În realitate însă, nu e deloc aşa. Spiritul nostru creator se vede la Paris ocazional, la marile saloane de carte, cu prilejul unor mari expoziţii de artă românească (din păcate, rarisime), când şi dacă se întâmplă să concerteze o Angela Gheorghiu sau un Radu Lupu, să monteze un spectacol Andrei Şerban. Vreau să spun că nu există aici o prezenţă românească susţinută, constantă, care să dea sentimentul că te afli în faţa unei culturi imposibil de ignorat. Politica de promovare a culturii române în Franţa străluceşte prin timiditate şi lipsă de metodă.

Parisul artistic se cucereşte după reţeta lui Julien Sorel: prin luptă, cu forţa. Trebuie să-l obligi, cu tenacitate şi proiecte artistice de anvergură, să te ia în seamă şi să te respecte. Noi am practicat, în cel mai bun caz, un soi de hei-rup-ism: se apropia salonul de carte? traduceam la repezeală şi, uneori, la nimereală, ca să avem ce expune pe rafturile standului românesc, după care dormeam liniştiţi, că doar ne-am făcut datoria; se apropia centenarul naşterii Mariei Tănase? căutam în grabă câţiva interpreţi ai repertoriului artistei şi-i trimiteam în lume, să marcheze evenimentul. Altfel spus, improvizam. Dar cu un spectacol, fie el şi de calitate medie, jucat la răstimpuri, cu o expoziţie de pictură, fie ea şi remarcabilă, deschisă din an în Paşte, cu o traducere, fie ea şi reuşită, ieşită la o editură obscură în preajma deschiderii unui salon, şansele de afirmare şi impunere sunt minime.

Politica de promovare a culturii române în Franţa străluceşte prin timiditate şi lipsă de metodă.

Publicul francez iubitor de artă, pe care vrem să-l cucerim, a văzut multe, nu se entuziasmează dinaintea primului venit. Şi, apoi, el are, în ce ne priveşte, câteva repere sigure: după ce i-a cunoscut şi asimilat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Cioran şi pe Eugen Ionescu, cântăreşte ceea ce vine din România de la această altitudine. Nu ne putem permite luxul de a aduce în capitala Franţei orice, în virtutea ideii încetăţenite la noi: lasă, că merge şi aşa! Fiindcă nu merge. Ba riscăm să ne stricăm şi bruma de bună reputaţie pe care o mai avem.   

Şi atunci ce-i de făcut?

După părerea mea, putem fi eficienţi numai printr-o acţiune sistematică, ale cărei rezultate nu vor fi vizibile cum ciupercile după prima ploaie, ci pe termen mediu şi lung  Pot să vă spun ce mi-am propus eu să fac. E vorba de câteva proiecte, pe care am de gând să le urmăresc sistematic. În primul rând, iniţierea unor colecţii de traduceri, în colaborare cu renumite edituri pariziene, consacrate poeţilor, prozatorilor şi eseiştilor români de ieri şi de azi. Ele urmează să apară începând din primul trimestru al lui 2014 şi vor avea, probabil, 3-4 apariţii în fiecare an. Ca să dau un exemplu, seria dedicată poeţilor, la a cărei pregătire am beneficiat de colaborarea lui Dinu Flămând, va fi inaugurată cu două ample selecţii bilingve din poemele lui T. Arghezi şi G. Bacovia, în tălmăcirea lui Benoît-Joseph Courvoisier, respectiv Miron Kyropol.

Acum un deceniu, apărea la Paris o revistă trimestrială, Seine & Danube, condusă de Virgil Tănase şi D. Ţepeneag, în paginile căreia se întâlneau scriitori români din ţară şi din diaspora, autori francezi şi de alte neamuri, participând la un veritabil dialog al culturilor europene. Îmi doresc să readuc în circuitul cultural parizian această publicaţie a ICR-ului, ajunsă, din lipsă de finanţare, să trăiască exclusiv online.

Noi avem o înţelegere destul de îngustă a cuvântului literatură, prin care înţelegem de obicei doar beletristica. De aceea, la saloanele şi târgurile de carte sunt în centrul atenţiei exclusiv poeţii şi prozatorii. Ceea ce e profund nedrept şi păgubos. Mai ales că avem o seamă de personalităţi care au contribuit substanţial la progresul ştiinţelor umane franceze: Lazăr Şăineanu, D. Drăghicescu, Pius Servien, Matila Ghica, Ştefan Lupaşcu, Ştefan Odobleja etc. Operele lor merită cu prisosinţă reeditate şi încerc să găsesc editura franceză interesată să o facă.  

În privinţa artelor spectacolului, am un singur gând: Ambasada noastră din Franţa deţine singura sală privată de teatru din Paris, Sala Bizantină a Palatului Béhague, o bijuterie arhitectonică, având o acustică impecabilă, dar lipsindu-i instalaţiile de scenă; am convenit cu Ambasada să apelăm la ajutorul directorului general al Teatrului Naţional din Bucureşti, domnul Ion Caramitru, pentru dotările tehnice, după care să introducem sala în circuitul teatral parizian. Vrem să organizăm o stagiune cvasipermanentă, invitând toate trupele importante, toţi artiştii instrumentişti şi vocali care reprezintă cultura română de azi.

Şi să nu uit expoziţiile: îmi doresc să organizăm, în anul ce vine, o mare expoziţie consacrată culturii Cucuteni, o cultură ca şi necunoscută publicului francez, şi două expoziţii de arte plastice: una dedicată excepţionalei noastre picturi interbelice şi cealaltă sculpturii româneşti de după Brâncuşi. Sper să reuşim.

Care au fost cele mai frumoase zile ale Institutului pe care îl conduceţi în vara ce a trecut?

Glumind puţin, aş spune că zilele însorite, care la Paris sunt rare. Adevărul e că, pe durata verii calendaristice, viaţa culturală pariziană, altminteri copleşitoare prin mulţimea şi varietatea ofertelor, intră în vacanţă, oraşul se goleşte de băştinaşi, fiind asaltat de turişti, care invadează toate locurile consemnate în ghiduri: palate, muzee, catedrale, parcuri, turnuri etc. Şi, fireşte, bistrouri.  Prefer, deci, să iau întrebarea în sens larg şi să amintesc evenimentele însemnate din lunile trecute: Salonul Cărţii, la a cărui pregătire nu am participat, microstagiunea Matei Vişniec, spectacolul omagial George Banu, recitalurile de poezie susţinute de Dorel Vişan la 15 iunie şi de Horaţiu Mălăele în ziua limbii române, ziua doctorală (unde au fost prezentate tezele de doctorat în cotutelă cu subiecte din cultura română), dezbaterea în jurul ediţiei franceze a cărţii Tinereţea lui Eugen Ionescu de Eugen Simion, la care au schimbat păreri academicieni francezi şi români, concertul pianistului Matei Rogoz şi multe altele.

Ce din ce v-aţi propus să se întâmple nu s-a întâmplat? Şi de ce?

Planurile mele iniţiale s-au risipit de la primul contact cu realităţile de aici. Îmi propusesem să orientez în câteva luni programul Institutului către valorile culturale cu adevărat reprezentative şi am realizat degrabă că asta e o misiune ca şi imposibilă.  Evenimentele artistice de oarecare amploare se planifică şi se pregătesc până în cele mai mici detalii nu cu luni, ci cu ani înainte. Aşa că, de voie, de nevoie, a trebuit să recurg tot la vechea şi infailibila metodă şi să mă mulţumesc a alege numai din ceea ce era disponibil. Cu mai multă grijă, poate, dar selectând dintre variantele la îndemână. Şi asta se cheamă, până la urmă, tot improvizaţie.

Sunteţi, înainte de a fi diplomat, critic şi istoric literar. Aşa că nu pot să nu vă întreb cum arată viaţa literară la Paris. Ce cărţi şi ce autori sunt în vogă?

Cele câteva luni petrecute la Paris n-au sporit semnificativ cunoştinţele mele despre mişcarea literară franceză actuală. Asta pentru că nu prea am timp să citesc. Mă informez, cât de cât, din publicaţiile culturale, din newslettere, amânând lecturile pentru vremuri mai prielnice. Aşa că n-ar fi onest din parte-mi să fac aprecieri asupra a ceea ce ştiu destul de superficial.

Dacă n-am fi exasperant de grăbiţi, dacă ne-ar interesa şi altceva decât succesul imediat, probabil că am avea multe de învăţat de la francezi

Dacă e să vorbim de scriitori, sunt francezii mai talentaţii decât românii?

Talentul  e distribuit după cum dă Dumnezeu, care nu discriminează pe motive etnice, politice ori religioase. Vreau să spun că habar n-am dacă francezii sunt mai talentaţi decât ai noştri sau viceversa. Ştiu, în schimb, că francezii sunt mai profesionişti în tot ceea ce fac, în sensul că stăpânesc în amănunţime tehnicile meseriei şi se pricep să le folosească atunci când şi cât e nevoie. Şi, apoi, sunt perseverenţi, îşi urmează planurile fără abateri, chiar dacă întâlnesc obstacole sau eşuează la primele încercări. Această tenacitate în urmărirea ţelului pare să ne lipsească şi în planul scrisului, şi în acela al promovării lui. Şi dacă n-am fi exasperant de grăbiţi, dacă ne-ar interesa şi altceva decât succesul imediat, probabil că am avea multe de învăţat de la francezi

Ce-i împiedică pe scriitorii noştri să fie mai prezenţi pe piaţa internaţională a cărţii?

Limba. Uneori a autorilor, de cele mai multe ori a traducătorilor. Profesia de traducător din româneşte e mult mai grea decât se crede îndeobşte. De aceea şi sunt marii traducători mai rari decât marii scriitori: un Alain Paruit, dispărut prea devreme, un Virgil Tănase, care traduce  la răstimpuri. Am avut ocazia să confrunt câteva traduceri recente în franţuzeşte din poeţii şi prozatorii români, iar impresiile nu sunt tocmai încurajatoare. Se traduce destul de şcolăreşte, ca la exerciţiile de retroversiune, astfel că mai nimic din farmecul originalului nu trece în tălmăcire. Nu ajunge să cunoşti două limbi, fie şi foarte bine; trebuie să le simţi şi să ai capacitatea de a formula expresiv în una ceea ce exprimă cealaltă, va să zică - să fii scriitor. Cred că una dintre îndatoririle I.C.R. Paris este şi aceea de a descoperi şi cultiva asemenea scriitori, dispuşi a-şi folosi talentul în traduceri pe măsura originalelor, singurele în stare să ne legitimeze pe piaţa franceză a cărţii.

Reîntorcându-ne la Institutul Cultural Român din Paris,  care vor fi cele mai importante evenimente ale acestei toamne?

O mare expoziţie etnografică la Lyon, rod al colaborării cu Muzeul Satului şi Consulatul general al României de acolo (în cadrul căreia Oana Cătălina Chiţu va susţine un concert omagial Maria Tănase); o dezbatere, la mijlocul lui noiembrie, în jurul cărţii academicianului Thierry de Montbrial, Journal de Roumanie, la care sunt invitate personalităţi politice de prim rang din istoria noastră postdecembristă, precum şi oameni de ştiinţă francezi şi români (politologi, sociologi, economişti etc.), solicitaţi să comenteze evoluţia României în ultimele două decenii; cele două concerte din programul Festivalului Jazzicolors, unul la Institutul Goethe din Paris, celălalt la Marsilia; apariţia, cu ocazia Zilei Naţionale, a unui album fotografic consacrat României la o editură pariziană specializată în promovare turistică (mai eficient, mi se pare, decât orice discuţie despre căile şi mijloacele de convingere a străinilor să viziteze meleagurile româneşti; n-ar fi de dispreţuit ideea ca ministerul care se ocupă de politicile din turism să-l achiziţioneze, fie şi numai pentru a acoperi trebuinţele de protocol); şi, tot pentru ziua naţională, un concert din creaţia de cameră a lui George Enescu.    

Manifestarea din 15 noiembrie pare să aibă un impact aproape la fel de mare ca Târgul de carte din primăvară. Şi totuşi, noi, cei din ţară, n-am prea auzit vorbindu-se pînă acum despre lucrul acesta.

Îţi aminteşti, dragă domnule Ştefan Mitroi, de o poveste a lui Creangă, Punguţa cu doi bani, în care baba, orbită de norocul moşneagului, aşteaptă ca găina ei să ouă nestemate şi, auzind insistentul cotcodăcit al acesteia, aleargă cât o ţin picioarele să admire visata comoară, dar nu descoperă în cuibar decât o biată mărgică? Mi-am zis că, decât să ne înscriem şi noi în şirul promiţătoarelor cotcodăceli, de care s-a ales mai totdeauna praful, să ne vedem de treabă şi să pregătim cum se cuvine întâlnirea. Cât despre impactul ei, dă-mi voie să fiu ceva mai rezervat, dacă nu de altceva, atunci măcar pentru faptul că va fi o discuţie academică, detaşată de pasiunile politice. Iar divizata noastră societate nu pare să aibă încă răbdarea de a lua aminte, fie şi sub beneficiu de inventar, la concluziile dezbaterilor academice.

O întrebare de final. Din tot ce înseamnă cultura română de azi, ce-i interesează cel mai mult pe parizieni?

Muzica şi muzicienii români, operele pictorilor şi sculptorilor de azi, creaţiile scriitorilor din ultimele generaţii, altfel spus: tot ceea ce reprezintă manifestare pregnantă a spiritului creator românesc.