Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În loc să utilizeze bugetul pentru a găsi o soprană de valoare pentru premiera Luciei di Lammermoor, producţia extraordinară a lui Andrei Şerban, managementul interimar mai cheltuie nişte bani aiurea pe o gală, invitând-o pe Anita Hartig să cauţioneze lipsa de fond a stagiunii de toamnă, marcată de premiere dubitabile (Văduva veselă şi Il barbiere di Siviglia). Într-un astfel de context, ce înseamnă această gală? Royal Opera House a început să fie finanţată de stat abia în 1946. Nu cunosc nici o gală care să celebreze la Covent Garden o subvenţie publică.

Sigur că, în regimul comunist, orice etatizare era interpretată politic în mod exagerat, ca şi cum ar fi fost un eveniment epocal. O dovadă este şi finalul îndoielnic al filmului Darclée (1961, regia: Mihai Iacob), din care ai putea crede că înainte de etatizarea Operei Române n-ar fi existat artă lirică pe plaiurile româneşti.

Şi totuşi, chiar Darclée, de unde a aflat ea că există o artă care se numeşte Operă? Discuri nu existau, iar ea n-a crescut la Milano sau Londra, ci la Brăila (s-a născut acolo, în 1860). Sau Elena Teodorini (născută în 1857, la Craiova), unde a auzit ea arii de operă care să-i placă atât de mult încât să vrea să devină soprană?

În secolul XIX, trupe de operă italiene, franţuzeşti sau germane ajungeau în Principatele Române, fie în tranzit către Rusia, fie încercându-şi norocul chiar aici, în Balcani. Opera este o artă falimentară din punct de vedere economic, pentru că are de hrănit multe guri pentru a produce un spectacol: orchestră, cor şi abia la sfârşit soliştii şi dirijorul; banii din vânzarea de bilete nu ajung. De aceea, o companie independentă dădea faliment de regulă după ce încheia stagiunea. În Occident, Opera era sprijinită de aristocraţie, prin donaţii, sau chiar de casele regale, astfel încât se mai ajungea la un break even în contabilitatea impresarului care conducea un teatru de operă (de obicei închiriat sau chiar cesionat de stat pe o perioadă contractuală).

Cam aşa se întâmplau lucrurile şi pe la noi, copiind modelul apusean. Un exemplu e hatmanul moldovean Alecu Roset care, în anul 1837, plăteşte un avans de 800 de galbeni impresarului italian Domenico Castiglia, prin care acesta din urmă se obligă să prezinte o stagiune cu 37 de spectacole muzicale. Stagiunea n-a avut loc pentru că ceilalţi boieri rugaţi să contribuie şi ei cu bani au fost de părere că trebuie să se cânte şi în limba română şi să fie prezentate şi vodeviluri româneşti. E doar unul dintre multe scandaluri între artiştii români şi cei străini.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.