InstaCannes, corespondenţă de la Eugenia Vodă. Weekend cu poveşti de dragoste
0
Rumorile festivaliere dau drept sigur un „palmares feminist”, cu o Palme d’or pentru un „film de femeie” (italianca Alice Rohrwacher, pentru „Lazzaro felice”). La casa de pariuri a Cannes-ului circulă şi ideea unui ex aequo feminin în vîrful palmaresului (italianca şi o regizoare libaneză, al cărei film e programat în ultima zi a competiţiei)!
Text de Eugenia Vodă
Să sperăm că nu sunt decât simple presupuneri, datorate febrei feministe care a bântuit ediţia. Vom afla palmaresul sâmbătă seara.
Până atunci, privind în urmă, la competiţia atît de eterogenă, remarci existenţa unor poveşti de dragoste „pure şi dure”, care, dincolo de meridianele şi de stilurile diferite, se întâlnesc într-un punct comun: scenariile par inspirate dintr-un „roman fluviu”, ca şi când autorii ar fi, printre altele, nişte regizori de seriale frustraţi! Sau ca şi cînd ambiţia fiecărui film ar fi să furnizeze materie pentru un, serial, care ar putea continua la infinit.
În filmul polonezului Pawlikowski, „Cortina de fier”, povestea ar putea continua, ca într-un univers imaginat de Cocteau, „în altă lume”. Alta decât lumea anilor ’50, din Polonia proletcultistă, în care un muzician talentat, pianist şi dirijor, descoperă - undeva, la ţară, la selecţia pentru un concurs, gen „polonezii au talent” – o tânără blondă care va deveni „femeia vieţii lui”; fata are un aer frust, necizelat, dar are, în simplitatea ei, o personalitate puternică, aureolată şi de faptul că ar fi înfipt un cuţit în pieptul propriului tată, în clipa în care acela „a confundat-o cu mama”. Povestea de dragoste se intersectează cu eşalonul greu al unei epoci: muzica pe fundalul unui uriaş portret al lui Stalin, şantajul şi turnătoria, lipsa libertăţii. Muzicianul alege libertatea. Fata blondă, devenită între timp vedetă a unui ansamblu popular, se teme să-l însoţească, pentru că „dincolo ar fi nimeni”...
Povestea de dragoste se mută apoi la Paris, unde boema are şi ea restricţiile ei, iar cei doi îndrăgostiţi sunt mai nefericiţi decît oricînd: ea scoate un disc, care nu o reprezintă, şi-l aruncă pe stradă, el are un aer de om învins („în Polonia erai bărbat!”, îi spune ea, înainte de a-l părăsi, din nou). Simplificând la maximum această poveste, v-am spus, fluviu, el va realiza că nu poate trăi fără ea şi se va întoarce, ilegal, în Polonia, unde va face puşcărie. Iar ea va face toate compromisurile posibile (inclusiv mariajul cu un „aparatcik”) ca să-l scoată de acolo cu câţiva ani mai repede.
In final, realizează, amîndoi, ca într-un „imn pentru dragoste”, cântat de Edith Piaf, sau ca într-o textură sentimentală cu fibre de Marin Preda şi de Kundera, că au greşit epoca, şi aleg să iasă din scenă, nedespărţiti. Cum se întâmplă la Cannes, unii au adorat filmul, alţii l-au găsit prea „caligrafic”. În mod sigur, va avea mare succes la o anumită generaţie, din Est, care poate înţelege mai bine „despre ce e vorba în propoziţie”.
Dacă la Pawlikowski amorul se intersecteaza cu istoria, în filmul chinezesc („Eternii”, de Jia Zhang-Ke), amorul se intersectează cu mafia, undeva în China profundă, într-o zonă minieră, tristă şi cvasi-părăsită. Într-un mozaic de episoade comasate într-un singur lung-metraj, o fată frumoasă şi bună, iubita unui interlop, face cinci ani de puşcărie pentru port ilegal de armă, după ce, într-o ambuscadă, pune mâna pe pistol pentru prima oară în viaţa ei, ca să-i salveze viaţa iubitului. Dar, la ieşirea din închisoare, iubitul salvat n-o aşteaptă. Ea îl caută, departe, pe o insulă, unde el îsi refăcuse viaţa, apoi se despart, apoi anii trec, apoi iar se regăsesc, el într-un scaun cu rotile, bolnav, sărac, trădat de toată lumea, nu şi de ea, care îl pune pe picioare, la propriu şi la figurat, după care el pleacă, din nou, intempestiv, nu înainte de a-i trimite un sms cu textul „am plecat”.
Despre plecări şi reveniri în serie e vorba şi în povestea japoneză de dragoste („Asako I şi II”, de R. Hamaguchi), în care ea, o tânără îndrăgostită, va fi părăsită de el, un tânăr aventuros, genul „care te face să plîngi”, cum o avertizează, degeaba, o prietenă; peste ani, în alt oraş, ea întîlneşte un alt tînăr, identic fizic cu primul (jucat, evident, de acelaşi actor!), doar că, de data asta, un tip cumsecade, un caracter opus! Urmează alţi ani, de amor de data asta idilic, pînă cînd, într-o zi, aflaţi la o cină cu prietenii, în restaurant îşi face apariţia primul iubit, cel demonic, care vine la masă, o ia de mînă, iar ea, ca într-un film de Godard, se ridică şi pleacă cu el (dar sfârşitul nu-i aici!)
Până la urmă, cea mai emoţionantă poveste de dragoste din festival am descoperit-o într-un documentar, cu şi despre Jane Fonda, proiectat într-o secţiune specială. Înţelegi, văzînd filmul, că obsesia acestei femei cu o viaţă atît de bogată, pe toate planurile, e o iubire ratată, pentru o mamă pe care nu a înţeles-o, când era copil, iar apoi a fost prea târziu. O mamă părăsită de soţ (Henry Fonda, care avea pasiunea nevestelor în serie), şi internată într-un azil psihiatric, pentru tulburare bipolară gravă. La un moment dat, mama a susţinut că se simte mai bine şi a cerut să facă o vizită acasă, să-şi vadă copiii.
Jane, care avea în jur de 10 ani, se juca la etaj cu fratele ei, Peter, şi a refuzat să coboare s-o vadă, şi-a trimis doar fratele. La scurtă vreme, în spital, mama şi-a tăiat gîtul cu o lamă şi a murit. La câteva decenii după, Jane obţine cu greu, prin proces şi prin hotărîre judecătorească, dreptul de a citi dosarul de pacientă al mamei, conţinînd povestea unei vieţi, spusă unui medic. Dreptul de a-şi descoperi şi de a-şi iubi, în sfîrşit, mama absentă, plecată în altă lume, când era cu o jumătate de secol mai tînără decît e fiica ei, acum... Jane Fonda, care arată incredibil la 80 de ani, spune, cu o sinceritate cuceritoare, că da, a apelat la chirurgia estetică, deşi îi plac mult feţele oamenilor care „au trăit”, îi place, de pildă, faţa Vanessei Redgrave, pe care o admiră, dar ea „n-a avut curajul”, nu, n-a avut curajul, să primească şi să privească, în faţă, Timpul!. S-ar putea spune că e singura laşitate a unei femei, altfel, atât de curajoase!
Se încarcă comentariile...
