Grigore Leşe sau despre funcţia şamanică a muzicii tradiţionale româneşti

Îndeobşte, atunci când vine vorba de omul de excepţie, de geniu, lumea se gândeşte imediat la marii oameni de ştiinţă, la marii compozitori, la marii filosofi, scriitori, la Einstein, la Bach, la Kant, Shakespeare, la Goethe, la Eminescu etc.

Există însă o taxonomie a genialităţii, o fenomenologie şi evident o scală axiologică a acestui fenomen. Prin urmare, nu numai marii savanţi, marii filosofi şi scriitori satură această exigenţă a spiritului. Avem genii etice, mistice, precum sfinţii, după cum avem genii vocale. Avem un Serafim de Sarov, un Francisc de Assisi; avem un Caruso, un Pavaroti.Ei bine, din această ultimă categorie, cred că face parte Maestrul Grigore Leşe. Vocea inconfundabilă, ţâşnită din primordii, sensibilitatea, dramatismul ei, timbrul, stilul interpretativ unic, cu lovituri de glotă, profunzimea etc. sunt calităţi, haruri, daruri, harisme, care frizează genialitatea.

Sub pălăria lui Grigore Leşe, aşa cum îi place maestrului să spună adesea în interviuri, se ascund mai multe entităţi intelectuale, artistice.Grigore Leşe nu este doar rapsodul care a lansat cântecul despre Bucovina. Grigore Leşe este si professor universitar , realizator de emisiuni TV, etnomuzicolog, autor de cărţi despre folclor etc. În fond, Leşe nu greşeşte cu nimic când îşi etalează calităţile şi competenţele, chiar dacă aceste exerciţii de autoreferenţialitate sunt adesea taxate de către unii critici de serviciu pe reţelele de socializare.

Din păcate, intelectualii au in general o oarecare reticenţă faţă de folclor. Şi asta pentru că România nu a dat încă un hermeneut care să scoată în evidenţă ontologia şi metafizica cântecului tradiţional.Nu am avut un George Bălan care să ne iniţieze în arta de a asculta producţiile muzicale populare aşa cum a făcut marele muzicolog şi muzicosof cu muzica clasică. Nu am avut un Heidegger care să analizeze folclorul, aşa cum a făcut filosoful german cu poezia lui Hölderlin şi a lui Stefan George în Originea operei de artă.Ceea ce nu înseamnă desigur că nu am avut etnomuzicologi sau filosofi români care şi-au încercat condeiul în această direcţie: Bernea, Brăiloiu, Vulcănescu, Brauner, Mihai Pop etc.

Charismaticul interpret de muzică tradiţională, Grigore Leşe, ambasadorul cultural al României, Împăratul horilor, s-a născut la 20 februarie 1954 în satul Stoiceni din Ţara Lăpuşului, judeţul Maramureş.După absolvirea Liceului de Muzica şi Arte Plastice din Baia Mare, studiază fagotul la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca. În anul 2003, obţine titlul de Doctor în Muzică cu calificativul Summa cum laudae.

În prezent, este profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. 

Înainte de decembrie 1989, Grigore Leşe primeşte importante premii la diverse festivaluri de muzică populară din România: Pe deal la Teleormănel (1982), Festivalul Doinei( 1984), Maria Tănase (1988).

 La 10 decembrie 2004, i se conferă Ordinul naţional pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru contribuţiile deosebite în activitatea artistică şi culturală din ţara noastră, pentru promovarea civilizaţiei şi istoriei româneşti”. În 2006, primeşte Trofeul TVR 50, din partea Televiziunii Române. În 2007, i se aordă Marele Premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR) pentru ciclul de emisiuni „La Porţile Ceriului”, iar în 2009, primeşte Premiul pentru jurnalism cultural, din partea Radio România pentru emisiunea La porţile ceriului.

 În anul 2011, i se acordă titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.

 În toată această perioadă, realizează emisiunile „Drumurile lui Leşe” la Radio România Actualităţi şi „Lumea şi muzica tradiţională” la Radio România Cultural. Este de asemenea autor a sute de emisiuni şi filme documentare de etnoantropologie pentru TVR Cultural.

De-a lungul carierei sale , ilustrul artist a lansat peste 100 de cântece populare şi a susţinut aproape 1000 de concerte în ţară şi în străinătate.

A înregistrat următoarele albume: Cântec Pastoral (1996);Cântece de Cătănie (2000); Horile Vieţii (2004); Aşteptând Crăciunul (2004); Grigore Leşe, Muzica de colecţie. Jurnalul national (2005); Hori din Ţara Lăpuşului; Înapoi la argument (Dialog cu Horia-Roman Patapievici); La chant de Lăpuş (2009), CD editat de Radio France, prin Casa de Discuri OCORA, Paris; Grigore Leşe şi aromânii fârseroţi din Gogealac/Constanţa (2011); De dragoste, de război, de moarte, de unul singur (2011) etc.

A fost invitat să concerteze la cele mai importante manifestări culturale de gen din lume: Smithsonian Folklive festival (Washington), Festivalul Vocilor Lumii (Bloomington), Festivalul Montmartre (Paris), Olimpiada Culturală de la Atena, Gala Premiilor Bafta (Londra), Festival der Kontinente-Berlin, Festivalul Ţărilor din Europa de Est-Montreal, Francophonie Metisse-Paris, Culturescapes-Basel, Expoziţiile Mondiale de la Aichi, Shanghai şi Yeosu, Gala Premiilor BAFTA-Londra, Târgul International de Carte de la Beijing etc.

A susţinut cursuri şi workshop-uri la Universitatea de Muzică din Bucureşti, la Conservatorio de las Rosas din Morelia, Mexic, şi la universităţi din SUA, precum Lexington, Buffalo, Rochester, Washington, New York, Kent State.

Pe lângă bogata activitate concertistică, Grigore Leşe este autorul a patru cărţi: La Obârşii, Editura Charmides, Bistriţa, 2001; Acum ştiu cine sunt. Însemnări şi aduceri aminte, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013; Horea în grumaz. Înger păzitor şi ispită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015; Chipurile umilinţei. Dialoguri cu Răzvan Bucuroiu, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2020.

În opera ştiinţifică îşi prezintă propria viziune asupra folclorului românesc şi a modalităţilor de interpretare, operând o distincţie clară între muzica populară pe care o cântă majoritatea cântăreţilor români şi muzica tradiţională, maniera de interpretare arhaică, cu sau fără lovituri de glotă, pe care o reprezintă domnia sa.

Muzica lui Grigore Leşe constituie esenţa tradiţiei româneşti, dar o tradiţie care se deschide spre universalitate. Are, prin urmare, aşa cum scria Andrei Pleşu, un caracter transmuzical şi transetnic: “Până să mă întâlnesc cu muzica lui Grigore Leşe, credeam că ştiu câte ceva despre „muzica populară", despre „folclor" şi mai ales despre diferenţa dintre „autentic" şi „contrafăcut", dintre tradiţie şi pastişa ei comercială. Aveam, e drept, rezerve mai vechi cu privire la calificativul „popular", pus în coada producţiei „anonime şi colective" a ţărănimii. Îmi era greu să-mi imaginez cum se scrie o baladă la o mie de mâini şi cum se compune o doină printr-un sindicalist efort de grup. Găseam de asemenea că ceva nu e în regulă cu termenul „folclor" - un cuvânt englezesc şi deci de uz modern - aplicat unei creativităţi imemoriale. Dar Grigore Leşe e infinit mai radical. Iată ce spune, de pildă, într-un interviu: „Mă înspăimântă cuvinte ca «autentic», «arhaic», «nealterat»." Încep să înţeleg. A folosi asemenea cuvinte înseamnă a avea o doctrină despre ce este „arhaic" şi ce e „deviat", a veni cu un pre-concept, cu o teorie solemnă despre ce e acceptabil şi ce nu. Categoriile cu care operează Grigore Leşe sunt altele: „viu", „trăit", „adevărat". Cu asemenea categorii intră în joc distincţii mai subtile şi mai flexibile. Nu se mai gândeşte în alb-negru, în formule estetizante, în „fineţuri" de gust, asezonate academic. Se gândeşte în termeni de forţă interioară, de personalitate, de încărcătură omenească nemăsluită[…] Cântarea lui Grigore Leşe e - o spune el însuşi - cântare „de unul singur". Ea reproduce un „gest" care nu e destinat publicului. E incantaţie, geamăt, strigăt, rugă, icnet, bocet, suspin. E, cu alte cuvinte, manifestarea unei stări, a unei clipe, a unei „firi", dincolo de orice cochetărie histrionică. E ceea ce face (făcea?) ţăranul autohton cu singurătatea sa: un apel pe verticală, un semn trimis spre cer. Un fel de a dansa cu vocea, de a organiza inexprimabilul. Muzica lui Grigore Leşe e dincolo de muzică şi - lucru esenţial - dincolo de stricta determinare etnică. Ea se înscrie în aceeaşi serie de evenimente sonore cu liturghia bizantină, cu psalmodia gregoriană, sau cea a călugărilor tibetani, cu chemarea ritmică a muezinului musulman, sau cu incantaţiile magice ale şamanilor siberieni. Nu e de mirare că, în septembrie anul acesta, în cadrul festivalului „George Enescu", Grigore Leşe a „concertat" alături de o mică orchestră iraniană, obţinând o omogenitate stilistică ameţitoare, un tip de consonanţă care trimite la structuri de adâncime universal”. (Andrei Pleşu, O întâlnire cu Grigore Leşe, Adevărul, 1 decembrie 2011).

Pictorul creştin, Acad. Sorin Dumitrescu surprinde de asemenea originea eclesială a melosului lui Leşe: „Leşe ne vine dinspre Biserică. Specialiştii zic că folclorul se trage din Neolitic, din imemorialele, misterioasele songuri începătoare de lume. Biserica reprezintă însă o voie divină de dinainte de Facere, rânduită să fie lumii temei ascuns. Cântarea lui Leşe este străveche şi învăţată cât Biserica. Nu este nici folclorică, nici etno, nici populară, nici sacrală; este de sorginte liturgică, împărătească şi vizibil nereligioasă. Un fel de stranie vorbire cântată, care psalmodiază laic doine şi hore.

Leşe este primul care rebranşează cântecul ţărănesc la adevărata lui sursă. Tot ce cântă are solemnitatea sobornicească a credinţei îmbisericite. La el, «folcloristica» muzicilor de la ţară îşi vine în fire şi redevine cântec veşnic iute transhumant. Rostul lui este simplu: să amintească pe viu românilor cum se cântă româneşte. În faţa Năvălitorului Kitsch, stă singur, vrednic şi neverosimil.”

De fapt, horile lui Grigore Leşe au o intenţionaliate mult mai profundă.Prin intermediul vocii lui anscenstrale, filosofează sonor, reconstituie structurile sacre ale coerenţei cosmice, upanişează ţăranul român. Cantecele lui sunt plângeri metafizice, rugăciuni horite!

Asemenea şamanilor de odinioară, Grigore Leşe se adresează unor reţele inconştiente, abisale, unor structuri arrhetipale. Pliată pe astfel de frecvenţe sacre, muzica lui repară fisurile, disonanţele de la nivelul câmpurilor energetice. Nu e deloc întâmplător faptul că îl vedem adesea în concente, folosind instrumente de percuţie, care ne amintesc de cunoscuta tobă samanică, menită să susţină pulsul şi ritmicitatea respiraţiei.

Repertoriul lui Grigore Leşe, cântecele lui despre cătănie, despre război, despre bătrâneţe şi moarte sunt expresia celui mai profund şi autentic spirit românesc. Într-o lume globalizată, în care culturile particulare riscă să se piardă în oceanul universalului, aceste capodopere trebuie promovate şi conservate. Dar înainte de toate, trebuie ascultate. Mai ales în această perioadă de criză sanitară, când ne confruntăm cu anxietatea şi frica de abisul thanatic.

Ascultandu-l pe Leşe, iti este mai usor si să trăieşti şi să iubeşti şi să suferi şi să depăşeşti absurdul lumii şi să mori. Aceste perle sonore se coaguleză nu numai într-o Ars vivendi, ci si într-o veritabilă Ars moriendi! Când le asculţi simţi că nu mai poţi râmâne la fel, că trebuie să găseşti o breşă, o ieşire din cotidianitate. Ca orice muzică adevărată, muzica lui Grigore Leşe este un veritabil operator extatic. În orice caz, are calitatea de a te smulge din frâiele câmpului gravitaţional, de a despământeni, de a converti bulgării de lut în cascade de lumină!