şi nişte jocuri de culise în viaţă culturală de peste tot. Acuma e greu să ne imaginăm că un om complet lipsit de valoare sau de vreo reuşită ar putea să ocupe o poziţie atât de înaltă. Toţi aceşti mari artişti încearcă să-şi ţină bine locul, treaba asta s-a întâmplat dintotdeauna şi se va întâmpla şi de acum încolo. Iar datoria criticii este să răspundă atunci când este cazul, dar la noi nu prea se întâmplă. Oamenii se duc la spectacole apăsaţi de măreţia creatorilor. Ar trebui să fie mai obiectivi. Eu nu suport genul ăsta de critică. Adică e un eveniment doar fiindcă maestrul a mai scos ceva din el.

 Dumneavoastră cum primiţi criticile negative?

Cu interes. Mă interesează foarte tare, inclusiv din partea unor persoane pe a căror cuvânt nu pun foarte mare preţ. Asta fiindcă tot timpul mă interesează cum se vede ceea ce fac eu. La unele spectacole mi-ar plăcea să întreb fiecare spectator: ţie cum ţi s-a părut sau tu ce-ai înţeles? Am descoperit prăpastia dintre ce ţi se pare ţie că e şi ce se vede de fapt. Cred că un actor bun e într-un control al mijloacelor lui, la primul nivel ştie cum e receptată o anumită chestie sau alta. Un actor trebuie să aibă capacitatea de a se dedubla şi de a stabili o empatie cu publicul. 

Care este persoana al cărei cuvânt contează cel mai mult pentru dumneavoastră? Sau persoanele.

Nu este o persoană pe al cărei cuvânt mizez cel mai mult. Există oameni pe care îi cunosc mai bine, a căror activitate artistică o admir sau pe a căror calitate umană şi sensibilitate pun preţ. De fapt, există o compilare permanentă între aceste chestii. Sunt cel puţin cinci-şase astfel de persoane, soţia mea fiind una dintre ele. Mi-e frică de cei care te pot influenţa pentru că am avut discuţii în urma cărora n-am mai putut să văd lucrurile la fel, nu am mai putut să mă întorc în momentul dinainte de discuţie legat de receptarea unui film sau a unui spectacol.

 Aveţi o modalitate tipică prin care vă învăţaţi textele?

Da, am. Nu am găsit o reţetă mai bună decât asocierea cu mişcarea. Încerc să-mi învăţ textul şi acasă, fiindcă am fost forţat în ultimii ani, dar cea mai bună metodă e asocierea gândului cu mişcarea. Dacă reuşesc să-mi dau textul cu partenerul într-un context anume, scenic sau pe platou, la filmare, efortul se reduce la jumătate şi capătă coerenţă. Pentru că eu ştiu că ăla e momentul când beau din pahar sau mă duc după bere sau mă ridic şi traversez camera. Mişcarea, de obicei, e asociată cu un gând, şi atunci totul începe să capete sens.

„Îl admir foarte mult pe Victor Rebengiuc“

Serban Pavlu Victor Rebengiuc foto Florin Ghioca

Victor Rebengiuc şi Şerban Pavlu  FOTO: Florin Ghioca

Unul dintre spectacolele în care jucaţi în prezent e „Regele moare“ (Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu), un text testamentar şi care reprezintă una dintre cele mai complexe expresii ale tematicii morţii din literatura universală. E un fel de antrenament pentru moarte. Cum vă raportaţi la această temă?

 M-a şocat mult mai tare decât îmi imaginam. E un spectacol care îmi lasă urme adânci în cap de fiecare dată când se joacă. Îl joc şi îl şi privesc în acelaşi timp. Întâmplarea a făcut că tot cu Andrei şi Andreea Grosu am făcut un alt spectacol la care ţin foarte mult, se cheamă „The Sunset Limited“ şi se joacă la unteatru, şi care are tot aceeaşi temă.

În distribuţie e şi Victor Rebengiuc, una dintre persoanele care mă influenţează destul de mult şi pe care o consider un fel de profesor de după facultate, e un profesor pe care l-am avut în următorii 20 de ani după ce am absolvit, pentru că am jucat cu el mai mult decât cu oricare alt actor, tânăr sau bătrân. Îl admir foarte mult, m-a influenţat şi m-a ghidat foarte mult şi, văzându-l acum în spectacolul ăsta, mă atinge foarte tare. E un spectacol care mă răscoleşte de fiecare dată când îl joc.

 V-aţi pus în postura persoanei care joacă rolul Regelui şi se apropie de acel moment existenţial?

 Da, am început să mă pun în postura asta în viaţa de zi cu zi şi cred că efectul prim e cel de panică. Am simţit şi eu chestia asta acum câţiva ani la un nivel aproape fizic, şi de-atunci cred că nu te mai părăseşte niciodată gândul ăsta. E un scriitor englez, Julian Barnes, care are o carte numită „Nimicul de temut“ şi acolo citează o expresie care se referă specific la senzaţia asta, se cheamă „rêve mortel“, adică a te trezi întru moarte, a-ţi da seama ca o revelaţie. Toţi ştim lucrul ăsta, îl putem percepe cu mintea. La 14-15 ani, de exemplu, eşti perfect pregătit psihic, raţional, să înţelegi chestia asta, atâta doar că nu e acelaşi lucru şi simţi povestea asta la un nivel fiziologic.

 Credeţi că există ceva dincolo, după moarte?

 Nu prea mă hazardez să spun. Nimic care să justifice vreun cult religios.

Care ar fi atunci motivul pentru care viaţa merită să fie trăită, dacă toţi dispărem pe urmă?

Eu n-am găsit vreunul pe care să îl recomand.

Sunteţi optimist că veţi reuşi să găsiţi unul până la final?

Momentan n-am o speranţă clară în direcţia asta.

Dar familia, prietenii şi arta de calitate înseamnă ceva?

Ajută. Pentru mine, familia şi prietenii, evident. Dar arta mi se pare un scop în sine. În această lume aproape lipsită de sens mi se pare mai plin de sens să te ocupi cu arta decât cu producţia de gloanţe sau de maşini, de exemplu. (Interviu realizat de Andrei Vornicu, jurnalist şi blogger Adevarul)

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite