Şi să nu uităm urarea la băută, care ar fi meritat un premiu: replica Festivalului, să bem pentru neveste şi amante, fie ca să nu se întâlnească niciodată! (Deşi de obicei ele se ştiu, dar nu neapărat cu detalii!) 

Apoi ar mai trebui şi o menţiune pentru scene sulfuroase (şi sunt foarte delicată, când le definesc aşa), în… toalete! De la Mektoub, my love: Intermezzo, al franco - tunisianului Kechiche, care ne-a asasinat trei ore şi jumătate, cu o muzică la maximum, în buclă, repetitivă (pare redundantă caracterizarea, păi e exact asemeni celor de pe ecran), întâi discuţii nesfârşite şi agăţări pe plajă, apoi la club, dat din fund la bară, non-stop, secta tremurici (un dans din buric, pentru variaţie, n-ar fi stricat) şi scena despre care scrie toată lumea, totul precedat de un citat din Coran! Vorba bunicii: Nebunia nu-i d-un fel! Şi ce minunat era Cuşcuş cu chefal, care a deschis Europenii, acum câţiva ani, înainte de Adele…

Aproape că ţi se face dor de un strop de limitare, care într-un film chinezesc, despre cum se demonstrează, cu multă pricepere, că prin vise ni se dau semne clare că există viaţa de apoi, iar clipele de dragoste sunt de o fineţe de filigran: O vară la Changsha, în care şi cărţile, care par vintage, între timp îşi găsesc locul, dar şi o poveste ţesută cu multă delicateţe, o raritate! Ca şi un alt poliţist, normal, care cu siguranţă nu va lua nimic, dar măcar l-am văzut: Roubaix, o lumină, regia, francezul  Desplechin, cu un Roschdy Zem, fermecător, om al legii şi un duo de escroace : Sara Forestier şi Lea Seydoux. 

Dolan, canadianul, în Mathias şi Maxime, o iubire netradiţională, dar deja ştim genul, Bellocchio vine cu Il traditore/ Turnătorul, despre nesfârşita Mafie (lor le place să li se spună Cosa Nostra, restul cică e invenţia ziariştilor!), un never-ending proces, mai degrabă o docu-dramă, splendid jucată şi bine informată, tip de scenariu care-i va încânta pe bărbaţi şi pe cei care s-au sperat magistraţi, fără să ia în calcul primejdiile!

It must be Heaven începe cu o scenă blasfemică,  dar se poartă, continuă însă, în stil Tati /Peter Sellers, o călătorie absurdă, cu umor pe măsură, dar măcar fără orori, cu actorul şi realizatorul Palestinian Elia Suleiman, în rest cu gaguri fine, şi un pic de amintire, de un alt Polanski, clasic: 2 oameni şi un dulap, din 1958!    

Şi ultimul, în care mi-am pus mare nădejde, al Justinei Triet: Sibyl (n-are nimic de-a face cu cel lui Sally Field şi cele 12 personalităţi tulburi ale ei, psihiatră fiind, în anii '70, Joanne Woodward). O psihanalistă-scriitoare, care încalcă toate legile meseriei, are o pacientă pe care o foloseşte ca personaj de roman şi care îi suflă iubitul unei regizoare, care e nimeni alta decât fiica imposibilă din Toni Erdmann! Şi locul ales pentru filmul din film: Stromboli, un suvenir, nu atât de Vulcan, cum răspunde protagonista, ci pentru Rossellini, pomenit în documentarul în care Ingrid Bergman i-l fură lui La Magnani (şi rolul şi amantul!)! Păcat că Virginie Efira nu mai e la fel de iscusită ca-n Victoria!  

La Un ceratain regard a luat premiul cel mare un brazilian după un roman tradus şi în româneşte şi care demostrează că o preşedintă a juriului, care a creat inubliabilul Capernaum, starul absolut: Nadine Labaki, nu se putea înşela în alegere! Viaţa invizibilă a lui Euridice Gusmao, de Karim Ainouz, care şi-a dedicat trofeul tuturor femeilor din lume, este o nestemată cinematografică (termen inventat de D.I. Suchianu)! O peliculă splendid construită şi umană, fără zombi şi scene prea decoltate, adică fără dezmăţate! Deci se poate!