Horoscopul care i-a prezis moartea lui Marin Preda

Se împlinesc în această lună 35 de ani de ani de la moartea lui Marin Preda. Era pe 16 mai 1980, la Mogoşoaia. Avea 57 de ani şi tocmai publicase cartea vieţii lui, „Cel mai iubit dintre pământeni”, cartea care i-a adus „nenorocirea”, aşa cum a simţit şi i s-a prezis lui Marin Preda cu puţin timp înainte ca tragedia să se întâmple, brusc, neaşteptat, într-o noapte de mai.

Trecuseră două luni extrem de agitate de la momentul când Marin Preda terminase şi ultimele corecturi la „Cel mai iubit dintre pământeni”, ultima lui carte, cartea care l-a obsedat în ultima parte a vieţii, căreia i-a dedicat tot timpul şi are i-a stors toată energia. O nelinişte pe care nu şi-a putut-o stăpâni nici după apariţia volumelor, ale căror cronici le-a urmărit cu sufletul la gură, simţind şi presimţind în permanenţă că ceva rău se va lega de apariţia acestei cărţi în care a intervenit până în ultimul moment posibil, făcând şi refăcând corecturi, schimbând cinci coperte, pentru că niciuna nu-i era pe plac, pentru ca în cele din urmă, epuizat, să spună, nemulţumit, „Fă-o aşa cum e, numai să apară odată!”. Aşa îşi aminteşte Constanţa Vulcănescu, unul dintre redactorii lui apropiaţi de la Editura Cartea Românească, pe care Marin Preda o conducea în acei ani.

Dacă într-adevăr între apariţia volumului „Cel mai iubit dintre pământeni” şi moartea lui misterioasă există vreo legătură nu se va putea spune niciodată cu siguranţă. Deşi cei apropiaţi sunt convinşi că moartea lui fulgerătoare, în acea noapte de mai, are o legătură cu publicarea romanului şi a survenit în condiţii oculte. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Cornel Popescu, redactor-şef la Editura Cartea Românească, la acel moment, şi medicul şi scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu au fost cei care l-au descoperit în acea zi nefastă, pe la prânz, prăbuşit în camera lui cu numărul 6 de la Mogoşoaia – camera lui unde astăzi nu mai există niciun semn al trecerii lui pe acolo. În acea zi, disperat să-şi prezinte cartea peste tot în ţară, avea programată o lansare la Focşani.

I-a fost frică de „Cel mai iubit dintre pământeni”

Întâmplător sau nu, obsesia lui Preda de această dată s-a dovedit justificată. I-a fost frică de „Cel mai iubit dintre pământeni”, s-a lăsat secătuit de această carte, pentru care abandonase lucrul la volumul 2 din „Delirul”, şi totuşi voia mai mult decât orice să aibă succes cu această carte. Despre meticulozitatea lui extraordinară şi despre atenţia acordată fiecărui cuvânt îşi aminteşte tot Constanţa Vulcănescu, redactorul care a fost însărcinat să adauge, chiar înainte de intrarea în tipar, celebrele cuvinte „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Aşa cum îmi povestea într-o întâlnire de acum câţiva ani, cu nostalgie, la o ceaşcă de cafea, Constanţa Vulcănescu îşi aminteşte cum s-au petrecut lucrurile:

„După ce citea corectorul o dată, corectura mergea la dl Preda, o citea şi el după corectură, citea şi corectura a doua, şi bunul de tipar. Şi mai făcea schimbări până la a treia corectură. Dovadă e ultima pagină de la «Cel mai iubit dintre pământeni», pagina aia cu care am plecat direct sub tipar. Acolo unde adaugă el la sfârşit ultimele cuvinte, «Dacă dragoste nu e, nimic nu e...». Şi mi-aduc aminte că m-am dus cu şoferul lui la Mogoşoaia şi de acolo m-am oprit direct la tipografie şi am făcut modificările, ca să prind tiparul la ultimele coli. Sigur că nu-mi permiteam să-l întreb de ce face schimbări. Atâta i-am zis: «Iar mi-aţi dat corectura peste cap». «Lasă», mi-a răspuns, «că o să iasă bine», şi asta era consolarea lui...”

Cartea a ieşit bine, dar Marin Preda avea să moară curând, n-a apucat să se bucure prea mult de succesul ei, de altfel nu atât de limpede. Ce s-a întâmplat în acea noapte fatală e greu de reprodus, cert este că, din amintirile celor care i-au fost atunci în preajmă, reiese că în după-amiaza zilei dinainte băuse o sticlă de whisky... Era nefericit, era în divorţ, suferea şi, oricum, toată viaţa fusese puţin ipohondru şi puţin depresiv, de o sensibilitate care răzbate mai ales din paginile jurnalului său. Iar iubirile din viaţa lui s-au sfârşit cu luni întregi de depresii. Iată cum îi scria Preda primei şi marii lui iubiri, Aurora Cornu, cu mulţi ani înainte de acea noapte de 16 mai, o pagină care şi-ar putea găsi (sau nu) locul în „Cel mai iubit dintre pămâneni”:

„Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind... Este ispita raiului! (...) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri...”.

La acel moment, nu exista perspectiva morţii, nu exista spaima, iar horoscopul care l-a speriat într-atât şi care, iată, s-a adeverit, încă nu fusese scris. La acel moment încă nu ştia că acolo, la Mogoşoaia, unde, într-o seară, Aurora căutase un greiere care cânta prea tare şi-l deranja de la scris, într-o noapte, peste ani, avea să moară singur, în condiţii suspecte, mult prea tânăr şi după ce descoperise că „unde dragoste nu e, nimic nu e”.

Previziunea misterioasă

Privind în urmă, la acei ani petrecuţi alături de Preda în tinereţea lor, Aurora Cornu îmi povestea în urmă cu câţiva ani pe terasa de la Muzeul Literaturii, azi dispărută, că relaţia dintre ei nu s-a sfârşit nici acum, nici după moartea lui. Am întrebat-o atunci dacă a fost fericită cu Marin? Şi mi-a răspuns cu o sinceritate brutală: „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială...”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”... Amintirea unei zile în care, în prima lor locuinţă împreună, canarul Cane, aşa cum îl botezase el, intrase într-o zi pe fereastră şi se aşezase pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart... şi care într-o zi altă zi a zburat de unde venise.

De toate astea, Marin Preda avusese nevoie ca să poată scrie „Cel mai iubit dintre pământeni”. Romanul de care i s-a legat moartea.

La trei decenii de la moartea lui, am cunoscut-o pe Elena Docsănescu, care la sfârşitul anilor 70 se afla în structurile superioare ale Consiliului Culturii, un om în a cărui opinie Marin Preda avea o foarte mare încredere şi căreia scriitorul i-a mărturisit ceva ce nu mai spusese nimănui. Câteva vorbe care arată că Marin Preda şi-a presimţit moartea.

„Mi-am făcut horoscopul şi mi-a ieşit că voi avea o mare nenorocire cu această carte şi, dacă mi-o citeşti dumneata, intru cu ea mai liniştit pe piaţă.”

Acestea sunt cuvintele pe care Marin Preda i le-a spus Elenei Docsănescu, vorbe care au urmărit-o de-atunci toată viaţa.

Cert este că povestea săptămânilor de dinainte de apariţia celor trei volume e misterioasă şi încâlcită, iar Preda simţea că viaţa lui se va schimba... Cine i-a prezis lui Marin Preda acest lucru şi ce anume l-a făcut să fie absolut obsedat de horoscopul care i-a prevestit nenorocirea, nu se va şti niciodată. Însă izul ocult care-i însoţeşte dipariţia va persista pentru totdeauna. Marin Preda, „cel mai fericit dintre pământeni”, a murit nefericit şi singur într-o noapte ploioasă de mai, după ce, ultimul om care l-a văzut în viaţă ar fi fost portarul de la Mogoşoaia. În timp ce la Focşani era aşteptat să-şi lanseze cartea în Sala Teatrului, trupul lui Marin Preda era dus cu duba la morgă.