Ifigenia în Ohio sau Sacrificiul în post-istorie VIDEO
0
MIT O rescriere şi o reactualizare a mitului antic al Ifigeniei, noul film al regizorului grec Yorgos Lanthimos, „Uciderea cerbului sacru“, tratează în acelaşi timp cu teme fundamentale, precum: vinovăţie, destin, sacrificiu, alegere, dreptate, răzbunare, ritual.
Pe puţine filme recente le simţi atât de epidermic, cu toată pielea, aproape organic, ca pe acest nou film al grecului Yorgos Lanthimos, intitulat „Uciderea cerbului sacru“. Este aici o asumată reactualizare a mitului antic al Ifigeniei, care nu întâmplător este realizată de un grec, chiar dacă acum el filmează pe pământ străin, american (mai exact Cincinnati, Ohio), şi cu bani străini. „Uciderea cerbului sacru“ nu te impresionează, nu te şochează atât prin poveste, sau prin cine ştie ce scene explicite, ci exclusiv prin realizare şi prin stil, ceea ce este întotdeauna marca marelui cinema.
Burghezii şi „Cincinnati Kid“
La prima vedere, această „Ucidere a cerbului sacru“ este (doar şi încă) o critică a „marii burghezii“ occidentale, europene sau de-aiurea (povestea de-aici, cum spuneam, e plasată în metropola de pe malurile râului Ohio), a acelor oameni care ne decid destinele şi, din acest motiv, se consideră atotputernici şi nemuritori. Nu altfel apare, la început de tot, medicul Steven Murphy (Colin Farrell), care, pe lângă că-i un reputat cardiolog, are şi o soţie superbă, Anna Murphy (Nicole Kidman), la rândul ei medic oftalmolog, şi doi copii minunaţi, Kim şi Bob (Raffey Cassidy şi, respectiv, Sunny Suljic), şi bineînţeles deţine şi o casă pe măsură. Chirurgul Murphy poate să dea sau să ia viaţă, şi din acest motiv se consideră superior şi „dincolo de bine şi de rău“ (similar medicului comunist interpretat de Victor Rebengiuc în „Faleze de nisip“ al lui Dan Piţa).
„Chipul morţii“ este aici chipul lui Martin (Barry Keoghan)
Într-atât de superior se consideră el, încât este şi deasupra malpraxisului, şi atunci când un pacient îi moare (din propria vină, dar nedemonstrabilă) pe masa de operaţie, Murphy se gândeşte că poate repara lucrurile luându-l sub protecţia sa (materială şi afectivă) pe fiul de 16 ani al acestuia, Martin (Barry Keoghan; mai rar un astfel de copil demonic în ultima vreme!), pe care-ncearcă să-l conecteze şi cu familia sa. Plan greşit: Martin are o idee proprie despre dreptate şi răzbunare şi consideră, ca-ntr-o „lege a talionului“ revitalizată, că, pentru că i-a „ucis“ tatăl, Steven trebuie să plătească acum ucigând cu mâna sa un membru al familiei sale, la libera alegere. Cu puterile unui zeu (dar şi detaşarea şi cruzimea tipice acestuia), Martin urgentează lucrurile provocându-le celor doi copii paralizia membrelor şi eventuala moarte prin inaniţie.
„Aspecte ale mitului“
Filmul este scris de Lanthimos împreună cu colaboratorul său de cursă lungă, tot un grec, atenianul Efthymis Filippou (prezent pe genericul şi al celorlalte trei filme importante ale regizorului). Situaţia descrisă aici este inspirată, conform propriilor declaraţii, de cea din tragedia „Ifigenia în Aulida“ de Euripide (fiica fecioară a lui Agamemnon este schimbată acolo, în ultima clipă, de zei cu „cerbul sacru“ din titlu, izbăvire care nu se mai produce acum, la Lanthimos & Filippou). Aşa cum spuneam, numai un grec putea realiza acest film (o variantă convenţională, clasică a tragediei euripidiene a fost regizată şi de un alt grec, Mihalis Kakogiannis / Michael Cacoyannis, în 1977, cu Irene Papas în rolul Clitemnestrei), pentru că nu degeaba se spune că „zeii trăiesc încă în Olimp şi umblă pe pământul Greciei“ (Pan V. Vandoros).
Medicul Steven Murphy (Colin Farrell) este cazul tipic al celui care crede că „sfârşitul istoriei“ asigură şi sfârşitul problemelor personale, în orice caz al suferinţei
Aici nu avem de-a face cu o parodie uşurică a modului de viaţă burghez, precum în greţosul „Sitcom“ (1998) al francezului François Ozon, ci cu o înţelegere şi redare profunde ale mitului („aspectele mitului“, de care vorbea, într-o carte celebră, românul Mircea Eliade), de aceea celor născuţi în alte culturi sau cu o înţelegere metafizică superficială s-ar putea să le scape esenţa filmului. Nu avem o alegere la propriu şi imposibilă, dată de un sistem dement, ca-n „Alegerea Sophiei“ a lui Meryl Streep, ci vorbim de o recreare, o retrăire, o reactualizare a unei situaţii paradigmatice din illo tempore. Nu altul (decât cel de retrăire a unor momente exemplare) a fost rostul mitului de la bun început, dacă-l citim pe Mircea Eliade.
Nu avem aici nici cinemaul unor maeştri contemporani ai absurdului (Haneke, şi el un critic atroce al burgheziei) sau tensiunii (Farhadi). S-a făcut legătura între „The Killing...“ şi geniul italian Pasolini, şi, într-adevăr, mai ales filmul acestuia „Teorema“ (1968) descrie intruziunea unui tânăr rebel într-o familie burgheză, pe care o fisurează şi o erodează până-n temelii. Mie Lanthimos mi se pare însă singurul contemporan care-mi aminteşte de Buñuel, clasicul spaniol atât de greu de repetat sau de imitat. La amândoi, aceeaşi artă de a da o aură mitologică, metafizică unor întâmplări sau scene aparent banale şi insignifiante.
„Întâmplări în irealitatea imediată“
„The Killing of a Sacred Deer“ este dificil de urmărit, iar câteodată vizionarea devine insuportabilă. Repet, nu prin scene horror sau explicite, ci prin tensiunea copleşitoare creată prin mijloace exclusiv de rafinament stilistic. Cum spuneam, cinemaul lui Lanthimos este unul organic şi senzorial, câteodată chiar la propriu; vezi scena live de operaţie pe cord deschis, cu care începe filmul, sau cea cu Martin mâncând spaghetele, ori gros-planul cu cartofii prăjiţi în sos de pe la final. Îl simţi epidermic, parcă nu l-ai vedea cu ochii, ci cu porii.
Grea alegere pentru Steven Murphy (Colin Farrell), cel puţin la fel de grea ca cea a Sophiei la Auschwitz
Totodată, filmul are un aer de „irealitate imediată“ (cum ar fi spus Blecher), şi datorită plasării sale în metropola postmodernă a Cincinnati-ului de peste Ocean. Sugestia de „sfârşit de istorie“ a spaţiilor largi (Lanthimos filmează oricum aproape tot deformat, cu obiective angulare, ca şi cum imaginea s-ar strânge într-un “punct de fugă“ pentru ca să abandoneze cadrul, procedeu expresionist de a crea tensiune) creează premisele pentru reînnodarea firului istoriei şi readucerea miturilor şi a zeilor pe pământ. Acum, la sfârşit, e momentul pentru ca totul să recoincidă cu începutul, par a spune cei doi greci. Cui? În primul rând, îmbuibaţilor de peste Ocean, cărora, cu acest film, Lanthimos le-a băgat mortul în casă.
Info
Uciderea cerbului sacru / The Killing of a Sacred Deer (Marea Britanie-Irlanda-SUA, 2017)
Regia: Yorgos Lanthimos
Cu: Colin Farrell, Nicole Kidman, Barry Keoghan, Raffey Cassidy, Alicia Silverstone
5 stele
PORTRET DE REGIZOR
Yorgos Lanthimos – nasc şi-n Grecia cineaşti mari
Numele cineastului grec Yorgos Lanthimos, născut în 1973 în capitala greacă Atena, a reuşit să se impună în ultima vreme – mai exact de-aproape un deceniu, de la filmul „Dogtooth“ (2009, nominalizare la Oscarul pentru film străin) încoace – ca unul dintre cele mai interesante şi importante ale cinematografului contemporan, e-adevărat unul de artă, nişat, dar cu destulă notorietate şi destul de vizionat şi de publicul larg. Toate filmele lui Lanthimos spun poveşti bizare, situaţii imaginate-n întregime, ireale şi distopice, rod exclusiv al minţii cineastului (care lucrează permanent, începând cu „Dogtooth“, împreună cu coscenaristul Efthymis Filippou, tot atenian, cu patru ani mai tânăr), şi acesta ar putea fi unul dintre motivele succesului său la toate categoriile de spectatori.
Răsfăţat de Cannes
Cert este că, de la „Homarul“ (2015) începând, Lanthimos s-a înscris pe o carieră internaţională, fiind un favorit al Festivalului de la Cannes, totodată făcând filme în limba engleză, turnând în Irlanda sau, acum, în Ohio şi utilizând actori care sunt staruri internaţionale: Colin Farrell în ambele filme, Rachel Weisz („Homarul“) sau Nicole Kidman („Uciderea...“). Mai rar un astfel de sufragiu occidental pentru un cineast care nu-i născut în acest spaţiu, iar filmele sale, deloc comode, problematizează şi nu fac decât să critice modul de viaţă în curs. Astfel, a câştigat trei premii la Cannes, printre care cel pentru scenariu, anul trecut, de la „The Killing...“, şi a fost nominalizat la Oscar pentru scenariul de la „The Lobster“, în 2017.
După cum se poate vedea, Yorgos Lanthimos este atenian get-beget şi este în întregime semnificativ pentru această ţară, acest arhipelag de la marginea Europei, leagăn al gândirii europene, dar şi sursă de nesfârşite probleme economic-administrative de la reînfiinţarea statului grec modern. Elenii pot face legătura dintre miturile vechi, pe care fiinţa lor încă le mai percepe, şi credinţa creştină ortodoxă căreia-i sunt şi în prezent tributari în număr mare, asta după etapa de aproape un mileniu de splendoare bizantină (în imperiul cu sediul pe locul Istanbulului, actuala capitală a Turciei), iar Lanthimos nu este străin de acest lucru. Mai există puţini regizori de film greci mari, primul fiind Mihalis Kakogiannis / Michael Cacoyannis, autorul, printre altele, al lui „Zorba Grecul“ (dar şi al unor adaptări după tragedii mitologice antice, precum „Electra“, „Troienele“ sau „Iphigenia“), al doilea Theo Angelopoulos, iar al treilea este Yorgos Lanthimos.
Top 5 filme importante
1. Kynodontas / Dogtooth / Canin (Grecia, 2009)
2. The Killing of a Sacred Deer / Uciderea cerbului sacru (Marea Britanie-Irlanda-SUA, 2017)
3. The Lobster / Homarul (coproducţie, 2015)
4. Alpeis / Alpii (coproducţie, 2011)
5. Kinetta (Grecia, 2005)
Angeliki Papoulia, în „Kynodontas“ (2009)
Se încarcă comentariile...
