Graţie Elenei Moşuc, „Norma“ a revenit la Bucureşti…

… după cca două decenii şi jumătate, în formă de concert la Sala Radio, urmând vechii producţii a Operei bucureştene. A fost o nouă iniţiativă lăudabilă a conducerii Orchestrelor şi Corurilor Radio, care centrează tradiţionalele seri de operă în concert pe marii noştri cântăreţi aureolaţi în roluri definitorii de importante scene ale lumii.

Aşa a fost anul trecut mezzosoprana Ruxandra Donose, Compozitorul din „Ariadna la Naxos” de Richard Strauss, aşa a fost în acest an soprana Elena Moşuc, Norma din opera omonimă de Vincenzo Bellini.

Pentru Elena Moşuc, abordarea acum aproape patru ani, la Opera din Zürich, a arhetipalului personaj, a dificilului rol, a fost consecinţa firească a evoluţiei vocii, a maturizării profesionale şi îndeosebi a stăpânirii magistrale a stilului belcanto, calitate care o situează astăzi pe cel mai înalt podium în lume.

Pornind de la construcţia lirică, permanent însoţitoare, de la derularea curgătoare, cu lungime ireală, a frazelor muzicale, de la nuanţările perpetue în care pianissimele acute ridică auditoriul în sfere de sublim, de la notele înalte de forţă care domină orchestra şi de la cunoscutele abilităţi de preluare a coloraturilor, Elena Moşuc – care în acest moment de dezvoltare a carierei valorizează o sporită consistenţă timbrală pe întreg ambitusul - a adăugat desenelor melodice accente severe şi atacuri bine potrivite, sunete grave cu domoale rezonanţe „de piept”, indispensabile conturării rolului. Îmbinarea lor contrastantă cu moliciunile venite ca nişte mângâieri şi cu coloraturile uşoare a creat o stază pasională seducătoare. Emoţionalitatea pe care Elena Moşuc a transmis-o în sală a fost maximă, tulburătoare. Personajul pe care l-a creat a avut căldura şi umanismul drept comandamente supreme.

Aşa a apărut la Bucureşti, într-un moment în care unanim recunoscuta sa tehnică de canto i-a permis să abordeze în bună formă concertul, după ce în săptămâna anterioară interpretase intempestiv la Opéra Bastille rolul Zerbinetta din „Ariadna la Naxos” în două spectacole, peste care au venit şi repetiţiile de la Paris şi Bucureşti. Un tur de forţă în numai şapte zile, care nu este la îndemâna oricui, mai ales în contextul facturii diferite a celor două scriituri, a rezistenţei pe care o presupune un discurs melodic de extremă lungime, precum cel din “Norma”..

Există nevoia ca muzica marelui compozitor belcantist să fie citită având drept cheie cultul legato-ului ce se suprapune frazelor lungi, interminabile, un stil de cânt care l-a făcut pe Bellini să fie apreciat drept precursor al melodiei infinite wagneriene. Elena Moşuc l-a înţeles pe deplin şi a dat o lecţie impecabilă. Sunt elemente care trebuie să stea la baza lecturii expresive atât pentru mezzosoprana Iulia Merca (Adalgisa), cât şi pentru tenorul Teodor Ilincăi (Pollione), dar şi pentru pachetele de coarde ale Orchestrei Naţionale Radio.

Fără îndoială, după depăşirea emoţiilor debutului în rol, clujeana Iulia Merca va ajunge o Adalgisa de valoare, odată ce îşi va omogeniza emisia pe ambitus, în aşa fel încât asprimile unor sunete centrale să dispară. Dacă în primul duet cu Norma, evitarea notei de Do acut (ce-i urmează sopranei) a fost evidentă prin cântul cu o terţă mai jos, în cel de-al doilea, transpoziţia deseori uzitată i-a permis o mai mare siguranţă a sunetelor înalte, bogate şi rotunde. Tot la pasiv, i-aş mai reproşa unele atacuri cu intonaţie imprecisă, îndeosebi la începutul intervenţiilor sale din primul act. Altele, au fost bine articulate şi incisive.

Am mai spus-o, am mai scris-o, o repet. Vocea lui Teodor Ilincăi este importantă, redutabilă, spectaculoasă, cu volum serios. Odată cu trecerea timpului, cu rodajul scenic, cu studiul continuu, virtuţile sale artistice au sporit printr-o mai mare şi preţioasă densitate a timbrului, ce îmbracă întregul ambitus. Nota de Do natural acut a ariei din primul act a fost emisă stupefiant, cu uşurinţă, strălucire şi penetranţă. Ilincăi se simte bine în pasajele eroice, de bravură ale lui Pollione, le cântă admirabil. Numai că partitura proconsulului roman mai cuprinde şi secvenţe lirice, pe care tenorul trebuie să le redea mai nuanţat pe viitor, după acest debut în rol, cu moliciuni de glas şi frazare expresivă.

Introducerea în distribuţie a tânărului bariton canadian („bariton înalt” din punctul de vedere al culorii vocale întrucâtva tenorale şi extensiei glasului) Jean-Kristof Bouton, solist al Operei Naţionale Române Iaşi, a  creat o situaţie de aşa-numit „miscast”, dat fiind că rolul Oroveso – în care a debutat - este destinat unui bas profund. Nu este vina artistului. Frustrat de această nepotrivire demonstrată nu numai prin incorectul raport timbru-rol, ci şi prin confruntarea perdantă cu sonorităţile orchestrei în „tutti”, nu mi-a rămas decât să admir inteligenţa cu care Bouton a construit liniile melodice belliniene. Un Figaro în Galia.

Deşi „beneficiară” a doar câteva replici, mezzosoprana Emanuela Pascu a atras atenţia în minusculul rol Clotilde, prin glasul şi frazarea frumoase. Destul de puţin cunoscută de marele public bucureştean, a fost bine că tânăra laureată a recentului Concurs Internaţional de Canto al Chinei a apărut pe un afiş de prestigiu şi a făcut o bună impresie pe podiumul de concert, ca voce şi apariţie. Sper să-i fie de bun augur, aşa cum i-a fost şi anonimei - pe atunci - Joan Sutherland, Clotilde alături de Maria Callas în „Norma” la Covent Garden în 1952.

În rolul Flavio, a cântat tenorul Nicolae Simonov, aparţinător Corului Academic Radio.

Versatilitatea dirijorului Tiberiu Soare, în teritoriul simfonic, în operă, nu mai este un secret pentru nimeni. A condus cu mână sigură ansamblurile Radio, cu preciziune şi tempi judicios aleşi, respectând cu stricteţe indicaţiile partiturii. A existat totuşi, pe alocuri, o lipsă de echilibraj între dinamica alămurilor şi cea a „cordarilor”, cei din urmă fiind dezavantajaţi încă de la Uvertură. Tiberiu Soare este adeptul sonorităţilor violente, în multe pasaje, un pasionat al marşurilor impetuoase, dar culorile şi supleţea partidelor instrumentale trebuie să-l preocupe în continuare. O notă bună i se cuvine corului pregătit de Dan Mihai Goia.

Succesul de public a fost uriaş, aşa încât toată lumea se întreba ce bucurii ne va rezerva seara de operă în concertul din ianuarie 2016...