Gabriel Liiceanu, despre conferinţa lui Patapievici de la Ateneu, despre Sinuciderea Europei: Rar am văzut o construcţie perfectă

Patapievici şi Liiceanu, pe scena Ateneului Român FOTO: facebook/Fundatia Humanitas Aqua Forte

Miercuri seara, Horia-Roman Patapievici a susţinut conferinţa „Sinuciderea Europei?”, marcând astfel închiderea festivalului „Despre lumea în care trăim”.  A urmat un dialog cu Gabriel Liiceanu, în care cei doi au aprofundat anumite aspecte ale felului în care se schimbă Europa.

Întrebat de jurnalista Mirela Nagâţ de ce a ales să intituleze festivalul de conferinţe, „Despre lumea în care trăim”, Gabriel Liiceanu a motivat, punctând că acea lume este Europa, „pentru că am trăit 40 de ani rupţi de Europa şi pentru că am fost înnebuniţi de dorul Europei şi de revenirea în ea. Astăzi ne punem întrebarea dacă acea Europă de care eram despărţiţi este cea care se potriveşte cu acest vis”, a spus Liiceanu. 

Acesta a descris conferinţa ţinută de Patapievici drept cea mai frumoasă pe care a auzit-o în toată viaţa, declarându-şi emoţia intelectuală. „Rar am văzut o construcţie perfectă. Faptul de a-ţi trăi ideile este unul dintre cele mai frumoase lucruri”. 

În discursul său, Horia-Roman Patapievici a vorbit de mai multe reglaje fine, considerând că cel important este cel dintre ordinea legală şi cea spontană, reglaj pe care l-a numit capitalism. Liiceanu a continuat explicând importanţa acestui raport este mai uşor de înţeles dacă ne gândim la felul în care comunismul omoară acest reglaj. 

„Atunci când tot ceea ce e bine pe lume e stabilit de un filtru de sită, pe care îl practică un stat libera., atunci când toate iniţiativele oamenilor excepţionali sunt captate ca atare, legiferate ca moduri de funcţionare şi puse la dispoziţia tuturor, toată societatea se îmbogăţeşte. Lucrul ăsta dispare în clipa în care decretezi că tot ceea ce trebuie reţinut, tot ceea ce se face, este desemnat la limita unui grup, a unui partid, la limită, a unui şef de stat”. 

În opinia lui Patapievici, este necesar ca indivizii să se lupte pentru ca raportul individ-stat să fie „în reglajul fin care să le permită oamenilor să fie creatori, să aibă libertăţile garantate şi nu violate”. Scriitorul a amintit de două cărţi care concluzionează cât de nociv este „excesul de stat”: „Acest stat care ucide Franţa”, de Nicolas Lecaussin, pseudonim al lui Bogdan Călinescu, fiul criticului şi istoricului literar Alexandru Călinescu, respectiv, „Studii sociale şi economice despre imperiul bizantin” (referindu-se, probabil, la „Studii bizantine de istorie economică şi socială”- n.red.)

Concluzia lui Lecaussin era că oricât de puternică ar fi societatea franceză, statul va sfârşi prin a o ucide, în vreme ce în cartea lui Brătianu, deşi „aparent fără nicio legătură cu noi”, analiza arată „cum anume excesul de stat poate distruge o economie care a putut da pentru aproape un mileniu, moneda forte, valuta căutată, pentru toată zona eocnomică mediteraneană”. În cazul imperiului bizantin, acesta s-a prăbuşit ca urmare a unei hipertrofieri care a făcut imposibilă creativitatea. 

O întâlnire cu Francois Mitterrand 

Gabriel Liiceanu a adus în discuţie cartea lui Thierry Wolton, „Istoria Comunismului”, unde istoricul vorbeşte despre despre o perpetuaree a războiului în interiorul statelor totalitare ca războaie civile. 

„În momentul în care Lenin a dat lovitura de stat, numită propagandistic revoluţie, a deschis de fapt, un război civil cu populaţia. La fel Mao, toţi cei care şi-au pus problema cum să rămână, cu orice preţ, la putere. Acest război civil poate să aibă grade diferite, de la milioane de morţi, până la ceea ce am trăit noi în 1990, într-o formă micuţă, cu mineriada, care a fost forma în care preşedintele de atunci al ţării noastre, a declanţşat un mic război civil. Şi mi-aduc aminte de întâlnirea pe care am avut-o la Ambasada Franceză, cu Mitterrand, care a venit în vizită la scurt timp după mineriadă. 

Pe lângă vizita oficială. a provocat o întâlnire cu intelectualii momentului, unde Doina Cornea i-a spus, «dar domnule preşedinte, gândiţi-vă că preşedintele ţării noastre a chemat români, mineri, care şi-au maltratat bestial concetăţenii, numai ca să îşi păstreze puterea». Răspunsul lui Mitterrand a fost de un cinism incredibil, «Dar doamnă, vin minerii în fiecare zi în Bucureşti?»”

Raportul între gândire şi expresie. Trei variante 

Liiceanu a reluat cele trei variante posibile între raportul gândire-expresie. Prima, când individul spune de fiecare dată ce gândeşte, a doua, când nu spune întotdeauna ce gândeşti, dar când spune, nu spune nimic altceva decât ceea ce gândeşte- „adică nu-mi prostituez cuvintele”, respectiv a treia variantă, când nu spune niciodată ce gândeşte, ci întotdeauna ceea ce trebuie oficial să gândească”- „prostituarea cuvintelor”.  Pornind de la aceste variante, filosoful l-a întrebat pe Patapievici, ce se întâmplă astăzi în Europa, când libertatea de expresie e garantată, dar când a apărut „tentaţia să ne ascundem gândurile”? „Au apărut subiecte fierbinţi gender studies, ciocnirea civilizaţiilor, a feminismului, care confundă diferenţa dintre sexe cu discriminarea între sexe, ajungem să nu mai putem comunica liber. Dacă nu spui un anumit lucru, instalat deja ca adevăr vei fi penalizat”.

Patapievici a amintit de episodul în care l-a cunoscut pe Pierre Manent (politolog francez-n.red.), în 1998. Când acesta l-a întrebat ce mai publică, i-a răspuns că avea gata o carte de doi ani de zile („Omul recent”, publicată în 2001-n.red.), dar pe care nu avea de gând s-o publice, dat fiind că experimentase ce înseamnă să fii calomniat încă de când publicase în Revista 22, articolul „Comunismul american”, când i se reproşase că are atitudini reacţionare. Totul pornise de la o bursă pe care o primise şi care îi permisese să ajungă în SUA, unde a înţeles ce înseamnă conceptul de corectitudine politică. 

„Am fost interogat de o profesoară corect-politică, de ce am ales ca subiect de studiu un fizician, Pierre Duhem- un mare filosof al ştiinţei care avea două mari defecte - era catolic practicant şi era regalist - eram împotriva republicii, deci reacţionar. Doamna m-a tras la răspundere. Îl studiez pentru că îi împărtăşesc opiniile? Mi-a dezvoltat contururile unui continent pe care nu-l cunoşteam şi care ma- oripilat în cel mai mare grad cu putinţă....”

A urmat articolul pe care autorul său îl descrie ca „un diagnostic judicios al acestei religii politice”. 

După ce i-a povestit acest episod, Manent l-a întrebat dacă şi-ar risca viaţa, publicând cartea? Dacă nu, şi dacă era de părere că spunea un adevăr, era moralmente obligat s-o facă. 

„Îţi asumi tot, că eşti repudiat, că eşti calomniat, ţi le asumi ca fiind parte din meseria ta. Ai vorbit de «Omul recent». Acolo, ai vorbit pentru prima oară la noi în ţară despre corectidinea politică, şi ai făcut o analiză de tipul cărora ştii să le faci”, a replicat Gabriel Liiceanu, Patapievici răspunzând: „Ce pierzi, Gabriel, e buna reputaţie...”.