Greu de spus cu exactitate ce vor să facă Joel şi Ethan Coen în acest „Hail, Caesar!“, care are drept decor unul dintre studiourile hollywoodiene ale anilor ’50, cu persoanele care gravitează în jurul acestuia şi relaţiile aferente (dar ambiguitatea a fost întotdeauna una dintre trăsăturile lor fundamentale): să aducă un omagiu „vârstei de aur a Hollywoodului“ şi genurilor de cinema popular care au înflorit atunci şi au încântat atâtea generaţii de americani (şi nu numai) sau să satirizeze, să „ia în tărbacă“ aceeaşi perioadă, scoţându-i în evidenţă găunoşenia şi arătând ce se afla în spatele glamour-ului. Sau, de ce nu, amândouă.

„Cetatea filmului“ de-construită

Ceea ce trebuie spus în primul rând este ceea ce nu este „Ave, Cezar!“: nu este un film clasic, „epic“, cu structură tradiţională, despre farmecul şi strălucirea Hollywoodului (aşa cum este „filmul – biblic – din film“ care-i dă titlul, despre viaţa lui Christ, cu George Clooney – mai bine zis actorul pe care-l interpretează – în rolul principal al unui soldat roman transfigurat de mesajul divin). Filme de genul acesta s-au tot făcut şi s-a dus vremea lor.

Nu, fraţii Coen deconstruiesc materialul pe care-l au la dispoziţie, sfărâmă totul în bucăţi şi după aceea le reasamblează la loc, filmul are o structură compozită şi lipsită de o viziune central-autoritară. Este un procedeu pur postmodern, pe care cei doi l-au aplicat şi până acum cu succes în destule dintre filmele lor (cu predilecţie thriller-ul a fost genul pe care fraţii Coen l-au deconstruit, încă de la primul lor film, „Blood Simple“, din 1984).

Infatigabilul Eddie Mannix

Cea mai bună comparaţie ar putea fi făcută cu filmul „Good morning Babilonia“ / „Good Morning, Babylon“ (1987), al altor doi fraţi, Paolo şi Vittorio Taviani (subiect: doi fraţi italieni, alungaţi de sărăcie din Europa, ajung în anii războiului pe platourile de la „Intoleranţă“ şi devin asistenţii lui D.W. Griffith, „părintele cinematografului“). Cu toată poezia specifică Fraţilor Taviani, filmul acela era totuşi unul cu o structură clasică, un omagiu adus zorilor cinematografului. Nu mai este cazul aici, în „Hail, Caesar!“.

În lumea descrisă de Fraţii Coen, studiourile sunt megaputernice şi decid viaţa celor angajaţi, aşa-numitele staruri, vedete care fac lumea să vină la film. Pentru a rezolva nenumăratele probleme, murdare sau doar jenante, care se ivesc în timpul producţiei unui film, studioul îl foloseşte pe Eddie Mannix (Josh Brolin), un tip cu funcţie de producător executiv şi cu maniere de detectiv particular (referinţa la eroul filmelor noir este evidentă, cu toate că Mannix e un familist sadea), şi acesta este personajul în jurul căruia Joel şi Ethan – ca de obicei scenarişti, regizori şi producători – îşi construiesc demonstraţia.

De-ale Hollywoodului

Satira cea mai pronunţată apare atunci când un grup de „comunişti“ îl răpesc pe George Clooney, interpretul soldatului roman de care vorbeam. Toţi sunt însă foşti scenarişti, care se consideră nemulţumiţi de felul în care au fost şi sunt exploataţi de studiouri. Ei se strâng la vila de pe malul oceanului a lui Burt Gurney (Channing Tatum), vedetă a filmelor muzicale, care la final, într-o noapte, pleacă în URSS la bordul unui submarin trimis de sovietici, într-o scenă halucinantă.

Starleta DeeAnna Moran (Scarlett Johansson), vedetă a baletelor acvatice (care, de fapt, au făcut gloria anilor ’30 şi a coregrafului Busby Berkeley), are probleme cu o sarcină ilegitimă, iar Mannix trebuie să le rezolve găsindu-i un soţ. Tot el trebuie să le tempereze şi să le împace pe surorile Thora şi Thessaly Thacker (Tilda Swinton în dublu rol), ambele jurnaliste de scandal aflate într-un război de moarte.

Satiră „cu materialul clientului“

În ce priveşte filmul biblic avându-l ca star pe Baird Whitlock (George Clooney), ridicolul acestuia derivă doar din prezentarea secvenţelor deja turnate, care i se arată lui Mannix în cabina de montaj (ca şi din discuţia absurdă dintre reprezentanţii tuturor cultelor religioase invitaţi să-şi dea cu părerea). Satira este efectuată, aşadar, „cu materialul clientului“. Fraţii Coen nu îşi rezervă niciun alt comentariu, apropo de ambiguitatea care spuneam că le este marcă distinctivă.

Ceea ce mă face să înclin mai mult spre varianta satirei este că cei doi Coen s-au specializat tocmai în deconstruirea, în demistificarea acestor genuri populare despre care este vorba aici, încă de la primul lor film, „Blood Simple“, din 1984: westernul în „No Country for Old Men“ sau „True Grit“, filmul cu gangsteri în „Miller’s Crossing“, thrillerul în „Blood Simple“ sau „Fargo“ (fără să mai vorbim că un film întreg, „Barton Fink“, este dedicat descuamării unei alte perioade hollywoodiene, anii ’40).

Anii ’40 şi anii ’50 sunt consideraţi cea mai convenţională perioadă a Hollywoodului (cu excepţia filmului noir), şi nu este întâmplătoare aplicaţia celor doi spre acest ev al „cetăţii filmului“. Ca procedeu postmodern, Joel şi Ethan Coen turnează multe dintre secvenţele filmului exact în stilul genurilor pe care le reprezintă, iar finalul, cu Mannix despărţindu-se apoteotic de spectatori, este tipic pentru filmul noir. „Filmul în film“ ar fi procedeul cel mai des folosit, dar (cu excepţia bobinelor care aşteaptă să fie montate) vedem acum (doar) platourile fastuoase ale studiourilor, în momentul turnării (cu toate incidentele inerente şi care provoacă haz), aşa cum nu le-am mai văzut niciodată.

Info

Ave, Cezar! / Hail, Caesar! (Marea Britanie-SUA, 2016)
Regia: Joel şi Ethan Coen
Cu: Josh Brolin, George Clooney, Ralph Fiennes, Scarlett Johansson, Tilda Swinton, Channing Tatum, Jonah Hill, Frances McDormand

4 stele

Citeşte şi: cronica mea la „Inside Llewyn Davis“, precedentul opus al Fraţilor Coen

PORTRET DE REGIZOR

Fraţii Coen – outsiderii care-au cucerit „cetatea filmului“

Joel (dreapta) şi Ethan Coen (foto) – una dintre numeroasele perechi de fraţi care-au marcat istoria cinematografiei – au reuşit să se impună drept unii dintre cei mai importanţi autori de film contemporani. Ei sunt regizorii filmului „Ave, Cezar!“ / „Hail, Caesar!“, prezentat recent în deschiderea Festivalului de la Berlin, dar şi – într-un ipotetic top al regizorilor deţinători de Oscar, premiu care se decernează duminică seară – ocupanţii următorului loc, cu patru statuete, pe aceeaşi poziţie cu Woody Allen, John Ford, Clint Eastwood, Robert Wise şi alţii.

Joel Daniel Coen s-a născut în 1954, în oraşul american Minneapolis, iar fratele său mai mic, Ethan Jesse Coen, în 1967, în acelaşi oraş din Minnesota. Au debutat împreună în 1984, cu thrillerul „Blood Simple“, unde erau regizori, scenarişti şi producători. Până la „The Ladykillers“ (2004) exclusiv, cei doi şi-au împărţit însă creditele în felul următor: Joel regia, Ethan funcţia de producător, iar amândoi scenariul. Din 2004, însă, Joel şi Ethan au semnat împreună totul (în această ordine), pentru că oricum făceau împreună totul. În plus, cei doi sunt şi monteuri (editori) ai mai tuturor filmelor lor, sub pseudonimul Roderick Jaynes.

Două filme de Oscar

Aproape fiecare film al Fraţilor Coen (cu excepţia, poate, a mai puţin reuşitului „Intolerable Cruelty“, din 2003) este memorabil şi mai toate deconstruiesc câte unul dintre genurile predilecte ale cinemaului popular. Până la urmă, însă, filmele lor sunt gustate şi de publicul larg, şi de cinefilii şi criticii cei mai sofisticaţi, ceea ce este cel mai important.

Palme d’Or-ul primit la Cannes în 1991 pentru „Barton Fink“ îi consacră. Lovitura adevărată, pentru piaţa mainstream, aveau totuşi s-o dea abia cu „Fargo“ (1996) – Oscar pentru actriţa principală, Frances McDormand (soţia lui Joel), şi pentru scenariul celor doi, plus încă cinci nominalizări – şi mai ales cu „No Country for Old Men“ (2007), ecranizare după romanul lui Cormac McCarthy – alte patru Oscaruri: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu (acestea trei sunt ale Coenilor) şi cel mai bun actor secundar (Javier Bardem), plus încă patru nominalizări. De-atunci, însă, cei doi Coen au preferat să facă nişte filme mai degrabă de nişă (excelente, de altfel), şi e de văzut dacă acest „Hail, Caesar!“ o să fie din nou un mare succes de public.

Top 5 filme importante

1. Marele Lebowski / The Big Lebowski (SUA, 1998)
2. Marea hoinăreală / O Brother, Where Art Thou? (SUA, 2000)
3. Blood Simple. (SUA, 1984)
4. Barton Fink (SUA, 1991)
5. Nu există ţară pentru bătrâni / No Country for Old Men (SUA, 2007)