Nu numai că ceea ce declara ministrul Culturii doar cu cîteva ore înainte, respectiv că „nimeni nu a spus că acolo se va face muzeul“ era contrazis de conţinutul comunicatului din care aflam pentru prima dată că „se are în vedere locaţia“ respectivă dar enunţul părea să fie intenţionat escamotat de „bomba zilei“ formulată în prima parte a textului. Aceasta, un mix diversionist între fumigenă şi bombă cu fragmentaţie, într-adevăr a deturnat poziţiile din spaţiul public de la problema iniţială spre cea care se anunţa acum: „crearea unui complex muzeal care să înglobeze Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ şi viitorul Muzeu Naţional de Istorie a Evreilor şi al Holocaustului din România“.

Acest lucru nu a făcut decît să confirme zvonurile care circulau în mediile culturale despre intenţiile Ministerului Culturii de a proceda în perioada verii la comasarea unor instituţii, pentru, nu-i aşa, „eficientizarea cheltuielilor cu instituţiile de cultură“ după cum suna un alt comunicat al aceluiaşi minister emis la începutul lunii iulie. De ce în perioada verii cînd lumea pleacă în concedii şi străzile Bucureştiului sunt aproape goale? Păi tocmai din acest motiv, pentru că eventuali contestatari din instituţiile vizate vor fi la plajă şi nu vor avea cum să reacţioneze. La fel şi presa sau opinia publică, după modelul moscovit, vezi Praga în 68 sau puciul anti Gorbaciov.

Efectul a fost imediat: pe reţelele de socializare s-au aglomerat nu numai reacţiile de stupoare dar în primul rînd cele de ironizare a „împreunării“ nefireşti a unor muzee cu profil distinct, cei mai mulţi formulînd denumiri demne de Urmuz sau Ionesco noului complex muzeal .

Ceea ce n-au sesizat cei mai mulţi a fost faptul că odată cu glumiţele astea, ca nişte bombonele dulci, au înghiţit şi pastila amară care de fapt reprezenta fondul problemei: sacrificarea integrităţii muzeului Antipa, unul de mare prestigiu naţional şi internaţional, distrugerea puţinului spaţiu verde care a mai rămas în zonă şi afectarea echilibrului arhitectural al acelui perimetru încadrat de clădiri istorice clasate.

Împotriva acestei violenţe fără precedent de la demolările ceauşiste au semnat peste zece mii de petiţionari, a reacţionat Academia Română şi alte zeci de personalităţi ale lumii academice şi politice.

Toată această poveste al cărei final ne-a fost ieri comunicat de Ministerul Culturii este încă un exemplu al modului abuziv, incompetent în care se lucrează la acest minister. Nu vorbesc aici despre renunţarea la consultările publice promise de ministrul culturii în problema amplasării noului muzeu şi nici la declaraţiile contradictorii sau cele care dovedesc lipsa de competenţă într-un subdomeniu sau altul.

De foarte multe ori lucrurile se fac cu ignorarea deliberată a legislaţiei specifice care atunci cînd nevoile o cer devine opţională. Spre exemplu, în cazul de faţă nu am aflat nimic despre avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor care trebuia obţinut atît pentru înfiinţarea muzeului holocaustului cît şi a citatului „complex muzeal“. Nu vorbesc aici despre un simplu document ci despre faptul că acesta trebuia să fie rezultatul analizei unui proiect muzeal care să demonstreze existenţa unui material muzeografic şi a unui proiect expoziţional detaliat apt să genereze un muzeu cu titulatura respectivă.

Este evident că demersurile ministerului în privinţa noii construcţii care se va ridica între cele două muzee existente, cu clădiri monument istoric clasate, s-au făcut cu ignorarea Legii nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice care a instituit zone de protecţie în jurul acestora.

Nu cred că trebuie să insist asupra absurdului care caracterizează decizia de a înfiinţa un complex muzeal sacrificînd identitatea atîtor muzee de prestigiu. Cel puţin unul dintre ele, Muzeul Ţăranului Român, a fost distins în 1996 cu marele premiu internaţional Muzeul European al Anului (EMYA) pentru tipul de muzeografie inovatoare propus. Această decizie vine tot din ignorarea celor mai elementare principii muzeografice fiind în disonanţă cu practicile în domeniu, oricum în contradicţie cu cele europene.

Însă decizia domnului ministru Breaz nu cred că mai miră pe nimeni. Ea vine din acelaşi tip de practici care-l făcea pe un coleg al domniei sale să formuleze geniala acoladă, ce justifică toate abuzurile puterii din ultimii trei ani: pentru că putem.