Se ştie că America, Statele Unite ale Americii în speţă, este una dintre cele mai violente societăţi de pe faţa pământului. Faptul se vede aproape zilnic la buletinele de ştiri care abundă de atacurile şi incidentele armate de pe acest teritoriu. N-ar fi atât de grav dacă aşa-numitele USofA nu ar şi exporta această violenţă: ideologic, prin manipulările create pe bandă rulantă de „uzina de vise“ a Hollywood-ului, politic, prin intervenţiile – asumate sau nu – din diverse zone ale lumii (7 ţări bombardate sistematic în 2016 cu un număr impresionant de bombe, suna ultima ştire de-acum câteva zile – dar niciun picior de infanterist pus pe teren solid, pentru că viaţa soldatului american, spre deosebire de a celui rus, contează).

O istorie a violenţei

Experţii şi analiştii au încercat, de-a lungul timpului, să explice această situaţie ieşită din comun prin faptul că federaţia de state s-a creat în acest mod (cel puţin, extinderea sa spre Vest), punându-şi bazele pe violenţa individuală, „de la om la om“. Asta spre deosebire, de exemplu, de mult mai paşnicul tărâm al Canadei, aflat la o aruncătură de băţ spre nord, care a ales să nu părăsească dominaţia Coroanei britanice. Avem mai întâi un sângeros Război de Independenţă al coloniştilor, apoi, în secolul XIX, genocidul asupra indienilor şi Vestul Sălbatic, rămas de pomină pentru nelegiuiţii săi şi justiţia făcută „la botul calului“.

Să nu uităm nici sclavia Sudului şi Războiul Civil (1860-1865), de o duritate extremă, care-a prefigurat astfel marile confruntări la scară mondială ale secolului XX. Fiecare val nou de imigranţi sosit pe Coasta de Est (irlandezii – recte catolici –, italienii – tot catolici –, mai nou mexicanii – culmea, tot catolici – dinspre sud) a fost întâmpinat cu o ură maximă de cei deja bine instalaţi pe teritoriul american (vezi mai vechiul „Gangs of New York“ al lui Martin Scorsese). În secolul XX, avem fenomene unice, pur americane, numai unul şi unul: Era Prohibiţiei şi a gangsterilor care-au prosperat atunci, jafurile armate din timpul Marii Crize, asasinarea de preşedinţi, masacrele din licee etc. etc.

Serafica Elle

Aparent, în noul său film, „Live by Night“, Ben Affleck încearcă tocmai o analiză a unei astfel de perioade definitorii pentru violenţa americană – Era Prohibiţiei şi a începutului mafiilor etnice şi „familiilor“ –, inspirându-se dintr-un roman scris de reputatul Dennis Lehane („Mystic River“, „Shutter Island“), căruia Affleck i-a mai ecranizat, în 2007, „Gone Baby Gone“ (debutul său ca regizor). Treptat ne dăm însă seama că totul funcţionează, cinematografic vorbind, doar pentru slujirea narcisismului „autorului total“ Ben Affleck.

Este păcat, pentru că povestea beneficiază de multe personaje interesante, provenite probabil din materialul literar inspirator, niciunul însă neaprofundat cum trebuie, ca şi de mulţi actori de calibru aleşi pentru a le întruchipa (Brendan Gleeson, Robert Glenister, Remo Girone, Chris Cooper, Matthew Maher, serafica – în rol – Elle Fanning), plus direcţia de imagine a reputatului Robert Richardson, care totuşi nu străluceşte.



Un „nelegiuit“ singuratic

Ne aflăm în Bostonul anilor ’20 (s-au mai ocupat de violenţa din acest oraş, dar mai târzie, filme ca „Black Mass“ sau „The Departed“ al lui Scorsese), unul foarte violent, din cauza prohibiţiei şi-a contrabandei cu alcool rezultate. Dar eroul interpretat de Affleck, pe numele lui Joe Coughlin (de origine irlandeză), nu este un simplu gangster, i se dă de la bun început o aură romantică.

Coughlin a luptat în Primul Război Mondial împotriva „hunilor“ (termenul folosit de propaganda aliată, mai ales cea engleză, la adresa nemţilor) şi, dezgustat de violenţa de-acolo, a decis, la întoarcerea acasă, să devină, după propriu-i termen, un „nelegiuit“ (outlaw). Refuză (până la un punct) să se ralieze vreunei „familii“ sau gang organizate, tot ce face face pentru femei frumoase de care-i îndrăgostit, în esenţă este un sensibil şi un romantic incorigibil. Vi se pare cunoscut?

Lipsit de viziune

Ca şi cum ar fi ştiut c-a existat un Sergiu Nicolaescu, Affleck îşi atribuie toate compartimentele principale ale peliculei: regia, scenariul, rolul principal (mai mult, povestea fiind privită doar din punctul său de vedere şi al unei insuportabile voci din off, tot a sa, îl avem tot timpul pe ecran), funcţia de producător principal. Deşi putea apela la Lehane, un autor reputat, Affleck preferă să scrie singur. Ca şi la Sergiu, personajul său are cele mai frumoase femei şi îşi învinge, unul câte unul, într-un mod incredibil, toţi inamicii.

Nu ne ataşăm, însă, nici de spilcuitul Coughlin, nici de celelalte personaje (tratate, cum spuneam, destul de schematic sau eliptic), iar când unele dintre ele se reîntorc, previzibil de altfel, din morţi, chiar nu ne mai pasă. Lipseşte, totuşi, ceva faţă de filmele românului: prostul gust, narativ şi stilistic, în care abundau acelea. Affleck ştie cum să pună camera şi să filmeze corect scene dramatice sau de luptă, dar atâta tot. Îi lipseşte complet viziunea regizorală, inspiraţia de autor. E posibil ca, după marele succes cu „Argo“, să i se fi urcat la cap şi să fi crezut că poate mai mult decât poate de fapt.

Info

Legea nopţii / Live by Night (SUA, 2016)
Regia: Ben Affleck
Cu: Ben Affleck, Elle Fanning, Zoe Saldana, Brendan Gleeson, Chris Cooper

2 stele

PORTRET DE REGIZOR

Ben Affleck – actor de succes, regizor de ocazie



Regizorul filmului „Live by Night“, americanul Ben Affleck, s-a născut pe data de 15 august 1972, în celebra localitate californiană Berkeley, centru al revoltelor studenţeşti din anii ’50. Numele de naştere era destul de imposibil: Benjamin Géza Affleck-Boldt, provenit de la cei doi părinţi ai săi: mama, Chris Anne (născută Boldt), era profesor de şcoală, iar tatăl, Timothy Byers Affleck, lucrător social, cei doi divorţând însă în scurtă vreme.

„Good Will Hunting“ i-a făcut oameni

Ascendenţa lui Benjamin este un creuzet, tipic pentru mediul american: în majoritate engleză, irlandeză, germană şi scoţiană, dar al doilea nume, Géza, era după un prieten de familie. S-o fi născut Ben în însorita Californie, dar a copilărit în Cambridge, Massachusetts, localitate universitară, situată în acelaşi stat cu Bostonul, ceea ce explică de ce câteva dintre filmele sale ulterioare, inclusiv „Legea nopţii“, sunt plasate în această metropolă americană. În 1975, se naşte fratele său mai mic, Casey Affleck, care se va dovedi, după părerea mea, un actor chiar mai bun decât cel despre care vorbim („Gerry“, „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford“, „The Killer Inside Me“).

Se ştie că Matt Damon şi Ben Affleck au irumpt în lumea filmului de la Hollywood, în 1997, cu scenariul de la „Good Will Hunting“ (premiat cu Oscar anul următor), pe care-l purtaseră pe la mai multe case de producţie, cu condiţia ca ei doi să joace rolurile principale. S-a întâmplat până la urmă, în regia lui Gus Van Sant, şi i-a transformat pe loc în supervedete. Nu se ştie exact care fusese contribuţia fiecăruia, dar, tânăr şi frumos fiind, pe Affleck a plouat cu roluri de june prim „romantic“: „Armageddon“, „Shakespeare in Love“, „Reindeer Games“. A făcut pasul şi la regie, în 2007, cu „Gone Baby Gone“, după romanul aceluiaşi Dennis Lehane, autor pe care-l ecranizează şi-acum. Cel mai mare succes ca regizor a fost „Argo“ (2012): 3 Oscaruri (inclusiv pentru cel mai bun film), dar fără nominalizare pentru regie, ceea ce spune ceva.

Top 4 filme importante

1. Argo (SUA, 2012) (foto dreapta)
2. Gone Baby Gone / Dispărută fără urmă (SUA, 2007)
3. The Town / Oraşul (SUA, 2010)
4. Live by Night / Legea nopţii (SUA, 2016)

Citeşte şi: „Din ţara ayatollahilor“ – cronica la „Argo“ (2012), cel mai de succes film al lui Ben Affleck