Una dintre „mutările” inspirate a fost numirea coregrafului Renato Zanella la conducerea departamentului de balet al teatrului, având, între altele, şi experienţa de un deceniu la Staatsoper Viena (într-o postură similară) şi avantajul de a cunoaşte şi artişti români importanţi, cu specificiul, mentalitatea şi modul de a fi ce ne caracterizează. Dar pe de altă parte, director artistic a devenit un alt italian,  dirijorul Marcello Mottadelli, cei doi colaborând la realizarea Galelor care au inaugurat actuala stagiune, deschisă cu cea rezervată operei. Sinceră să fiu, nu am prea înţeles în ce au constat „regia şi conceptul” semnate de Zanella, mai ales că la pupitru s-a aflat chiar Mottadelli, dar am apreciat şi rochiile unor soliste şi ambianţa scenică pe care le-a gândit Doina Levintza, într-un spaţiu de un roşu intens, cu un disc imens şi o draperie ce încadra cortineta menită să „descopere”, când şi când, corurile amplasate totuşi cam departe, mult în spatele orchestrei.

Foto: Paul Buciuta

S-a dorit a fi o gală internaţională, oferind melomanilor posibilitatea de a asculta „pe viu” solişti - admiraţi, probabil, până acum, doar pe „micul ecran” sau pe Internet -, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu s-a mai întâmplat de foarte multă vreme în stagiunea curentă; astfel, nume de prim plan ale scenelor lirice din lume au evoluat alături de solişti ai ONB apreciaţi de public de-a lungul anilor, majoritatea având şi o anume experienţă peste hotare. Timpul de pregătire a galelor fiind extrem de scurt, un „argument” esenţial a fost şi disponibilitatea oaspeţilor de a onora invitaţia la mijloc de octombrie, când în general agenda unor artişti de cotă este foarte aglomerată. Pentru că, aşa cum rezultă din prezentarea lor în elegantul caiet-program bilingv (notând şi componenţii tuturor compartimentelor artistice şi tehnice ale ONB, aspect demn de relevat), mai toţi cei pe care i-am ascultat în acea seară au o carieră ce se derulează la Scala sau Metropolitan, la Viena sau la Paris şi Londra, acolo unde unii dintre noi am avut prilejul să îi întâlnim în ultimele două decenii. Parte ajunşi la zenitul unei cariere performante, parte încă în plină activitate, au atras cu certitudine interesul sau curiozitatea iubitorilor genului, nu şi al celor care, din păcate, nu au onorat invitaţiile, lăsând multe locuri neocupate în loji sau chiar la parter, cel puţin surprinzător la o asemenea gală concepută ca un eveniment special din varii puncte de vedere.

Fără urmă de îndoială, baritonul Ambrogio Maestri a stârnit cele mai entuziaste ovaţii, fiind, cu adevărat, un artist desăvârşit, cu un glas deosebit de amplu şi calitativ, dar mai ales cu o expresivitate şi o manieră de a conferi sensuri şi subtile inflexiuni fiecărui sunet sau cuvânt, conducându-şi vocea cu inteligenţă şi rafinament, având strălucire şi farmec în secvenţe extrem de diverse; în urmă cu câţiva ani îl admirasem în Falstaff, rolul său „de rezistenţă”, conturat cu măiestrie prioritar în plan vocal, regăsind şi acum, în monologul eroului verdian, acelaşi joc de culori în care momentele semi-parlato alternează cu accente „pe voce” de mare efect; în galeria personajelor cu specific buffo s-a încadrat şi Dulcamara din Elixirul dragostei de Donizetti, „transferând” doctorului-şarlatan propria sa charismă şi bonomie, intenţiile interpretative de o bogăţie şi o diversitate cuceritoare fiind susţinute şi prin atitudini, mimică sau gesturi sugestive, fără nimic „îngroşat” sau forţat, relaţionând şi cu ansamblul coral, redând, cu o lejeritate sclipitoare, o întreagă paletă expresivă pe care doar un talent adevărat o poate realiza. Sincer, nu mi l-aş fi imaginat însă în roluri dramatice, surpriza fiind cu atât mi mare cu cât în Te Deum din Tosca de Puccini l-am descoperit într-o cu totul altă postură, cântând cu o forţă interioară şi o prestanţă ce defineau extrem de plastic datele zbirului ce domină prin toată fiinţa sa; iar trecerea de la rolurile de compoziţie la cele cu puternică încărcătură... malefică s-a împlinit în scena din Otello de Verdi, Maestri convingând că este un... maestru al interpretării în special în „visul” lui Iago, strecurat ca o boare, insinuându-se în sufletul Maurului cu o „sinceritate” uimitoare, pentru a izbucni cu o anvergură impresionantă în celebrul duet, totul gradat într-o acumulare atent condusă, lăsând impresia unei evoluţii de un firesc greu de „povstit”. Partener i-a fost tenorul Vladimir Galuzin, considerat, ani la rând, ca fiind cel mai bun Otello, glasul său generos, incisiv, aproape baritonal, păstrându-şi, chiar şi acum, caratele şi masivitatea sonorităţilor ample, cu acute spectaculoase, în special în acel rol care îl reprezintă, deşi trăda un plus de efort, spre deosebire de performanţele sale din anii '90, de neuitat pentru cei ce l-au ascultat pe scene legendare; fără a se implica emoţional şi fără să apeleze la „fineţuri”, Galuzin a încântat prin timbrul său de veritabil tenor dramatic, pus în valoare şi în aria din Paiaţe de Leoncavallo şi mai ales în cea din Turandot de Puccini, electrizând publicul.

Foto: Paul Buciuta

Mult aşteptată a fost şi mezzosoprana Ildiko Komlosi, pe care, în urmă cu câţiva ani, am admirat-o, prin lume, în spectacole cu Aida verdiană, rolul Amneris fiind, cu certitudine, punctul „forte” în repertoriul său, ceea ce s-a reconfirmat şi în gală; dacă aria din Samson şi Dalila de Saint-Saens i-a „devoalat” uşoara „bătaie” a glasului frumos şi amplu, frazarea şi intenţiile interpretative apreciabile nereuşind să „acopere” nici acel aspect (subliniat de valorile mari şi linia muzicală), nici tendinţa de a cânta „sub ton”, remarcată, poate mai estompat, şi în Habanera din Carmen de Bizet, punctată de rafinamente şi momente în pianissimo dar şi de un „răsfăţ” cochet care nu prea o caracterizează pe eroină; din fericire, pe lângă tentaţia reperelor din creaţia franceză, a abordat şi duetul din Aida, în care s-a desfăşurat cu totul altfel, vocea sa generoasă, cu acut strălucitor şi sigur, temperamentul ardent şi trăirea personajului reliefând anvergura sa de cotă internaţională; parteneră i-a fost soprana Sorina Munteanu, din nou pusă la punct, etalându-şi glasul încărcat, cu acut percutant, condus cu atenţie, poate cu o anume precauţie dar perfect echilibrat în relaţia cu partenera, realizând un alt moment deosebit din program, intens şi tensionat. Din păcate, soprana Nino Machaidze, extrem de promovată în teatrele mari, a dezamăgit atât prin timbrul banal şi vibrato-ul cam larg (şi prematur), cât şi prin parcurgerea „cuminte” a ariilor din Boema şi Gianni Schicchi de Puccini sau din Romeo şi Julieta de Gounod (poate mai nuanţată), fără „ceva” care să justifice recomandarea sa prinre solistele „de top” ale generaţiei încă tinere, rămânând pe aceleaşi coordonate şi în duetul din finalul operei Traviata de Verdi, abordat alături de tenorul Alexandru Badea, cel care, inclus destul de surprinzător în gală, a fost la fel de manierist în cânt şi ciudat în gesturi ca şi în apariţiile sale anterioare pe scena ONB, dorind să ne convingă de faptul că vocea sa lirică poate să rezolve şi Brindisi din Cavalleria rusticana de Mascagni şi acea pagină verdiană oricum mult mai apropiată de tipul său de glas. Invitată a fost şi mezzosoprana clujeană Liliana Mattei-Ciucă, familiară spectatorilor noştri prin numeroasele sale prezenţe în roluri precum Amneris au Dalila, dorind însă, de această dată, să abordeze, la rândul său, „teritorii” dramatice rezervate „vocilor verdiene”, atacând arii din Trubadurul şi Bal mascat, rezolvate cu îngrijire dar cu insuficientă „pulpă” şi culoare adecvată, apelând la „grave” nefireşti, păstrând şi în plan expresiv o derulare destul de lineară, departe de accentele aproape terifiante cerute de personajele respective.

Foto: Paul Buciuta

Alături de oaspeţi au evoluat, după um menţionam, şi solişti ai teatrului, mezzosoprana Oana Andra optând pentru aria Musettei din Boema, dovedind că se simte excelent în acea ţesătură gândită pentru soprană, sigură, egală în registre şi... cu sine însăşi, cu acut precis şi aplomb, baritonul Iordache Basalic alegând cavatina lui Figaro din Bărbierul din Sevilla de Rossini, făcând o demonstraţie de supleţe, expresie, talent de actor şi glas calitativ, într-un rol pe care se pregăteşte, de altfel, să-l reia în noua producţie programată în luna noiembrie; soprana Irina Iordăchescu a fost din nou Liu din Turandot, sensibilă şi atentă la toate inflexiunile posibil de subliniat în maniera sa specifică, soprana Iulia Isaev a preferat aria mare din Madama Butterfly de (acelaşi) Puccini, conducându-şi glasul liric cu acurateţe şi precizie, urmărind cu obiectivitate demersul muzical, mai puţin cel interpretativ, iar tenorul Liviu Indricău a susţinut aria lui Lenski din Evgheni Oneghin de Ceaikovski cu bune intenţii în cântul mai legat, în modul de frazare, mai aproape de sensibilitatea personajului, deşi vocea l-a trădat în final tocmai pentru că nu este încă obişnuit să-şi modeleze glasul metalic şi penetrant.

Foto: Paul Buciuta

Corul (pregătit de o viaţă de maestrul Stelian Olariu, al cărui nume nu apare însă menţionat în „desfăşurătorul” programului) a sunat, ca de obicei, omogen şi consistent, în pagini celebre precum „corul mut” din Madama Butterfly, „corul sclavilor” din Nabucco sau în „tabloul Triumfal” din Aida, colaborând totodată cu soliştii în momentele din Carmen, Elixirul dragostei, Tosca, Turandot sau Cavalleria rusticana, iar corul de copii (condus de Smaranda Morgovan, notată, şi ea, doar în caietul-program, la acel compartiment) a cântat cu multă acurateţe secvenţa din Carmen. Şi toate acestea în compania orchestrei care a abordat deopotrivă partituri mai puţin cântate la noi, începând cu Sinfonia din Vecerniile siciliene de Verdi, continuând apoi cu Intermezzo din Guglielmo Ratcliff de Mascagni; sub conducerea lui Mottadelli - având o gestică destul de restrânsă, cu braţele coborâte şi scurte „atacuri” ale baghetei, coordonând eficient ansamblurile şi relaţia cu soliştii, abandonând sau „preluând” pupitrul în funcţie de lucrările dirijate pe dinafară sau nu; instrumentiştii s-au mobilizat cu dificultate, prestaţia lor crescând pe parcurs până la un nivel ce a asigurat o anume unitate a galei. Fără a fi clar cine a alcătuit structura programului, trebuie remarcat faptul că, în loc să debuteze cu un „foc de artificii” menit să capteze publicul, primele două secvenţe au fost departe de aşa ceva, acea pagină verdiană discretă şi nu prea reliefată fiind urmată de corul de copii din opera de Bizet, sunând la fel de estompat. Iar succesiunea ariilor a adus o anume monotonie (subliniată poate şi de faptul că Mottadelli a rămas permanent pe podium, neînsoţind, deci, intrarea fiecărui solist, aşa cum se obişnuieşte), duetele fiind „păstrate” pentru partea secundă - de ce nu au alternat pentru a asigura diversitateam contrastul şi un ritm alert al concertului, nu am înţeles, aşa cum m-a contrariat şi faptul că pagini dintr-o operă s-au regăsit în diverse momente ale serii, nicidecum „grupate” în funcţie de titlul respectiv, dar şi decuapajul neinspirat din Triumfal, derutând orchestra... văduvită de participarea soliştilor incluşi, de fapt, în partitura verdiană, auzindu-se vag, din culise, pentru câteva măsuri, doar vocea lui Galuzin; trecând peste „scăpările” trompeţilor şi miciele accidente „de parcurs”, ansamblul a răspuns cerinţelor dirijorale ce „trădau” un bun cunoscător al celor 26 de momente selectate în gală; în ovaţiile şi aplauzele prelungi ale publicului s-a adăugat şi Brindisi din Traviata, în care Alexandru Badea, Nino Machaidze şi Iulia Isaev au susţinut intervenţiile Alfredo-Violeta, colegii de scenă cântând (sau nu) împreună cu corul, ciocnind pahare de şampanie.

Ar merita remarcat şi modul degajat în care Maestri sau Komlosi au adresat saluturi şi gesturi amicale către sală, au aruncat buchetele de flori către spectatori, ba chiar baritonul a „lipit” un neaşteptat „ole” la finalul unei arii (simţind probabil pulsul publicului care a izbucnit entuziast, chiar cu fluierături „de stadion”), apoi destăinuirea înlăcrimată a dirijorului determinată de asocierea unui moment coral cu o dramă din familia sa - poate un plus de dezinvoltură în atitudini, poate un semn că s-au simţit bine (şi) alături de interpreţii teatrului-gazdă, pentru prima oară la Opera Naţională, într-o Gală a unui început cu siguranţă de bun augur.