O montare clasică, în decoruri stilizate şi costume pastelate, luminoase, dintre care cele ale Reginei mame (însăşi Ileana Iliescu) s-au remarcat prin strălucire, întregind o ţinută ce a readus în memoria publicului silueta, distincţia, autoritatea, prestanţa, atribute din marea carieră a artistei. Scenografia a fost semnată de Adriana Urmuzescu.

          Întrucât spectacolul a fost realizat de teatrul de pe malurile Bahluiului în colaborare cu Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu” din Chişinău, în rolurile principale au dansat Anastasia Homiţcaia (Odette, Odille), Mihai Cersac (Rotbart), Eugeniu Tcaci (Bufonul), alături de ieşeanul Vlad Mărculescu (Siegfried). Toţi, remarcabili.

          La pupitrul orchestrei Operei din Iaşi, Traian Ichim  a condus cu destulă dibăcie, accentuând romantismul opusului prin culorile de sunet ale „cordarilor”, dar a devenit excesiv de violent prin alămuri şi percuţie. Dintr-un ansamblu bine pregătit, s-a  distins grupul „lebedelor mici”, care a depăşit cu profesionalism precipitata intrare ritmată a instrumentiştilor în secvenţa din actul secund.

          Am întâlnit-o pe artista emerită Ileana Iliescu în ziua următoare premierei şi am derulat câteva detalii asupra spectacolului.

REGELE BALETELOR

Costin Popa: Aseară, „Lacul lebedelor” a fost mare succes. Cum s-a născut producţia?

Ileana Iliescu:  Am fost invitată aici de dna Beatrice Rancea, managerul operei ieşene, să montez „Don Quijote”, cu premieră în decembrie trecut. După care, am salutat şi m-am pregătit de plecare. Dar dna Rancea mi-a spus: „Trebuie să te întorci, să faci „Lacul lebedelor”, tu să fii coregraful, tu să-l montezi”. Ideea n-a fost rea, pentru că în teatru exista un gol de repertoriu de balet. Acum 15-20 de ani era destul de bogat, apoi s-a tot diminuat şi timp îndelungat a rămas foarte slab reprezentat. Pe urmă, dna Rancea a venit ca manager al Operei şi a început cu spectacole lirice de marcă în regia lui Andrei Şerban, cu costume semnate de Doina Levintza, deci persoane importante, care au produs o serie de montări nemaipomenite. De fapt, primul meu spectacol aici a fost „O seară vieneză”, cu care făcusem vreo şapte ani de turneu în Franţa cu Opera Română din Cluj-Napoca. I-am arătat caseta, aşa, ca fapt divers şi, plăcându-i foarte mult, a hotărât să-l facă de un An Nou. Au urmat „Don Quijote” şi „Lacul lebedelor”. 

C. P.: Regele baletelor...

I. I.: Da, aşa îl consider eu. Actul al II-lea în coregrafia clasică rusă a lui Marius Petipa este tabú. Orice coregraf, oricât de mare  ar fi, în momentul în care încearcă să schimbe acest act, ratează din pornire spectacolul. Petipa a făcut un act II extraordinar care trăieşte de 200 de ani, nimeni n-a putut să-l bată şi să facă lucruri mai splendide. Restul actelor a completat acest cadru şi aşa am creat, am închegat spectacolul. Chiar pornind de la interpreta principală, există balete în care apar două primadone, una lirică, una dramatică, precum în „Floarea de piatră”, „Fântâna din Bahcisarai”, „Giselle”, unde sunt personaje foarte bine conturate separat. Ori în „Lacul lebedelor” o singură interpretă trebuie să fie şi lirică, şi dramatică, deci albă-neagră. Sigur că sunt teatre care poate n-au posibilitatea ca primele balerine să interpreteze la fel de bine ambele roluri şi atunci s-a mers şi pe ideea o Lebădă albă - Odette şi o Lebădă neagră - Odille. Se foloseau două artiste care se apropiau puţin ca statură, ca alură scenică, dar erau diferite.

C. P.: La Bucureşti, în timpurile vechi, s-a întâmplat?

I. I.: Poate când făceam turnee şi eram obosiţi, s-au împărţit şi la noi rolurile. Mie nu mi-a convenit. Le spuneam: „Mai bine nu mă puneţi deloc”. Unii erau de părere că Lebăda mea neagră o depăşea pe cea albă. Fiind o balerină de forţă, de virtuozitate, sigur că în actul al III-lea aveam mai mult de arătat decât în actele II şi IV. Totuşi mi-a plăcut să le fac pe amândouă. Am urmărit şi alte interprete la care n-am văzut diferenţa între cele două personaje, dintre cele două caractere total diferite. Când Lebăda neagră intră în scenă trebuie să ai fiori, pentru că este un personaj puternic. Prin deosebirea caracterială a lebedelor care interpretează cele două personaje, la care se adaugă coregrafia, am zis că „Lacul lebedelor” este regele baletelor, un titlu de referinţă.

C. P.: În program scrie „coregrafia clasică Marius Petipa, adaptare coregrafie Ileana Iliescu”.

I. I.: Eu am spus să se scrie aşa, mi s-a părut foarte corect pentru că am mai avut nişte contribuţii la dansurile de caracter din primul act, iar actele III şi IV au fost făcute de mine în totalitate.

C. P.: Conceptual.

I. I.: Da. Am urmărit subiectul, dar din punct de vedere coregrafic aceste trei acte au fost create integral de mine. Dacă m-aş fi atins de actul al II-lea, îţi repet, ar fi fost o blasfemie, un sacrilegiu.

COOPERARE FRUCTUOASĂ

C. P.: Cum s-a decis colaborarea cu moldovenii?

I. I.: Schimbul de relaţii între Opera din Chişinău şi Opera din Iaşi s-a fundamentat după un spectacol cu „Giselle” în care au dansat doi solişti din Republica Moldova. Dna Rancea l-a prezentat pe directorul Operei din Chişinău şi a anunţat că se va monta, probabil, „Lacul lebedelor”, în coregrafia mea. Eram în loja din care am urmărit spectacolul „Giselle”, toată sala s-a întors spre lojă şi a început să aplaude. Mi-am zis: „Staţi un pic, aplaudaţi mai târziu, să vedeţi dacă merit”. Şi, aseară, zic eu că le-am meritat, pentru că spectacolul a fost corect, cu decoruri, costume frumoase, iar copiii s-au prezentat bine. A fost valabil pentru un teatru care totuşi nu e o companie de 100 de persoane. Dar noi am mers pe regie, scenografie, coregrafie.

Vlad Mărculescu şi Ileana Iliescu

C. P.: Cum s-a lucrat cu trupa de balet, cu soliştii de la Chişinău?

I. I.: Întâi mi s-a propus să se trimită şi corp de balet, dar ei fiind într-un turneu în Canada, se eliberau numai cu două săptămâni înainte de premieră, ori eu nu puteam să fac coregrafia de 3 acte în aşa timp scurt. Dna Rancea a hotărât atunci să facem spectacolul nostru, cu băieţi şi fete din clasele a XI-a şi a XII-a de la Liceul de Coregrafie, care s-au prezentat foarte corect, foarte frumos, cu entuziasm. Am lucrat cu ei împreună cu Compania de Balet a Operei din Iaşi. Practic Iaşiul poate da spectacolul şi fără dansatori dinafară, dar soliştii e bine totuşi să fie combinaţi. Cu tot respectul faţă de solistele locale, există numai două prime balerine, care încă nu sunt în forma de a dansa aceste roluri mari. Prinţul Siegfried a fost însă primul dansator ieşean, un băiat foarte bine pregătit şi cu o tehnică foarte bună, care a circulat prin multe teatre din America şi Europa. Dar Bufonul, de exemplu, care e un personaj foarte important, a fost un băiat de 41 de ani din Chişinău, ai văzut ce tehnică extraordinară avea şi în ce formă fizică se prezenta. Un băiat atent şi meticulos, a venit în fiecare zi şi a repetat foarte serios. Păi, alţi dansatori la vârsta asta, stau pe tuşă. Şi Rotbart este un personaj foarte interesant, l-a făcut un băiat foarte înalt, de 1,95 m, specializat mai mult în roluri episodice. La o anumită înălţime e greu să faci tehnică, adu-ţi aminte de Gelu Barbu care a fost partenerul meu, cu care am debutat în „Lacul lebedelor” şi nu avea o tehnică virtuoză. Virtuozitatea la băieţi, în special, tinde să fie mai perfectă la înălţimi medii sau chiar mici. Cum e Bufonul, care trebuie să fie un băiat sub normal ca statură.

C. P.: Tugearu ...

I. I.: Da, Tugearu era mediu ca înălţime şi a făcut un Bufon bun. La fel şi Adrian Caracaş, Marin Boeru, Angheluş...

C. P.: Marin Boeru a fost o apariţie specială.

I. I.: Avea tehnică. A stat ani de zile în Compania lui Maurice Béjart şi Béjart nu prea lua aşa, pe oricine. Boeru a dansat mulţi ani acolo. Pe urmă a plecat în America şi chiar nu ştiu pe unde se mai află acum, probabil tot acolo.

Vlad Mărculescu şi Anastasia Homiţcaia

C. P.: Mi-a plăcut foarte mult Anastasia, interpreta principală, cu date fizice foarte bune, zic eu, picioare şi braţe lungi....

I. I.: Acestea sunt punctele de plecare ale personajului. Adică rolurile pot să fie făcute şi de o balerină mai micuţă, dar în scenă, în momentul în care vezi braţe sau picioare scurte, deja s-a tăiat jumătate din efect, chiar dacă ea, calitativ, ca dansatoare, realizează toată performanţa tehnică, interpretativă. O fată mai înaltă, în momentul în care a ridicat braţele, aştepţi să şi zboare. Anastasia a dansat bine aseară, mi se pare că a dat un interviu şi am înţeles că a evoluat pe multe scene din afara Chişinăului, se vede că merită să fie expusă şi în alte teatre, cu alte companii de balet.

„NU SUNT DAME MARGOT FONTEYN”

C. P.: Ce amintiri ţi-a trezit rolul faţă de creaţiile de la Bucureşti?

I. I.: Eu vreau să-ţi spun că, mai ales acum că am stat la actul III în suflul spectacolului, cu fiecare mişcare parcă-mi aminteam de corpul şi interpretarea mea. Mi se întâmplă un lucru interesant: când priveam „Lacul” şi fetele pregăteau intrarea Lebedei Negre eu, dintr-o lojă sau de unde eram, aveam un gol în suflet, trăiam emoţia momentului. Acum nu a mai fost chiar aşa, pentru că dna Rancea a vrut să mă vadă neapărat pe scenă în rolul Mamei. Mi-a spus: „Ştii că şi Dame Margot Fonteyn a fost Mama la Covent Garden?” „Ei, cu asta m-ai convins”, am zis, „nu sunt Dame Margot Fonteyn, dar pot şi eu”. Mi-a făcut plăcere.

C. P.: A fost revenirea Ilenei Iliescu în scenă.

I. I.: Dacă vrei să-i spui aşa... Nu mai apărusem de ani.

C. P.: Ai avut cel mai frumos desenat costum, elegant, coafura splendidă, apariţie superbă.

I. I.: Într-adevăr, au lucrat bine, mi-a plăcut cum m-au aranjat.

C. P.: Personalizare remarcabilă.

I. I.: Probabil că Beatrice a mirosit treaba asta, dacă m-a distribuit.

C. P.: Şi scenografia a fost...

I. I.: Dna Adriana Urmuzescu a făcut-o frumos, ea a vrut să fie un spectacol mai aproape de Art Nouveau şi asta a ajutat, în special la băieţi. Pentru că în actul I, de exemplu, cam în toate ediţiile anterioare băieţii aveau maieuri de picior, cu demipoante. Ori un picior în colanţi, în momentul în care nu îl ai foarte lucrat, cu genunchi şi labă întinse, nu dă bine. Aseară au avut pantaloni de frac, destul de subţiri, deloc largi, conturau bine corpul dar nu vedeai lipsurile care s-ar fi putut observa într-un maieu obişnuit. Plus că băieţii erau eleganţi, aveau o notă de castel, de palat.

C. P.: Podeaua era splendidă, reflecta...

I. I.: Parcă era apă. A fost ideea dnei Urmuzescu. De obicei sunt covoare albe sau negre, de spectacole de balet. N-a folosit culori de galben, roşu, oranj, ci bleu, bleumarin. Covorul lucios, alunecător ne-a speriat puţin, dar în linii mari toţi s-au descurcat bine.

C. P.: În actul al IV-lea, la început, în aburii lacului, au apărut formaţiuni foarte frumoase de lebede...

I. I.: Da, ai văzut? Le-am plasat pe grupuri. Este actul „plânsului”, al „durerii” că au fost transformate din fete în lebede. Într-adevăr, la Oleg Danovski actul acesta era genial şi dna Rancea mi-a sugerat să cumpărăm drepturile de autor de la băiatul lui Oleg. Am zis „Stai, dragă, liniştită, nu ne combinăm, nu cumperi nimic. Mi-ai dat mie spectacolul pe mână? Eu îţi promit, poate n-o să ajung la nivelul lui Oleg, dar am să concep eu un act IV pentru că ştiu la perfecţiune ce se întâmplă”. A ieşit bine pentru că şi fetele au interpretat frumos. Am alcătuit foarte multe formaţiuni, pentru că aici nu se fac nici piruete, nici sărituri, trebuia demonstrată intenţia, nu prin tehnica picioarelor, ci prin capete aplecate pe „aripi”. Ca un plâns.

ALFABETUL CLASIC

C. P.: Spectacolul a prins.

I. I.: Da şi cred că o să ţină. Beatrice doreşte să-l reprezinte o dată pe lună, mă rog. Este un spectacol pe care nici nu poţi să-l abandonezi, în momentul în care ai început să-l dansezi, trebuie să-l menţii, altfel toată munca e în van. În jumătate de oră s-au vândut ambele spectacole, inclusiv prin Internet. În general publicul din Iaşi este avid de muzică, de artă, văd că la toate spectacolele de operă, balet, la concerte simfonice, sălile sunt arhipline şi vine mult, foarte mult tineret.

C. P.: Baletul, poate mai mult decât opera, este o artă pe care trebuie să o pătrunzi şi ai foarte mare concurenţă cu dansurile rock etc. Baletul clasic trebuie să te prindă, să te cucerească. Şi faptul că vin tineri este foarte important.

I. I.: Da, învaţă limbajul. La un moment dat, cu ani în urmă, a început curentul puternic de dans modern, contemporan şi s-a zis că dansul clasic este pe cale de dispariţie. Nu-i adevărat. De câte ori mi s-au luat  interviuri, s-a afirmat: „Dna Iliescu este clasiciană, nu înţelege, nu-i place dansul modern!” Stop! Nu-i adevărat! În dansul modern, dacă îl ai grefat pe tehnică de dans clasic, dacă posezi alfabetul clasic în corp şi îl lucrezi bine, poţi să faci orice frază dansată.

C. P.: Ca la cântăreţii de operă. Tu, tenor, trebuie să ai Si bemol-ul în glas şi cu el poţi să cânţi şi Verdi, şi ceva contemporan.

I. I.: Exact aşa este şi la dans. Când compania lui Béjart a venit la  Bucureşti, începea antrenamentul clasic ca şi noi, cu lucrul la bară, centru, tot. După aceea treceau la coregrafiile lui extraordinare. Se pleacă de la bază, vezi o săritură ca lumea, vezi un dublu tur, o piruetă şi pe urmă poţi s-o termini şi în cap, nu ca la clasic, dar vezi corpul antrenat.

C. P.: Care este trend-ul în străinătate? Ai fost ani de zile maestră de balet la Torino.

I. I.: Am lucrat cu Academii de dans, deci tot clasic le predam, tot şcoala rusă de coregrafie că asta, ai văzut, a pătruns peste tot. Au fost şi alte influenţe, dar şcoala rusă a fost şi va rămâne veşnic. Chiar şi în cele mai mari companii din lume. De ce crezi că atunci când ruşii au putut să iasă uşor din ţară, maeştrii şi dansatorii lor au umplut teatrele şi şcolile de balet din lume? Pentru că baza dansului clasic este acolo. Sigur că acum există curente infinite de dans contemporan, modern, unele mai bune sau mai puţin bune. Un balet clasic necesită să ai un teatru ca lumea, să ai o construcţie scenică, să ai un anumit număr de dansatori; un dans contemporan modern poţi să-l faci şi numai din două personaje, să-l dansezi şi într-o cameră de bloc, nu-i atât de dificil şi complex ca un spectacol clasic.

„NE-AŢI ÎNCÂNTAT TINEREŢEA, V-AM VĂZUT ÎN ODETTE-ODILLE”

C. P.: Cum îţi priveşti cariera uitându-te înapoi?

I. I.: Vreau să-ţi spun că privesc foarte rar înapoi. Doar câteodată, când mă mai roagă o cunoştinţă să vedem o casetă de-a mea. Eu singură nu mai pot să le privesc, pentru că le-am văzut de prea multe ori şi la fiecare mi-am găsit defecte. Cu cât le privesc mai des îmi găsesc mai multe lipsuri, pe care le percep eu şi poate alţii care sunt de profesia mea. Sunt mulţumită pentru tot ce am realizat şi îţi repet, după atâţia zeci de ani de la ieşirea din scenă, nu există zi de la Dumnezeu în care să nu mă oprească cineva pe stradă, în magazine, în aeroporturi, oriunde mă duc, să-mi spună: „Ştiţi, ne-aţi încântat tinereţea, v-am văzut în Odette-Odille”. Hai să zic, eu am o coafură care a rămas neschimbată, dar mi se spun şi personajele pe care le-am interpretat! Deci, consider că menirea mea a fost completă dacă le-am transmis acelor oameni şi  personajele pe care le-am interpretat, cu care m-am confundat în spectacole. Nu mai eram nici Luli, nici Ileana Iliescu, ci Odette-Odille, Sheherezada, Quitteria, personaje pe care aceştia le-au perceput ca atare şi le-au rămas pe retină şi în suflet. Nu numai la Bucureşti unde sunt văzută mereu, dar acum şi la Iaşi, pe stradă, prin magazine, la biserică. Să ştii că este o mare avere pentru mine, pentru asta mi-am trăit viaţa. Eu viaţă de familie n-am avut, am fost pentru scurt timp măritată, apoi despărţită pentru că, mă rog, n-am avut noroc, părinţii care mi-au stat tot timpul aproape s-au prăpădit când a vrut Dumnezeu. Mi-ar fi plăcut să am copii. Dar în momentul în care eram soţia doctorului Creangă, începuse avalanşa de roluri, de turnee şi nu puteam să părăsesc bara de dimineaţă, de fiecare zi, atâţia zeci de ani. Faţă de alte colege, am fost, poate, mai habotnică în viziunea mea despre dans.

C. P.: Profesionistă extraordinară. Copiii de astăzi?

I. I.: Când am fost numită directoarea baletului Operei bucureştene, cu ei a fost lupta cea mai cruntă. Le-am spus: „Vă programez minim 18 lecţii pe lună şi dacă nu le faceţi, vă tai din salariu la fiecare absenţă”. Ei preferau să piardă câţiva lei, dar să doarmă liniştiţi acasă. Nu se poate aşa ceva în profesia asta! Cum ai vedea un pianist care pune mâna pe clape o dată pe săptămână?...

C. P.: ... sau un cântăreţ care să nu facă vocalize.

I. I.: Performerii de sport nu pot da rezultate fără antrenamente serioase. Le explicam că sunt expuşi şi la accidente pentru că, în momentul în care musculatura, tendoanele nu sunt elastice, nu sunt lucrate, odată veniţi de acasă şi făcând un salt în dublu tur, se creează rupturi. Generaţiile tinere nu au privit profesia cu totala devoţiune, ca generaţia mea, care şi-a făcut profesia cu tot sufletul. Toţi se lamentează de bani. Da, e adevărat că baletul e prost plătit, dar le spun că îmi plăcea să fiu pe scenă şi nu mă lamentam de bani.

RENAŞTEREA ŞI VIITORUL

C. P.: Ce gânduri are Ileana Iliescu pentru viitor? Pentru că viitorul va exista în mod cert.

I. I.: Ce drăguţ eşti! Îţi mulţumesc! În primul rând, această oportunitate oferită la Iaşi m-a renăscut psihic, ca stare. Un artist când părăseşte scena nu e uşor. Eu am avut anii de la Torino, în care am predat la Academii de dans, deci nu am simţit aşa puternic ruptura de scenă. Dar se termină şi asta la un moment dat. Când am venit acasă, am început să mă uit la televizor, când nu mă duceam la concerte simfonice sau la câte un spectacol. Îmi mai consumam timpul cu bucătăria, cu o plimbare cu maşina, dar venind şi lucrând aici şi simţindu-mă utilă, înconjurată de tineret şi de oameni îndrăgostiţi de treaba asta, mie mi-a dat aripi, să ştii! Îi mulţumesc infinit lui Beatrice pentru această ocazie de a mă vedea din nou „vie” în profesia care mi-a marcat toată viaţa şi pentru care m-am sacrificat. În viitor, nu ştiu, trăiesc momentul actual, nu mi-am imaginat vreodată că într-un an de zile o să fac două lucrări mari, „Don Quijote” şi „Lacul lebedelor”. A treia nu urmează încă, deocamdată la Iaşi se vor monta „Văduva veselă” cu Andrei Şerban şi „Turandot” cu Alexandru Darie, regizori, spectacole grele.

C. P.: Şi totuşi...

I. I.: Am propus „Coppelia”, un spectacol care a fost aşa de frumos la Bucureşti, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. L-am dansat enorm de mult, îmi plăcea la nebunie, era un bumerang între mine şi sală, în actul al doilea copiii râdeau de toate giumbuşlucurile mele coregrafice şi eram copleşită de fericire că ei reacţionau aşa de frumos. Un spectacol uşor, lejer. I-am spus lui Beatrice să se gândească la el pentru sfârşitul stagiunii viitoare, când va avea timp şi spaţiu. Voia să mai fac rolul Reginei Mame în toate spectacolele, dar i-am zis să mai creştem şi alte... Mame. Numărul lor este destul de limitat aici, există o balerină care se află cam pe ultima sută de metri a carierei şi care a făcut solo ceardaş: foarte frumoasă, puternică, eu o vedeam în rolul Mamei, dar atunci nu mai aveam solistă pentru dansul de caracter. Aşadar o să găsim până la urmă şi alte Mame. Sigur, voi reveni la Iaşi să întreţin „Don Quijote” şi „Lacul lebedelor”.

C. P.: Categoric, trebuie. Mulţumesc, mult succes!