Furios şi prost VIDEO

Relaţia dintre Dom Toretto (Vin Diesel) şi Cipher (Charlize Theron) se vrea un fel de ca cea dintre Omphala şi Hercules

PRAF ÎN OCHI „Cea mai populară şi mai îndrăgită serie din toate timpurile“, „Furios şi iute“, a ajuns la un număr de filme pe care nimeni nu se mai oboseşte să-l ţină minte. În continuare, nimic nu pune în discuţie infantilismul scenariului, ca şi al publicului prostit cu astfel de subproduse cinematografice.

În momentul de faţă, lucrurile sunt deja ştiute: „Furios şi iute 8“ (lansat în America sub titlul „The Fate of the Furious“) a devenit filmul cu cele mai mari încasări în primul weekend din istorie (probabil nu pentru mult timp, pentru că acest mecanism de neoprit al încasărilor fabuloase, declanşat de moda multiplexurilor şi a blockbuster-urilor, e de-abia la început, e-adevărat cu filme din ce în ce mai subţiri). Recordul acesta se adaugă celui deţinut de precedentul film al seriei, „Fast and Furious 7“, plasat ca cel de-al şaselea titlu cu cele mai mari încasări din istorie.

Cu alte cuvinte, seria aceasta interminabilă de filme (dacă nu cea mai îndrăgită, în orice caz cea mai lungă) nu mai poate fi ignorată, şi dacă la început am considerat-o (doar) pe gustul „băieţilor de cartier“ (amatori de drift-uri, ce să-i faci, câteodată, ghinion, mortale), acum, e clar, trebuie tratată ca un fenomen major. „Furios şi iute 8“ excelează ca film de acţiune (garnisit cu tone de efecte speciale), dar asta nu-i spre lauda sa, pentru că s-au văzut şi atâtea filme de acţiune bune (exemplu: „Terminator 2“ şi toate filmele lui James Cameron).

„Filme tactile”

Ar fi o mare greşeală să tratăm filmul doar ca pe un produs minor şi nesemnificativ, al cărui unic scop este „escapismul“. E-adevărat că nimic nu mi-a amintit mai mult de „filmele tactile“, imaginate de Aldous Huxley în cartea sa „Brave New World“ pentru adormirea simţurilor „sclavilor săi fericiţi“ (filme pe care, odată cu perfecţionarea efectelor 6D, o să le şi avem). Se ştie însă că Hollywoodul, care este şi un instrument de propagandă şi manipulare, nu face nimic gratuit, oricât de mulţi bani s-ar câştiga din asta, şi fiecare blockbuster este şi un prilej de educare a publicului şi de inoculare în acesta a unor noţiuni şi valori socotite pozitive de către producători (pentru că orice O’Brien sau Mustapha Mond este convins că face bine ce face).

Aşa şi-aici, filmul îşi propune clar să educe pe tinerii care, se presupune, vor invada sălile în spiritul unor valori pozitive şi altruiste (vectori ai mesajului: staruri macho ca Vin Diesel, Dwayne Johnson sau Jason Statham). Suntem departe de extrema stilizare care transforma recentul „John Wick: Chapter 2“ al regizorului Chad Stahelski într-un film excelent (două ore de acţiune şi violenţă pure şi gratuite, dar tocmai prin asta fertile artistic). Suntem departe, însă, şi de idealismul tembel al unui Steven Seagal, un alt „uriaş“ animat de cauze nobile.

Cipher are boală pe CpF

Până la urmă, însă, ce e rău în asta? Este, pentru că filmele, prezentând o sarabandă de violenţă şi explozii gratuite (eroii supravieţuiesc acum chiar şi unora nucleare), creează impresia că soluţia la problemele lumii se află într-un pachet de muşchi, nu în „celulele cenuşii“ (lucru pe care lenevia majorităţii publicului tânăr de-abia aşteaptă să-l audă). Aşadar se face o apologie, ideologic greşită, a violenţei macho (este foarte sugestivă lunga secvenţă introductivă, plasată în Havana, prezentată ca un loc plin de zombies spălaţi pe creier, în care „toată lumea râde, cântă şi dansează“ şi se-ntrece cu maşinile).

Pe de altă parte, de la un punct încoace, seria asta nu s-a mai limitat la curse de maşini între nişte nătăfleţi, ci s-a aruncat direct la salvarea planetei, de intenţiile unor ticăloşi din ce în ce mai elaboraţi şi complecşi. Aşa şi-acum: ce James Bond (serie care, de altfel, şi-a asigurat succesul tocmai unui simplism similar, împănat însă cu chestii stylish) sau X-Men? Nu, echipa lui Dom Toretto (Vin Diesel), care de data aceasta trebuie să lupte împotriva lui, pentru că aparent acesta a trecut de partea răului.

Interesant este personajul care l-a împins să facă asta: Cipher (Charlize Theron) nu este doar un geniu cibernetic, ci este plină de discursuri filozofice pe care i le recită lui Dom, în special împotriva familiei şi a altor „îngrădiri“ umane pe care ea le-a depăşit (de parc-ar fi un activist cu boală pe Coaliţia pentru Familie). Bine-nţeles că până la urmă, oricât de malefică ar fi ea, o s-o ia în bot de la forţele reunite ale lui Dom, Hobbs (Dwayne Johnson) şi Deckard Shaw (Jason Statham). Dar nu moare, pentru că, nu-i aşa, trebuie să existe şi-un „Fast & Furious“ 9, 10...

Info

Furios şi iute 8 / Fast & Furious 8 (SUA, 2017)
Regia: F. Gary Gray
Cu: Vin Diesel, Dwayne Johnson, Jason Statham, Michelle Rodriguez, Charlize Theron, Kurt Russell, Helen Mirren

2 stele

PORTRET DE REGIZOR

Jack Nicholson – megaactorul a ajuns la 80 de ani

Actorul american Jack Nicholson, unul dintre cei mai cunoscuţi, apreciaţi, îndrăgiţi şi valoroşi actori de cinema din lume, a împlinit de curând extraordinara vârstă de 80 de ani, fiind născut pe 22 aprilie 1937, în localitatea americană Neptune, statul New Jersey. Chiar dacă nici „Jack“ nu a făcut prea multă vâlvă pe chestia asta, şi nici cei apropiaţi de marele actor, evenimentul mi se pare demn de a nu trece neobservat.

Cu toate că nu este unul dintre actorii de film care să fi făcut performanţă în regie, Jack Nicholson şi-a pus totuşi semnătura pe trei filme, lucrând necreditat şi la al patrulea („The Terror“ al maestrului său Roger Corman, din 1963, unde interpreta rolul principal şi a regizat una dintre zilele dinspre sfârşitul turnajului, ca şi alte nume importante aflate pe platou, precum viitorii mari regizori Francis Ford Coppola sau Monte Hellman).

S-a lansat cu „Easy Rider“

Cele trei filme regizate de Nicholson sunt: „Drive, He Said“ (1971, comedie sportivă), „Goin’ South“ (1978, comedie western, în care interpretează rolul principal, alături de Mary Steenburgen) (foto dreapta) şi „The Two Jakes“ (1990, urmare la „Chinatown“, evident cu Jack în rolul principal), toate de un nivel mediu (ca o consolare, un alt mare actor, Marlon Brando, este şi mai „subţire“ ca regizor: doar „One-Eyed Jacks“, un western din 1961, cu el însuşi ca protagonist şi un eşec pe măsură).

Trebuie spus că, de la comedia „As Good as It Gets“ (1997, al treilea Oscar de interpretare) încoace, actorul a apărut în foarte puţine filme, în roluri alese „pe sprânceană“ (doar şapte titluri, între 1997 şi 2010, de când nu a mai fost văzut pe marele ecran), astfel că recenta decizie de a juca în remake-ul american după „Toni Erdmann“, se pare la propria solicitare, este de salutat (chiar dacă varianta americană probabil va distruge superbul film al lui Mare Ade, Jack s-a ales bine pentru interpretarea personajului titular).

Cel căruia i-l datorăm pe Jack Nicholson este legendarul regizor Roger Corman (91 de ani, acum), în ale cărui pelicule de „serie B“ actorul începător şi-a găsit un job pe tot parcursul anilor ’60. Din acest semianonimat, l-a scos interpretarea rolului secundar al avocatului alcoolic George Hanson din marele succes „Easy Rider“ (1969, regia Dennis Hopper). Acest breakthrough, la 32 de ani, îi va deschide calea spre marile sale roluri din anii ’70 şi ’80, nu chiar atât de multe, dar numai unul şi unul.

Top 3 filme importante

1. Goin’ South (SUA, 1978)
2. The Two Jakes (SUA, 1990)
3. Drive, He Said (SUA, 1971)