Gală cu adevărat internaţională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Cojocaru şi Johan Kobborg
Alina Cojocaru şi Johan Kobborg

De fiecare dată, o Gală internaţională de balet constituie o atracţie irezistibilă pentru iubitorii genului, iar dacă pe afiş apar şi nume celebre sau oaspeţi din străinătate, devine firească avalanşa de public.

Iar departamentul de coregrafie al Operei Naţionale a mizat tocmai pe acest impact puternic, favorizat şi de faptul că Johan Kobborg, fost balerin la Covent Garden - Londra, este, de o vreme, conducătorul acelui ansamblu, iar partenera sa constantă - îndrăgita Alina Cojocaru -, care de asemenea şi-a încheiat cariera spectaculoasă la teatrul londonez, revine de fiecare dată pe scena bucureşteană pentru a dansa (şi) alături de el, în pagini mult aplaudate şi la Covent Garden. Este un avantaj real, de care, în ultimă instanţă, beneficiază publicul nostru, deopotrivă o nouă „lovitură de imagine” pentru managementul ONB, în seria cu care deja ne-am obişnuit. Un demers împlinit şi prin invitarea unor excelenţi balerini precum Iana Salenko şi Marian Walter (de la Baletul de Stat din Berlin), Osiel Gouneo (Baletul Naţional Norvegian), apărând însă prea puţin în acel program, poate ca „vârfuri” în derularea unitară şi echilibrată a momentelor diverse şi uneori contrastante, dansând alături de solişti japonezi sau britanici angajaţi ai companiei, precum şi de artiştii noştri, în general cu nimic mai prejos sub aspect tehnic şi interpretativ.

onb 2015 balet

 Osiel Gouneo 

Mozaicat şi destul de variat, extins în peste 3 ore de spectacol, cu o imensă pauză de aproape 45 de minute şi o întârziere a debutului cu 15 minute (ceea ce se întâmplă frecvent, dar nu şi în teatrele cu pretenţii din lume, unde punctualitatea este respectată cu stricteţe), programul a început destul de „cuminte”, cu un „pas de deux” pe muzica valsului Voci de primăvară de Strauss, într-o coregrafie simplă de Ashton, în care, sincer, aş fi aşteptat şi o evoluţie a ansamblului, pentru a „îmbrăca” dansul - graţios, de altfel - al tinerilor Greta Niţă şi Barnaby Bishop, rămas cam firav în spaţiul scenei drapate în catifea grena. O „încălzire” continuată cu un „pas de deux” din Sylphide pe muzică de Levensklold, în viziunea coregrafică bineştiută creată de Bournonville, permiţând Oanei Babuşka să se mişte elegant, secondată discret de Shohei Horiuchi. Se prea poate ca acea „uvertură” prelungită în cheie discretă, fără un relief deosebit, să fi fost gândită pentru a pregăti primul moment performant, strălucitor şi deci cuceritor - „pas de deux” din Flăcările Parisului de Asafiev -, în coregrafia creată de Vainonen dansând electrizant Cristina Dijmaru şi Marian Walter, verva şi siguranţa lor reliefându-se, firesc, în special în variaţiile ce fac, întotdeauna, deliciul publicului, mai ales când sunt realizate cu aplomb şi spectaculozitate tehnică, ovaţiile entuziaste răsplătind pe deplin talentul şi nivelul valoric al soliştilor. În cu totul alt registru, în cadrul scenic negru, cu un turn-terasă sugestiv, Bianca Fota şi Dawid Trzensimiech au oferit vestita „scenă a balconului” dintr-o altă emblematică partitură din literatura rusă - Romeo şi Julieta de Prokofiev -, dar în coregrafia lui Kobborg, delicată, vegheată de stelele din fundal, mai curând o pagină de atmosferă, frumos redată de interpreţii care, întâmplător sau nu, au fost distribuiţi apoi într-o nouă secvenţă romantică, lirică şi fără solicitări performante deosebite, decupată din Manon pe muzică de Massenet, şi coregraful MacMillan aducând în prim plan sensibilitatea cuplului de îndrăgostiţi, în preajma unui pat-alcov care era, totuşi, un element de decor inutil. Sincer, speram să o văd pe apreciata noastră solistă şi în fragmente mult mai ofertante, care să o definească nu doar în latura sensibilă şi diafană.

onb 2015 balet

Şi din nou o explozie de temperament şi spectaculos în Diana şi Acteon pe muzică de Drigo, doi oaspeţi excepţionali - Iana Salenko (foto dreapta) şi Osiel Gouneo - conturând minunat personajele de poveste, în versiunea clasică a coregrafului Petipa, anvergura, supleţea, dificultatea variaţiilor şi coordonarea impecabilă stârnind valuri de aplauze, aşa cum demut nu am mai auzit la ONB. Din păcate, a fost singura lor prezenţă consistentă în Gală... În schimb, numele lui Johan Kobborg a revenit adesea, şi în calitate de coregraf, semnând şi concepţia miniaturii Les Lutins (de ce titlul nu era notat în limba română, nu am înţeles, mai ales că Piticii ar fi „sunat” foarte bine), concepută într-o manieră aparte, cu un violonist (Rafael Butaru) şi un pianist (Valentin Doniga, de la Operetă) cântând „live” piese virtuoze de Wieniawski şi Bazzini (chiar Dansul spiriduşilor, o variantă viabilă şi ca titlu...), în timp ce excelentul Cristian Preda, Cristina Dijmaru şi Shuhei Yoshida păreau că improvizează simpatic pe acea muzică, inspirând un dans-pantomimă de efect, dar într-o structură cumva scoasă din contextul general, ceea ce avea să se repete şi în Rapsodia de Rachmaninov (din nou, de ce Rhapsody?...), solist acelaşi pianist, dar acompaniat de orchestră, Frederick Ashton creionând un „pas de deux” cald, fără pretenţii, dar bine susţinut de Bianca Stoicheciu şi Bogdan Cănilă; de ce era nevoie să se „spargă” unitatea spectacolului prin asemenea inserturi instrumentale, nu prea am înţeles dar...

Amalgamul de planuri şi trăiri a continuat cu dramaticul moment din Mayerling, producţie cu care Alina Cojocaru şi Johan Kobborg şi-au încheiat activitatea la Covent Garden, reluată acum, poate simbolic, poate ca un ecou nostalgic, muzica de Liszt şi coregrafia lui MacMillan, puternic impregnată de... spiritul dostoievskian, permiţând o abordare liric-pasional-tragică a cuplului care a creat, şi de această dată, personaje puternice, în posturi pătimaşe, solicitându-le latura expresivă, mai puţin cea tehnic-performantă, spre deosebire de intervenţiile lui Liam Morris, mai aproape de rolul de compoziţie, dar într-un tablou încărcat şi depresiv. Vedeta serii, Alina Cojocaru, a apărut şi în Adagio din Frumoasa din Pădurea adormită de Ceaikovski, în coregrafia clasică a lui Petipa, punându-şi în valoare siguranţa şi graţia, însoţită de cei 4 cavaleri - Kobborg, Trzensimiech, Horiuchi, Morris -, îmbrăcaţi, nu ştiu de ce, în negru (cămaşă-pantalon), nicidecum în costumele cerute de roluri, destul de discordant cu tu-tu-ul roz al Aurorei, oferindu-i convenţional câte o floare roşie, susţinând-o discret în demersul solistic mai curând de atitudine, de asemenea mult aplaudat.

Dar în Corsarul de Drigo, în adaptarea lui Medvedev după Petipa, l-am admirat încă o dată pe Robert Enache (foto dreapta), impecabil tehnic, expansiv şi pregnant conturat în partitura adesea inclusă în competiţii importante tocmai pentru dificultatea şi amploarea ei pur demonstrativă, iar Sena Hidaka şi Shuhei Yoshida au etalat şi precizie şi farmec şi mobilitate deosebită în „pas de deux”. Ultimele fragmente din gală au asigurat un binevenit crescendo, succedându-se tablouri din două producţii (în principiu) din repertoriul ONB - recenta premieră cu La fille mal gardee de Herold şi Lanchbery, în coregrafia lui Ashton evoluând, în cuplul Lise-Colas, talentaţiii Marina Minoiu şi Robert Enache, neavând însă acea voioşie juvenilă pe care o aşteptam, şi Călin Rădulescu în Dansul saboţilor, realizat destul de bine, dar fără comicul suculent obligatoriu pentru travestiul Mamei Simone, secondat corect de un grup de balerine în majoritate sosite din toate colţurile lumii, selectate dintre tinerele noastre doar Monica Iamandi, Adina Manda, Mihaela Soare şi Bianca Stoicheciu, ansamblu care a însoţit agreabil şi cuplul îndrăgostiţi în „scena cu panglici”; iar în final, mult aşteptatul „foc de artificii” a readus momente din Don Quijote de Minkus, în coregrafia Petipa-Gorski, un titlu parcă uitat în ultimele stagiuni, poate şi pentru că montarea „adusă cu mari sacrificii” în urmă cu câţiva ani de la Klagenfurt este total nefericită. Dar i-am admirat, în rolurile principale, extrem de ofertante, pe Sena Hidaka sau Bianca Fota în Quitri (deşi prin tradiţie personajul se numea Quiteria, iar în program era notat... Kitri...), Robert Enache - un Espado cu prestanţă şi anvergură -, Shuhei Yoshida în Basil, un  Pas de trois agreabil şi destul de bine sincronizat - Marina Minoiu, Akane Ichii, Bogdan Cănilă -, acesta din urmă fiind deopotrivă partenerul Cristinei Dijmaru într-un „pas de deux” cu tentă iberică, graţie şi nerv, în timp ce Rin Okuno a fost delicata Fată cu flori, Mihaela Soare a devenit Regină, iar ansamblul a dat un plus de culoare întregului demers care, pe bună dreptate, a electrizat sala, mai ales că în „Coda” au intrat pe scenă şi vedetele serii, spre încântarea celor care, deşi era târziu (şi probabil mulţi se gândeau că... troleibuzele se retrăgeau deja, neavând cu ce să se întoarcă acasă), au aplaudat îndelung, ovaţii entuziaste răsplătind interpreţii „casei” care au demonstrat că sunt puşi la punct, că ONB are solişti şi un ansamblu de cotă - promovându-i, din păcate, prea puţin pe români -, că invitaţii au fost, cu adevărat, de talie internaţională şi că se poate realiza, şi la Opera bucureşteană, o Gală atractivă, omogenă în plan valoric.

onb 2015 balet

Un aspect cu totul deosebit a fost acompaniamentul orchestral, extrem de solicitant pentru instrumentiştii teatrului şi pentru dirijorul clujean Cristian Sandu, care a convins că are capacitatea de a conduce, cu fermitate şi eficienţă, partituri din cele mai diferite, doar în parte destinate baletului, urmărind permanent coordonarea fosă-scenă, trecând de la muzica de acompaniament la cea complexă din lucrări de Prokofiev, Ceaikovski sau Rachmaninov, remarcabilă fiind sonoritatea densă şi calitativă a orchestrei, maniera simfonică în care a cântat, nu doar cu acurateţe (exceptând ezitările de la corni), ci mai ales cu o paletă coloristică aparte, perfect pliată cerinţelor stilistice şi expresive, având şi transparenţă şi strălucire, beneficiind, în acea seară, şi de solo-uri frumos arcuite (în special la vioară). Şi astfel ascultarea muzicii a fost, în sine, o încântare, mica „bâlbă” din debutul fragmentelor din La fille mal gardee (a căror ordine a fost... încurcată şi redresată după câteva sunete răzleţe) trecând aproape neobservată, aşa cum, cu siguranţă, publicul nu a „taxat” nici căzătura din finalul unei variaţii şi nici unele aproximaţii ritmice, de echilibru sau de sincronizare ale balerinilor.

onb 2015 balet

Şi probabil că mulţi dintre cei care, de decenii, urmăresc spectacolele curente ale ONB, au remarcat faptul că, spre exemplu, prim-balerinul Ovidiu-Matei Iancu nu s-a regăsit în distribuţie, aflându-se, poate, „pe la colţuri”, că a hotărât să plece din teatru, devenind prim-solist la Sibiu, aşa cum anterior se petrecuse cu Mihai Mezei - acum apreciat solist la Split, în Croaţia -, aşa cum s-a pensionat Mihai Babuşka, aşa cum se vor retrage şi alţi artişti a căror experienţă - pe scenă şi în sălile de balet - este (sau era) atât de necesară companiei. Motivele sunt bineştiute de cei implicaţi, dar esenţial rămâne faptul că artiştii nu pot fi nici înregimentaţi şi nici trataţi ca într-un „stat de drepţi”, mai ales dacă au o reală valoare şi deci, ca în orice teatru din lume, trebuie consideraţi ca atare, chiar înţelegând, dacă este cazul, şi reacţiile sau sensibilităţile proprii unei personalităţi puternice, poate mai rebelă, oricum refuzând încorsetarea, având însă atu-ul esenţial al calităţilor unanim apreciate. Avem prea puţini solişti şi specialişti de anvergură ca să ne permitem să-i alungăm, preferându-i pe cei veniţi din lumea largă, dornici să capete experienţă la noi, fericiţi să poată dansa şi, mai ales... ascultători. Păcat!...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite