INTERVIU Gheorghe Zamfir, muzician: „În 1984, într-o biserică din Germania, i-am declarat război Satanei: «Te pulverizez!»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Desen de Vali Ivan
Desen de Vali Ivan

Maestrul Gheorghe Zamfir (72 de ani) vorbeşte despre momentele de cotitură din viaţa şi din extinsa sa carieră: apropierea de muzică şi de Dumnezeu. Şi despre cum a cucerit lumea de câteva ori.

Dacă nu-l cunoşti pe maestrul Gheorghe Zamfir – să presupunem că acest lucru e permis – şi-l auzi povestind, ai putea să crezi că muzicianul e stăpânit iremediabil de un obsedant delir de grandoare, cu puseuri episodice accentuate. Caz clinic. Ba chiar mai auzi pe la unul şi pe la altul c-a luat-o razna Zamfir, că-i ori nebun, ori prea megaloman. Că se crede Adam, cu toate coastele la locul lor. Numai că nu prea e aşa. Un prim argument: parcă vine mai natural să spui „naiul lui Zamfir“ decât „fluierul lui Pan“, zeul grec, uitatul protector al turmelor şi al păstorilor.

S-a întâmplat aşa: prima descălecare a voievodului Gheorghe Zamfir pe tărâmul muzicii s-a petrecut demult, acum vreo 55 de ani, când era în liceu, iar profesorul Fănică Luca îl punea să-i sufle-n palmă, ca să-i testeze plămânii. Cam de-acolo s-a ridicat Zamfir şi uite că, de-acolo, a ajuns şi la Paris, şi la New York. A ajuns din Australia până-n Africa de Sud şi-n Canada. Şi la curtea împărătesei Japoniei, şi în mesa privată a Papei Ioan Paul al II-lea. S-a făcut jumătate de secol de când le-a cântat grecilor „Ciocârlia“ , iar ei au sărit ca smintiţii să-i sărute pantofii!

Or, când povesteşti toate lucrurile astea unui ageamiu, trebuie să-ţi asumi că faci ceva nebunesc. Iar Zamfir îşi asumă şi, de dragul poveştilor – şi poate şi de dragul lui, de ce să judecăm? –, îşi împodobeşte amintirile şi cu nostalgii, şi cu venin, dar şi cu învăţăminte criptice. În unele mai crede: zice că încă din 1984, când se afla într-o biserică din Germania, i-a declarat război Satanei: „Te pulverizez!“.

Muzicianul are o memorie extraordinară, îşi permite să facă paranteze mari, în care să insereze alte paranteze şi altele şi tot aşa. Apoi să le închidă pe toate, pe rând. E viaţa omului, normal că ţine minte, ar putea spune cineva, dar parcă e prea de tot. Chiar şi aşa, spuneţi că-i nebun Zamfir când compune muzică ori când scrie poezie, basme şi pictează, când orchestrează! Când ţine naiul în mână.


„Weekend Adevărul“: Toată lumea vă spune „maestre Zamfir“. Vă încântă această adresare sau vi se pare un clişeu?
Gheorghe Zamfir:
Am fost maestru de când am terminat facultatea, în calitate de dirijor al celui mai mare ansamblu din ţară, „Ciocârlia“, cu 350 de artişti. Cel care ieşea cu studii superioare era maestru. Acum li se spune maestre lui Panseluţu’ de nu-ştiu-unde. „Ia mai trage-un păhărel, ca să ne distrăm niţel.“ Cântăreţi de chefuri. Damigene, ţuici, sticle, borcane, păhărele. Nu au nimic spiritual. Alţii: ţigani cu patru clase şi festival la Slobozia, care cântă la ocarină şi solzi de peşte. Nici George Enescu nu a fost un compozitor spiritual, el n-are nicio compoziţie pentru Dumnezeu, pentru Biserică. Eu am 100. De la muzică de cameră, la naiuri suprapuse, până la recviem, rapsodii, concerte şi simfonii, aproape toată opera mea este religioasă.

Cum, George Enescu nu este un maestru?
Este un mare maestru, cel mai mare până la ora actuală. (despre fotoreporter: Ce mitraliază atât? Ce faceţi acolo, domnule?)

Atunci nici Fănică Luca n-ar trebui să fie considerat maestru.

Poate fi considerat maestru pentru că a fost fondator de şcoală, iar atunci când creezi generaţii de instrumentişti eşti maestru.

Dumneavoastră?
Eu sunt şi compozitor, şi dirijor, şi acordeonist, şi pianist, şi vocalist, şi orchestrator. Eu mă consider un fel de tot. Şi Enescu era cu pana, cu arcuşul şi cu compoziţia. Dar de ce vă axaţi pe treaba asta cu maestru? Maestru mi s-a spus la 25 de ani. Cum vreţi să-mi spuneţi, cum mi-au spus unii la televizor, „naistul Gheorghe Zamfir“? Aud la televizor: „Muzicienii americani au aterizat la aeroport“. Care muzicieni, domnule, că-mi vine să sparg toţi pereţii. Toţi negrii se dau muzicieni. Am ajuns demenţi. Tot ce e nonvaloare este trecut la categoria superioră, iar ce e valoare este pus la categoria de jos.

Când s-a schimbat raportul acesta?
Din ’90 încoace.

Înainte era mai bine?
Sigur că da. Vai de mine, erau comisii de control care acordau atestate după posibilităţile fiecărui artist. Atestatul A1 îţi dădea voie să cânţi în restaurante de lux.

Comisiile erau formate pe linie de partid sau din profesionişti?
Erau şi, şi. Veneau din partea Ministerului Culturii şi aveau autoritatea politicului. Ca să faci un disc, treceai printr-o comisie de epurare a repertoriului. Te duceai şi dădeai caseta cu materialul pe care voiai să-l înregistrezi la Radio sau la Electrecord.

„Se sărută pe scări, se mângâie pe la glezne“
Aţi simţit o altfel de apreciere în timpul regimului comunist?
Nici nu se compară. Mai există apreciere astăzi?

Nu exageraţi?
90% din televiziune se interesează de viaţa vedetelor de carton.

Televiziunea are şi acest scop mercantil.
Atunci nu exista mercantilism. După anii ’50, când comuniştii au luat puterea, nu s-a văzut aşa ceva. Ce să mai vorbesc de vremea monarhiei! Atunci, un savant era un savant, un profesor universitar era un profesor universitar. Acum, scuipi şi îi pui piedică profesorului pe culoare. În vremea noastră, la o personalitate cum era Paul Constantinescu sau Gheorghe Dumitrescu, care mi-a fost profesor de armonie, Ştefan Niculescu, ne uitam ca la dumnezei. Ne lipeam de zid ca timbrul de plic. Îmi sugeam burta ca să nu-i deranjez lui trecerea. Când trecea compozitorul prin faţa mea, eu eram ştampilă. Acum, studenţii se sărută pe scări în faţa profesorilor sau se mângâie pe la glezne. Am luat modelul american. Respirăm prin ei, mâncăm prin ei.

„Am urât comunismul din tripe
N-o veni tot răul de la americani.
Există ceva bun acolo?

Nu e tărâmul făgăduinţei?
Care făgăduinţă, domnule?

Financiară.
Păi, omul trăieşte din finanţe? Bunicii mei au trăit din finanţe? Ei trăiau din bunurile pe care le făcea tarlaua de grâu, de porumb.

gheorghe zamfir

Ce s-a întâmplat cu băcănia tatălui dumneavoastră?
A fost confiscată de comunişti în 1948.

Cum a reacţionat?
Ura comunismul visceral, fapt pe care ni l-a transmis şi nouă, celor doi copii ai lui. Eu, împreună cu fratele meu, Constantin, am urât comunismul din tripe, cum spune francezul, adică din viscerele noastre.

Aveaţi educaţie monarhistă?
Normal, dacă m-am născut în ’41, în ’47 aveam 6 ani, iar conştiinţa monarhismului a rămas până târziu, în studenţie.

 P e site-ul  www.gheorghezamfir.ro şi pe pagina sa de Facebook, Gheorghe Zamfir Official, pot fi găsite informaţii actualizate despre maestru.

„Vetuţo, Vetuţo, mă împuşc, regele a abdicat!“


Aveţi amintiri legate de rege?
Păi, eu am fost primul om din lume care a lansat lozinca „Monarhia salvează România“, la Paris, în martie 1989. Nimeni nu ştie treaba asta. Eram cu Paul Barbăneagră, prietenul meu cel mai bun în exil, şi cu Victor Roman, cel mai mare sculptor modern după George Apostu, care a fost continuatorul lui Brâncuşi. Într-o dimineaţă de martie, le-am spus că încep să mişte ţările europene, că ar putea cădea comunismul şi numai regele ar putea să ne salveze dacă se întâmplă ceva şi la noi. Atunci am zis „Monarhia salvează România“ şi aşa a rămas. După aşa-zisa Revoluţie, am dat un concert la Versoix, regina Ana m-a aşteaptat la Geneva, la gară, şi am fost la reşedinţa lor. Acolo am stat de vorbă cu regele două ore jumate. Am mâncat tête-à-tête.

A fost prima întâlnire cu regele?
Da. I-am promis solemn, pe cuvânt de onoare, fiind conştient de notorietatea mea, de mitul care se crease atunci în jurul meu pe toată planeta, că voi face absolut tot ce îmi stă în putere ca monarhia să revină la putere. Ăştia abia m-au aşteptat.

De unde vin preşedinţii
Care a fost reacţia regelui, era entuziasmat?
Nu, regele este o persoană foarte calmă. Vorbeşte rar şi judecă înainte de a vorbi. Este un om de un calm absolut. Îşi cunoaşte interlocutorul, ştie să măsoare lucrurile exact ca un rege. Un rege rămâne un rege. Are o educaţie aparte. Păi, preşedinţii de azi, ce ştiu ei, de unde vin? Din ce abisuri preistorice vin oamenii aceştia ca să se suie în funcţie pentru că i-a votat partidul?

I-au legitimat alegătorii.
Care alegători, domnule? Mai lăsaţi-mă în pace, astea sunt baliverne! Ei ştiu un singur lucru: puterea şi banul. Dumneavoastră credeţi că există democraţie? Sunteţi nişte copii.

Nu-i aşa?
Trebuia să faceţi zece ani de cules de porumb, cinci ani la sapă, patru ani la greblă, apoi îngrijitul vacii, grădina de zarzavat să o ştiţi pe dinafară.
 

gheorghe zamfir

Incredibilul mister al „roşiilor cu gust“
Sunt esenţiale muncile agricole în formare?
Vai de mine! Cele mai esenţiale. Fără astea, din ce te hrăneşti?

Pe dumneavoastră cum v-au ajutat?
Toată copilăria mea a fost pe ogor. Ştiam anotimpurile pe dinafară, ştiam recoltele pe dinafară, ştiam semănatul, treieratul. Veneau carele cu boi încărcate de recoltele extrordinar de bogate pentru că pământul era gras, nu era ciopârţit şi decimat de substanţe chimice. Tot ceea ce mâncai, mâncai natural. Nu existau E-uri în mâncare, nici nu ştiam ce înseamnă aia. Păi, mi-am făcut cruce şi am crezut că halucinez când am văzut în piaţă, pe o bucată de hârtie, „Roşii cu gust“. „Peşte proaspăt“, „Ouă proaspete“. Dar cum vrei să fie? Peşte vechi sau ouă vechi? Mâncam natural, ţăranii noştri erau ţărani sănătoşi, puternici.

Vă plăceau activităţile rurale?
Îmi plăceau la nebunie pentru că eram în natură. Dacă îi arată acum unui copil din Bucureşti o cioară, o vrabie şi o rândunică, spune că e liliac. A pierdut contactul cu natura. Suntem americanizaţi la 300%. Eu vreau să ştiu ce fac cântăreţii din China, din Bolivia, din Paraguay, şi acolo există cântăreţi, există conservatoare. Toată ziua se vorbeşte numai despre SUA. Nu e niciun paradis acolo. Este cel mai mare infern.

De ce?
Nu vedeţi că ne-au adus cola şi hot-dog şi hamburgeri şi avem milioane de copii obezi? Copil de 10 ani are 80 de kilograme, l-ai pierdut pe vecie.

Democraţia e cea mai mare cacealma
Acum 25 de ani se stătea la coadă la mâncare. E mai rău să mergi la fast-food?
Eu n-am stat la coadă în comunism decât pentru pâine, în anii ’50. Aţi văzut ce au făcut francezii săptămâna trecută? Au scos un energizant de pe piaţă, pentru că s-a dovedit că e mortal. Are cofeină şi cocaină în el. Când vine un ministru american în România, despre ce să-mi vorbească el? Democraţia este cea mai mare cacealma care a fost inventată de cineva. Nu va exista niciodată democraţie. I-au decapitat pe regi, adică au lovit în sacru, exact în plexul solar. A rămas republica, iar republica este fără Dumnezeu. S-a creat statul fără religie şi fără Dumnezeu.

Monarhul face această legătură?
Monarhul ţine religia în sânul şi în conştientul cetăţeanului. (către fotoreporter: Mai aveţi filme, cred că aţi făcut 1.000 de fotografii până acum!) Monarhul nu are în cap decât fericirea poporului, în timp ce un republican se gândeşte la bancă.

Vă mai luptaţi astăzi pentru rege?
Oricând. Cu toate că Majestatea Sa nu m-a mai contactat din 1990, el a rămas acelaşi în inima mea. Mama, tata, eu şi fratele meu, cu toţii am fost monarhişti.

gheorghe zamfir
gheorghe zamfir

Dacă vorbim despre trecerea României de la monarhie la republică...
A fost cel mai mare dezastru din istoria ţării, de la Decebal încoace. Un dezastru cataclismic. Tata a ieşit cu pistolul, era miezul nopţii, a început să urle, plângând în hohote: „Vetuţo, Vetuţo, mă împuşc, regele a abdicat. Suntem distruşi, comuniştii vor veni la putere“. Atât a spus tata şi, în loc să descarce cele şase gloanţe, le-a tras în aer. S-a gândit, probabil, la salvarea copiilor, a familiei, dar gestul a fost al unui om disperat. L-au numit responsabil la un chioşc cu băuturi alcoolice, apoi a devenit gestionar la schimburi în natură, comerţ de întâmpinare, aşa se numea.

Câteva curele pe spate
Comerţ de întâmpinare?
Adică ţăranul venea cu sacul de grâu sau de porumb, şi în funcţie de câtă cantitate dădea, pleca cu o motocicletă Panonia, ungurească. Sau luau haine, tot felul de stofe.

Câştiga îndeajuns încât să vă întreţină la şcoală?
Nu. A pus 2.000 de buturugi de vie, iar din vinul pe care îl făcea, şi din ţuică, ne-a ţinut la facultate.

De asta se supăra atunci când vă vedea năzdrăvan?
Aşa mi-a fost mie caracterul. Obraznic n-am fost niciodată. Mai furam un pepene, mai mergeam la cireşe, pierdeam caprele. Ele fug, sunt independente precum pisica. Zburau prin alte grădini, mâncau varza şi morcovii, oamenii se supărau şi mergeau la tata, iar tata mă mai pocnea cu câteva curele pe spate.

50 de naiuri de aur.  Viorel Nedelcu, managerul maestrului Gheorghe Zamfir, spune că, în acest an, va fi lansată o colecţie inedită de naiuri, pentru a marca aniversarea a 50 de ani de scenă ai muzicianului. Colecţia se va numi „Paris“. „Pentru că Paris este oraşul-lumină în care maestrul s-a lansat. Vor fi 50 de naiuri înseriate, făcute manual, cu inserţii de aur. Câte un nai pentru fiecare an din cei 50“, spune Viorel Nedelcu.

„România, al 51-lea stat al SUA“


Sunteţi supărat tare, vi se pare că a ajuns România aşa rău?
N-am întâlnit în viaţa mea un popor aşa uşor de dus în eroare. Noi nu mai avem puterea de a discerne pentru că suntem stăpâniţi. Am văzut ce spune Rusia despre noi: „România a devenit colonie“. Păi, dacă spune Putin treaba asta, ăla nu e nici nebun, nici idiot, nici tembel. Conduce cea mai întinsă ţară de pe pământ. Oriunde întorci Globul, tot vezi Rusia. Eu, când a venit în 1990 din exil, am văzut pe Aeroportul Otopeni scris „Welcome to Romania“, „Go here“. M-am întrebat: „Păi, unde sunt eu, mă, în România sau în SUA?“.

În Viena, spre exemplu, nu scrie la fel?
Nu scrie, domnule. În Viena scrie în limba germană. M-am enervat în 1992 şi le-am spus: „Scrieţi aici «Aeroportul Otopeni, România, al 51-lea stat al SUA»“. Americanii ne-au ocupat tot. Gama a obosit.

gheorghe zamfir

Cum adică?
Do-Re-Mi-Fa-Sol-La-Si-Do. Nu mai este gama divină. Şapte. Şapte note dintr-o gamă, şapte săptămâni în post, şapte ani de-acasă, şapte culori din curcubeu, şapte minuni ale lumii, şapte chakra pe coloana vertebrală. Naiul primordial a avut şapte tuburi. S-a distrus. Arnold Schoenberg, Alban Berg, Anton Webern – şcoala vieneză diabolică – au distrus gama, au creat dodecafonismul, atonalismul. Adică, împotriva muzicii. Când a apărut Elvis Presley, cu rock’n’roll şi s-au văzut chiloţii şi sânii femeii când a dat-o peste cap, a transformat-o pe femeie într-un obiect. Ca şi când ar fi fost un scaun. Tangoul, valsul erau o splendoare. Nu mai avem gamă, nu mai avem stil, să vedem ce facem de-acum. Rămân muzica satanică şi manifestările ei. Eu i-am declarat război lui Satana în ’84, într-o biserică din Germania. I-am zis: „Te pulverizez!“ Mă fac vânător de demoni. 1.000 pe zi!

„Sunt băiatul lui Tudor Zamfir, zis Băcanul, vreau să cânt la staţie“


Aţi debutat la staţia de radioficare din Găeşti. Cum s-a întâmplat?
Sunt fapte petrecute acum 60 de ani, ce să vă mai spun? Mai ţine cont cineva de valorile de acum 60 de ani, când eu ascult la radio numai melodii americane, care mi-au făcut creierul calendar timp de două luni, pe plajă? În fine, în fiecare oraş şi orăşel, se făceau staţii de radioficare. În fiecare casă, exista un difuzor, care era pus pe perete pentru a nu putea fi atins de copii, şi avea o limbă. O dădeai la dreapta, se deschidea. O dădeai la stânga, se închidea. Trebuia să-l ţii deschis tot timpul, pentru că te controla poliţia. La ora 6.30 dimineaţa, se anunţa: „Scularea! Aici Radio Moscova. Să învăţăm limba rusă cântând!“. Începea imnul Uniunii Sovietice.

Turnătoria lui Nelu al lu’ Amzei
Aţi învăţat rusa cântând?
Am făcut rusă în şcoală 12 ani. Vorbeam cursiv ruseşte. Ştiam că am origine nesănătoasă, că tata a fost considerat chiabur, apoi a fost făcut chiar şi popă, atribute catastrofale, care făceau din noi duşmani ai poporului.

                                                                              Cu Emil Cioran şi Mircea Eliade la Paris
Dar nu a fost arestat?

Ba a fost arestat vreo trei săptămâni, la începutul anilor ’50. Atunci au venit poliţaii, credeau că şi-a făcut rezerve de mălai sau de grâu din vechea băcănie. L-a turnat un văr de la Titu, Nelu al lu’ Amzei. Nu au găsit nimic, numai un sac de grâu.

Eraţi acasă atunci?
Da, i-am dat drumul câinelui, Florea îl chema, a sărit la gâtul poliţistului şi i-a sfâşiat costumul până jos. A vrut să-l împuşte, dar a sărit fratele meu şi s-a oprit. A fost o tragedie în familie. O amintire foarte puternică. Tata legat în cătuşe şi toţi oamenii de pe stradă au ieşit din curte să vadă cum îl duce pe Tudor Zamfir la închisoare.

1975. Cu Nichita Stănescu

„A trăit prin beciuri, ascuns prin butoaie“
Aceasta e cea mai marcantă amintire a copilăriei?
Nu. Cea mai marcantă a fost tot legată de tata, care a lipsit de acasă doi ani fiind căutat de comunişti pentru că fusese simpatizant legionar. Când legionarii erau în ascensiune, tatăl meu avea 15 ani, deci nu putea să fie legionar, dar a fost simpatizant. L-o fi văzut cineva la manifestaţiile de pe stradă, cu costum verde, cu steaguri, şi a fost urmărit. A fugit la Bucureşti, a trăit prin beciuri, ascuns prin butoaie, pe la o verişoară. Sistem de comunicaţii nu exista, aveam un radio, Philips,  pe care îl ţineam ascuns în fân. Apoi, tata s-a dus la Gorj, acolo unde s-a născut mama, unde a stat ascuns mai multe luni. Era în satul Stejari, sat în care am fost pentru prima dată abia acum un an. Până la urmă, l-a salvat o avocată din Ploieşti şi, după proces, a venit acasă.

Doi revoluţionari ai artei: Zamfir şi Nicolaescu

Din ce-aţi trăit în această perioadă?
Nici eu nu pot să vă spun, pentru că nu am clar în minte. Eram prea mic, aveam 5-6 ani. Ni s-a confiscat averea, ne-au lăsat doar jumătate de hectar de pământ, unde am cultivat grâu sau porumb, iar asta ne-a permis să supravieţuim. Mama, în lipsa lui, îngrijea de grădină, de animale şi de ogorul ăla.

În vizită la Papa Ioan Paul al II-lea

De cine aţi fost mai apropiat?
Cred că de ambii părinţi. Am moştenit de la mama jena ţăranului român. Acum, nu mai există candoarea din trecut, limpezimea minţii şi nobleţea sufletească.

Al cui era mărul de lângă drum?
Cum era cu staţia de radioficare?
Ascultai ceea ce ţi se transmitea dintr-o staţie de radio montată de comunişti în fiecare localitate importantă, unde ei aveau nevoie de propagandă. S-a ajuns şi la ţară. Noi eram dopaţi cu aceste difuzoare şi cu ce se transmiteau. Numai slogane, conferinţe, versuri, cântece comuniste. Toţi compozitorii ăştia mai serioşi şi mai cu talent au fost puşi să compună pentru comunism. Toţi poeţii, Eugen Jebeleanu, mai era unul foarte comunist, Alexandru Toma, care a scris „Silvester Andrei salvează abatajul“, Veronica Porumbacu. Unii îşi făceau versuri obligaţi, din dorinţa de a-şi salva viaţa sub comunişti. Mihai Beniuc, care a scris celebra poezie „Sunt măr de lângă drum şi fără gard/ La mine-n ramuri, poame roşii ard./ Drumeţule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală.“ Adică şi mărul de lângă drum devenise bunul poporului, totul era al poporului, dar nu era al poporului, totul era al partidului. Deci noi depindeam de acea staţie de radioficare. La ea m-am dus într-o zi, cu acordeonul, la 12 ani, şi am zis: „Sunt băiatul lui Tudor Zamfir, zis Băcanul“. Aşa era el cunoscut în acel târguşor de vreo 7.000–8.000 de oameni. „Şi ce vrei să faci?“ „Să vă cânt la staţie, că am auzit că mai vin pe aici unii, lăutari.“ „Ştii să cânţi ceva?“ „Da.“ „Bine, mă, hai, cântă! Ai microfonul acolo, te anunţ: «Băiatul lui Tudor Zamfir, Băcanul, Gheorghe Zamfir, în vârstă de 12 ani, cântă pentru dumneavoastră la acordeon.»“ Asta a fost tot. Am cântat câteva melodii, le-a plăcut mult, tata era fericit, tot târgul vuia.

A fost chiar prima ieşire?
Înainte fusesem în orchestra de mandoline a liceului din Găeşti. Erau doi profesori, soţ şi soţie, ea era profesoară de acordeon şi pian, el profesor de chitară şi mandolină. M-am dus la mandolină, am învăţat un pic, n-am învăţat prea mult. A început să-mi predea notele muzicale, solfegiul, şi m-am săturat, pentru că mă punea să bat tactul. Veneau alţi copii care ştiau să cânte, eu le băteam tactul. Deci cam asta a fost perioada în care eu îmi mai aduc  aminte de ceva, de  pre-copilărie, de o copilărie şi de o post-copilărie pentru că deja la 14 ani eram la Bucureşti.

„Am plâns cu mandolina în braţe zile întregi“
Cum a fost prima oară când aţi văzut Bucureştiul?
Aveam 5-6 ani, zăpadă, ger, multă lume, tata mă târa de colo până colo prin cartierul evreiesc, unde el cumpăra marfă angro pentru băcănia din Găeşti. De Piaţa de Flori îmi amintesc, îmi aduc aminte şi de Piaţa Unirii, o hală imensă, imensă. Şi acolo am văzut prima dată lăutari care erau orbi. Cântau la acordeon, la vioară. Cântau cu o uşurinţă extraordinară, acordeonul era alb, cu claviatura albă, din sidef. M-a impresionat enorm şi atunci l-am bătut pe tata la cap să-mi cumpere o mandolină.

V-a luat?
Mi-a luat o mandolină nou-nouţă, am plâns cu ea în braţe zile întregi. Şi, pe la 8-9 ani, eram, cum vă spuneam, în orchestra de mandolină a târgului Găeşti. După aceea, mi-a luat acordeon şi, până la 12 ani, am învăţat să cânt singur, singur.

gheorghe zamfir
gheorghe zamfir
gheorghe zamfir
gheorghe zamfir
gheorghe zamfir

 „După ce-am terminat de cântat «Ciocârlia», mi-au pupat pantofii“


Când aţi plecat prima oară din România?
A fost în ’57. Aveam 16 ani. Eram la Liceul de Muzică. A fost un schimb de experienţă cu Bulgaria, am stat acolo patru-cinci zile, am cântat cu naiul şi cu acordeonul. A fost un triumf pentru mine la vârsta aceea. Asta a fost prima ieşire din ţară. A doua a fost în ’59, aveam 18 ani, nu terminasem Liceul de Muzică, şi am fost cooptat de Casa de Cultură „Grigore Preoteasa“ în Orchestra Studenţilor din Bucureşti. Am fost într-un turneu în mai multe oraşe din Polonia. Un succes extraordinar pentru că am fost şi cu orchestra, şi cu dansatorii. Venind înapoi, în ţară, am terminat şcoala în ’61, m-am înscris la facultate, am ajuns şi la dirijat. Deja când eram în anul întâi, am fost cooptat ca dirijor.

1977. Cu Demis Roussos

Care-a fost declicul în carieră?
A fost o plecare în ’60. Când încă eram elev la Liceul de Muzică, am făcut o excursie cu vasul „Transilvania“, care era cel mai mare vas de croazieră românesc. Yalta-Soci-Odessa. În 1964, a mai fost o ieşire: Ungaria, Polonia, URSS şi în oraşul Levadeia, Grecia, la Festivalul de Folclor. Era chiar în zilele Paştelui – mi-aduc aminte că grecii umblau cu mieii şi cu berbecuţii sacrificaţi, fără blană, pe umăr. Îi ţineau de picioare. Făceau şi ei proţapurile lor. La festivalul acesta am luat premiul I şi, ca încheiere, ne-am dus la Stadionul Olimpic din Atena. Acolo, am dat un spectacol spre apusul soarelui. Lumea a fost aşa de entuziastă că, după ce-am terminat „Ciocârlia“, a venit şi mi-a pupat pantofii. Am luat asta ca pe un semn.

Cu Jacques Chirac

„Un kil de ţuică pe stomacul gol“
Aţi fost dirijorul Ansamblului „Ciocârlia“. Cum aţi ajuns acolo?
Au venit câţiva securişti în haine de piele: „Tovarăşu’, te urmărim de câţiva ani. Eşti propus să devii dirijor în Ansamblul «Ciocârlia»“. Era să cad jos. Am făcut consiliu de familie, pentru că Dinu Stelian mă voia la el, la Ansamblul „Doina“ al Armatei, eram propus şi la „Periniţa“, ansamblul primăriei Capitalei. Şi mai era „Barbu Lăutaru“, orchestra de ţigani din cadrul Filarmonicii „George Enescu“, care avea nevoie de dirijori.

De ce-aţi ales „Ciocârlia“?
S-a decis în familie să-mi aleg „Ciorcârlia“, că acolo e mai multă disciplină. Şi bine am făcut c-am ales „Ciocârlia“, că acolo am învăţat orchestraţie pentru cor, pentru solişti, pentru balet – trupa avea 60 de dansatori, nu ca acum, trei perechi. În fine, tata mi-a zis: „N-ai făcut armată, ai băut un kil de ţuică pe stomacul gol, ai făcut ulcer duodenal ca să nu faci armată“. Şi am rămas cu ulcerul patru ani. M-am vindecat după ce m-a dus la doctor Pop Simion, colegul meu din ansamblu – el era solist vocal prin Bistriţa –, un băiat frumos, înalt, cânta fabulos ardeleneşte. Noi ne împrietenisem, făceam turnee împreună, aveam cuşetă împreună, dormeam în gări, în vagoane, în oraşele unde aveam spectacol. Veneam cu toată recuzita, cu camioane, corturi, scena, lumini, sunet, totul era perfect. Patru ani am stat la Ciocârlia, până în decembrie ’69 – iar în ianuarie ’70 s-a şi desfiinţat ansamblul. Am avut mare noroc că am plecat prin demisie. Deşi prima demisie nu mi s-a aprobat.

Cum aşa?
Am păstrat plicul trimis prin poştă cu timbru de România, cu stema ţării, Ministerul Afacerilor Interne, tovarăşului Gheorghe Zamfir: „Prin prezenta, vă anunţăm că cererea dumneavoastră de demisie nu s-a aprobat“. 1969.

Nucleul soliştilor de la „Ciocârlia“
Cum era la „Ciocârlia“?
Aveam 12 solişti în mâna mea, cei mai buni: Ion Cristoreanu, Maria Butaciu, Angela Moldovan, care-a decedat acum, recent, Dumnezeu s-o ierte!, Benone Sinulescu, Irina Loghin, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Maria Păunescu, Aurelia Fătu-Răduţu, Dumitru Constantin, bănăţean. Cei mai buni solişti din ţară la acea epocă, iar eu îi aveam la 25 de ani în mână. Venisem cu diploma de Conservator, când toţi ţiganii aveau 4 clase primare. Vă daţi seama că imediat am fost considerat maestru, apropo de începutul discuţiei noastre. De-acolo mi s-a spus maestru, pentru că eram dirijorul corului, dirijorul baletului, dirijorul soliştilor şi al orchestrei de muzică populară, care conţinea 56 de muzicanţi. Nu erau, ca astăzi, tarafuri de trei lulele care spun că interpretează folclor românesc.

Dar cum v-au primit? Eraţi tânăr...
Eram tânăr, dar am venit cu diploma de Conservator, n-aveau ce să-mi spună. Ei m-au chemat.

„Un element ca tovarăşu’ Zamfir“
Cum aţi ajuns să vă daţi demisia?
Nu mai puteam să suport climatul care mi se făcuse din partea ţiganilor din orchestră.

S-au răzvrătit?
Da, eram prea bun şi talentat. Compuneam dansuri, poeme, orchestram, cu solişti, cu cor, am scris pentru Angela Moldovan „Frunză verde-o viorea“ pe versuri de Gheorghe Zamfir. Eram şi analist, dădeam lecţii de armonie, de contrapunct la orchestraţii, luam o tablă neagră, cretă, şi dădeam exemple din folclor. Nu le plăcea, dar n-aveau încotro.

Aveaţi curaj să faceţi atâtea la 25 de ani?
Era enorm pentru un tânăr. „Nu trebuie să pleci din ansamblu, nu putem să pierdem un element ca dumneata, tovarăşu’ Zamfir“, îmi spuneau. Aveam 650 de lei salariu. Apoi mi s-a urcat la 850. Am cumpărat o mobilă Solca din lemn masiv, aveam o garsonieră în Berceni, chiar în arătură. „Tovarăşu’ Zamfir, Ministerul Afacerilor Interne vă oferă o garsonieră cu chirie.“ „Mulţumesc foarte mult.“ Până ajungeam acolo schimbam trei troleibuze. Era în capul Bucureştiului, de-acolo era câmp.

gheorghe zamfir
gheorghe zamfir
gheorghe zamfir

„Lui Ceauşescu i-am cerut un charter şi 50 de oameni ca să-i pun planeta la picioare“


Aţi plecat mult în străinătate şi dincolo de Cortina de Fier...
În ’64 am plecat cu Ansamblul Studenţesc, aceeaşi echipă din ’59. Acolo a fost dezastru, pentru că în ’64 aveau şi Beatles-ii turneu în RFG. Ne-am ciocnit în aceeaşi seară la teatrul din München. Noi am cântat înaintea lor şi am plecat. După concertul lor s-a dat foc teatrului, a fost devastat, rupte toate fotoliile.

Nu mai spuneţi!
Fetele şi-au smuls sutienele, părul, şi-au băgat degetele în ochi. Erau mesaje subliminale împotriva creştinilor. S-a descoperit că, pe discuri, dacă întorceai, se-auzeau mesaje ca „Predă-te, Iisuse Hristoase, predă-te, Fecioară Maria!“. Au demenţializat prin mesaje subliminale tot tineretul. Rock’n’roll este Satana. Un fapt care place, stil cancan, bârfă: când au auzit dansatorii şi cei din orchestră că se face acest turneu în RFG, fiecare a început să-şi bage câte-o pilă, să meargă împreună, pentru bani. Eu n-am avut pe nimeni.


„Beci, inundaţie, treceau şobolanii înot“
După ce-aţi plecat de la „Ciocârlia“ ce-aţi făcut?
În ’69, Dinu Stelian nu mi-a dat postul de dirijor, pentru că era acolo Marin Cioacă, unul care mă ura de moarte. Era băiatul lui Florea Cioacă, violonist oltean celebru. Era gelos că venisem cu facultate, iar el avea doar liceul de muzică la vioară. Dar era angajat pe postul principal. Maestrul: „Nu pot să fac două posturi, te ţin solist“. „Maestre, măcar daţi-mi o sală de repetiţii!“.

V-a dat?
Nu mi-a dat nicio sală de repetiţii, că n-a avut. Mă duceam în beci. Când au venit inundaţiile, urcase apa un metru şi jumătate. Stăteam pe un scaun de contrabas şi acolo studiam eu cu naiul. Treceau şobolanii înot pe lângă picioarele mele. Acolo am petrecut un timp de mizerie.

Dar în timpul acestor plecări, aveaţi probleme din ţară?
Am recuperat toată corespondenţa mea: scrisori scrise lui Ceauşescu, miniştrilor, lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, către Electrecord.

Ce le scriaţi?
Despre misiunea mea. „Sunt aici în misiune, nu mă mai chemaţi în ţară că mi-a expirat viza. Mă duc la ambasadă şi-mi dă ştampilă acolo. Eu aici am o misiune, pentru ţara mea, pentru propagarea culturii poporului românesc!“

Lui Ceauşescu ce-i scriaţi?
Lui Ceauşescu i-am cerut un charter şi 50 de oameni ca să-i pun planeta la picioare. „Daţi-mi, şi-n 10 ani vă pun planeta la picioare!“

Când s-a-ntâmplat asta?
În ’75, că-n ’78 el deja terminase propaganda ca să i se ofere premiul Nobel pentru Pace.

Cine i-a luat maestrului medaliile?
Şi v-a refuzat?
Nu mi-a răspuns niciodată. Vreau să public toată corespodenţa. Ce-mi scria Păunescu: să vin în ţară, că el intră la Iliescu când vrea, că e consilierul lui principal, că şi la 5.00 dimineaţa, dacă-l sună, preşedintele îl primeşte. Am aşteptat opt luni, un an: „Ce faci, Adriane?“ „N-am cum, n-am putere!“ Asta era în ’96, în primăvară, înainte de alegeri. Cu Iliescu mă mai intersectasem în trecut.

Când?
În 1968, am fost detaşat de ansamblul „Ciocârlia“ ca solist şi reprezentant al delegaţiei române de tineret la Festivalul Tineretului şi Studenţilor de la Sofia. M-am dus acolo, am câştigat premiul I, oferit de juriul mondial, şi Orfeul de Aur, premiul special oferit de preşedintele Bulgariei. Deci preşedintele Bulgariei, Todor Jivkov, a dat un premiu celui mai bun de pe tot mapamondul la Festivalul de la Sofia şi l-am luat eu. Am venit acasă, iar tovarăşul Iliescu, ministru UTC – adică tu creşti pepiniera cu lăstarele comuniste ale viitorilor nomenclaturişti, trădători, spioni, demolatori. Iliescu i-a dat premiul lui Marin Constantin, care era directorul ansamblului. Eu am rămas fără premiu. Mi-a rămas medalia, pe care am uitat-o după o emisiune la Luis Lazarus. M-am gândit să nu mă duc cu mâna goală şi, printre altele, i-am dus un tablou înrămat cu sticlă, cu toate medaliile şi decoraţiile. Mi-a dispărut acest tablou. Nici nu mai am telefonul lui Lazarus, să-l sun, că am pierdut agenda.

gheorghe zamfir
gheorghe zamfir

„Gheorghe, nu laşi capul în farfurie, ridici lingura către gură!“


Cum aţi început să scoateţi discuri în străinătate?
În ’68 a venit la mine, cu Tiberiu Alexandru, cocoşatu’, mare director la Institutul de Etnografie şi Folclor, fost continuator al marilor tradiţii din şcoala analiştilor folclorici Breazu şi Brăiloiu. A venit la ansamblu şi mi-a spus că a venit în România un muzician elveţian, Marcel Cellier, care a venit să mă înregistreze. Era director adjunct al unei fabrici de metale neferoase şi făcea comerţ cu România. „În Franţa şi-n Elveţia e nebunie cu naiul lui Zamfir.“ Ne-am dus a doua zi cu o echipă de 16 inşi din 56, că n-aveam spaţiu. Ne-a luat vreo două ore de înregistrări. Marcel Cellier căra toate festivalurile, toţi soliştii, în străinătate. Îi dădea lui Tiberiu Alexandru o vizită la Lausanne de trei săptămâni în fiecare an, iar celor din orchestră le dădea nevastă-sa, Catherine, cu plasa: un pachet de Kent, unul de cafea, un medicament pe listă, 20 de lei. Ne-a luat toate înregistrările.

Cum aţi început?
A doua şi a treia zi ne-am întâlnit la Lido, la singura piscină cu valuri din ţară. „Vom face un turneu în Elveţia şi în Franţa! Radio France îl dă de 40 de ori pe zi Gheorghe Zamfir!“ Am mai făcut o înregistrare în apartamentul lui Harry Brauner (n.r. – arestat în grupul Pătrăşcanu), care a fost mare folclorist, studentul lui Béla Bartók, căsătorit cu Lena Constante, care era sora Vioricăi Moisil, soţia marelui matematician Grigore Moisil. Moisil spunea în Canada: „Romania has many values like Zamfir, like Eliade, like Cioran“ (n.r. – România are multe valori precum Zamfir, Eliade şi Cioran). Deci, eu eram trecut pe listă. Tot Moisil mă invita la restaurantul artiştilor aici, în Piaţa Lahovary, mă punea pe masă şi le spunea studenţilor lui: „Ascultaţi-l pe Zamfir!“. Lena Constante mi-a dat primele lecţii de franceză şi m-a învăţat cum să m-aşez la masă, cum să ridic lingura şi furculiţa. „No, no, Gheorghe, c’est pas bien, c’est pas bien. (n.r. – nu e bine) Nu laşi capul în farfurie, ridici lingura către gură. Când intri într-o casă, Gheorghe, zici «Bonjour, Madame, Bonjour Monsieur»“. Aveam 27 de ani.

gheorghe zamfir

„Îmi spunea: «Cântă!». Şi turna carcalete“


Ce s-a întâmplat în apartamentul lui Harry Brauner?
În casă la Harry Brauner, lângă biserica Sfânta Vineri, înregistrăm cu cinci-şase oameni. „Cântă!“, îmi spunea. Şi turna carcalete.

Ce?
Amesteca vermut cu votcă, cu vin, cu ţuică. Şi te-ameţeai. Din ce în ce mă înfierbântam şi cântam mai cu pasiune. „Bravo, Gheorghe, extraordinar, fantastic, minunat!“ Şi mă scutura, că şi el băuse. I-am făcut nu-ştiu-câte ore de înregistrări. Şi, criminalul, la 5.00 dimineaţa, a scos o hârtie de matematică, din aia cu pătrăţele. M-a pus să scriu: „Dedic aceste piese prietenului meu Marcel Cellier, cel mai român dintre elveţieni“. Împătureşte hârtia şi-o pune în paşaport. Se duce în Elveţia şi scoate un disc. Tâlharul ştia ce face: suprapusesem piese la patru naiuri, prima dată în viaţa mea şi în istorie! Le-a luat şi p-alea şi le-a dus în Elveţia. În Franţa, acest disc a vândut 800.000 în şase luni. El era milionar, iar mie nu-mi dădea nimic. Am cunoscut-o pe secretara de la casa de discuri Arion, care mi-a dat un casetofon cadou.

În data de 10 decembrie 2013, începând cu orele 19:30, maestrul Gheorghe Zamfir va susţine un concert adresat publicului larg, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, la sala cinematografului Patria din Bucureşti.

Când aţi aflat?
În ’72, când m-am şi despărţit de el. Dar faptul că a venit în ţară m-a dus pe mine în Elveţia, cu Fărcaş, Loghin şi Sinulescu, cu orchestra „Doina Argeşului“ din Piteşti, dirijată de Florian Economu. Triumf! Cel mai mare succes eu l-am avut: naiul ăsta era ca un tsunami, făcea ravagii. Marcel şi-a dat seama şi m-a pus să mai semnez o hârtie: „Dau aceste piese în folosinţă prietenului meu Marcel Cellier“. Cu hârtia asta şi-a făcut editură şi casă de discuri. Pe toţi instrumentiştii care treceau prin casa lui îi îmbăta, îi adormea şi le lua tot tezaurul muzical. Lui Fărcaş i-a dat un Volkswagen, o buburuză, răgăoace din asta, cum îi zice. „Coccinelle“ îi spuneau în Franţa.

Păcăleala-păcăleală, dar v-a şi propulsat.
Da. După turneul din Elveţia, au venit la Lausanne fraţii Michelle şi Pierre Cellie să-mi vorbească. După câteva luni vin la Bucureşti şi mă angajează prin ARIA (n.r. – Agenţia Română de Impresariat Artistic). Directorul ARIA, Ion Florea: „Tovarăşu’ Zamfir, pregăteşte-te, au venit nişte francezi, vor să facă turnee mari, 45 de concerte la Paris“. „Păi, când?“ „Păi, acu’, în toamnă.“ „Ia uite, domn’e!“ „Da’ numai pe dumneata te vrea.“ „Şi ce să fac?“ „Să cânţi! Păi, vuieşte lumea în Franţa.“ Într-adevăr, spuneau: „Cine e ăsta? De unde vine? Ce e? E persoană, e vultur, e pasăre, e frunză, e copac? Zamfir, ce e asta?“ Îi convinsesem să iau câţiva băieţi, să nu cânt singur pe scenă. M-am dus. Cu Toni Iordache la ţambal, Grigore Vasile la clarinet, Ion Milu la taragot şi Mihai Tudor la contrabas. Şi marele maestru Harry Brauner, ca să vorbească franceză.

„Îmi ziceau «Hendrix al naiului»!“
Cum a fost?
Am pulverizat Parisul. Televiziuni, radio, ziare. După epoca pariziană, Dumitru Popescu „Dumnezeu“ m-a aşteptat cu motocicliştii lui Ceauşescu, cu garda prezidenţială, 100 de pionieri, nu ştiam ce să fac.

Sunteţi un bun creştin. Aţi avut ceea ce am putea numi o revelaţie?
În ’72, când dormeam sus, în pod, la Marcel Cellier, am visat că eram într-o catedrală, cu naiul în mână, şi auzeam sunete de orgă de peste tot şi mă cutremuram. M-am trezit transpirat, plângând în hohote. Îi spun lui Marcel: „Am visat asta, m-am sculat plângând“. Ăsta s-a blocat: „Genial, genial!“ Era turbat. A dat telefon într-o comună de lângă Lausanne: a doua zi eram acolo, am înregistrat doine în biserică. Mergem acasă, le-ascultăm, iar lacrimi. Era atât de cutremurător, atât de vibrantă această uniune a orgii cu naiul, încât am rămas paralizat. Toată săptămâna următoare am înregistrat. Doina, biserica, orga, rezonanţa. Orgă de gură cu orgă mastodont. Este divină această muzică. ’76 – Germania cucerită, Austria – cucerită, Viena, Salzburg, Innsbruck, Elveţia era pulverizată, dăceam cinci concerte pe zi, mă duceam în licee, mă duceam în şcoli elementare, plângeau copiii, îmi făceau sute de desene. În ’77 a căzut Australia, ’79-’80 – Noua Zeelandă şi Australia. Japonia era pulverizată. Africa de Sud – ’80. Nu mai vorbesc Canada, Statele Unite, pe care le aveam din ’73, de la primul turneu, 21 de concerte.

Ce ziceau americanii?
Jazzmanii, negrii, flegmatici, „I’m the best, number one!“, când ne vedeau pe la San Francisco cântând suitele bănăţene, fără partitură, fără nimic, au făcut linişte în jurul nostru. Au băgat saxofoanele, au închis fermoarul la cutii, şi-au pus vestonul şi-au plecat. I-am îngrozit. Îmi ziceau „Hendrix al naiului“! Nici nu ştiam cine e Hendrix. Când se duceau alţii pe-acolo, cântau la comunităţile de români care stăteau la picnic. Adunau şi ei, peste mămăligă şi sarmale, 10 dolari. Şi se întorceau acasă cu textul: „După un turneu strălucit în Statele Unite“. Muzica mea se auzea peste tot. Coborai pe o scară rulantă către un butic şi urcai pe alta. Şi pe una, şi pe alta, era tot naiul meu, dar cu melodii diferite.

Să revenim la relaţia cu Dumnezeu...
Am compus pentru cor mixt, orchestră simfonică, recitator în limba latină şi instrumente populare: caval, vioară şi ţambal. Naiul a fost în locul sopranei. Era pe format catolic. Probabil că de asta m-a primit Papa Ioan Paul al II-lea de trei ori. Poate a zis: „O fi ăsta ortodox, dar cântă în biserici catolice, trebuie să-l primesc“. Mi-a şi solicitat un disc de muzică sacră.  Am avut momente uluitoare de descoperire a credinţei. Am avut revelaţia că doina este purificatoare, vindecătoare, că trebuie continuat cu această misiune şi că trebuie promovat mesajul de pace şi de salvare a umanităţii, găsit în doina românească. Domnul Holender a spus: „Cât sunt eu director la Festivalul Enescu, Zamfir nu va cânta pe scena Ateneului!“. Păi, de ce? Sunt criminal, fascist? Eu nu omor decât ţânţarii, că mă muşcă. Muştele le dau afară. Când am spus că am descoperit acest lucru epocal şi că vreau să-l transmit, a fost sfârşitul. Am intrat în colimator. „Da? Vrei să vindeci? Ţi-arătăm noi vindecare!“ Spre exemplu, Victor Opaschi, consilierul lui Iliescu la Cultură, mă dădea afară de peste tot.

În ’82 aţi plecat în exil. Cum v-au permis?
Eu am cerut. În ’82, Ceauşescu ajunsese la culmea gloriei. Nu-i dăduseră premiul Nobel pentru Pace, dar era în culmea grandomaniei sale şi la apogeul puterii sale politice, care cuprinsese tot. Şi respiraţia. Vă daţi seama cum suntem spionaţi acum, şi aşa nu mai suntem mulţi.

gheorghe zamfir
gheorghe zamfir
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite