Pe Ariadna Avram am întîlnit-o la Paris, pe o canapea albă, sub ferestre care dau, în stînga, spre turnul Montaparnasse, iar în dreapta spre turnul Eiffel. Preţ de o oră am ascultat firul unei istorii de familie care, pînă la capătul ei de astăzi - Fundaţia Löwendal, înfiinţată la Bucureşti în 2010, şi-a adunat viţa princiară şi instinctul artistic din Norvegia în Danemarca, de la Moscova la Sankt Petersburg, de la Cernăuţi la Bucureşti, din satele Bucovinei la Timişoara. Improbabilă, fascinantă geografie umană şi artistică! Bunicul Ariadnei Avram a fost George baron Löwendal, pictor, scenograf, desenator şi profesor de arte frumoase într-un secol tulburat de revoluţii şi războaie, între oameni şi sisteme politice, între idei şi practici artistice. Pe 18 februarie 2014 se împlinesc  50 de ani de la moartea sa: rus de stirpe nobilă, născut la Sankt Petersburg în 1897, artistul român Löwendal s-a stins din viaţă la uşa lui Tudor Muşatescu, unul dintre puţinii prieteni fără rest în Bucureştii anului 1964.

Regimul comunist l-a confiscat parţial, închizîndu-l în clişeul „Löwendal - pictor al ţăranului român”. Scenografia creată pentru  spectacolul „Crimă şi pedeapsă” de la teatrul din Cernăuţi în 1927 ni-l dezvăluie deopotrivă drept metafizician subtil şi tulburător. Într-o întîlnire recuperatoare, organizată de nepoata Ariadna Avram, preşedinta Fundaţiei Löwendal, figura baronului şi creaţia sa au fost evocate la Paris de George Banu, Matthias Langhoff, regizor şi scenograf, Marcel Freydefont,  profesor universitar, şi de gazda Joel Huthwohl , directorul departamentului de Arte ale spectacolului de la BNF, Biblioteca Naţională a Franţei. George Löwendal ni s-a arătat în toată splendoarea contradicţiilor sale, artist proteic, scenograf cu faţa către Europa şi modernitate, pe de o parte, pictor cu suflet ortodox şi seve arhaice pe de alta.

FOTO Ariadna Avram, nepoata artistului român George baron Löwendal

Am căutat însă să-i dau cuvîntul nepoatei artistului, Ariadna Avram, a cărei mamă a fost Irina Dall, fiica cea mică a baronului, actriţă de o răpitoare frumuseţe slavă, femeie fină şi de nesupus, fibră liberă, moştenită de la tatăl neconformist şi şaman.

Ariadna Avram nu şi-a cunoscut bunicul dar, din 2010, a creat o fundaţie şi decernează, în numele strămoşului său, în România, un premiu substanţial pentru un tînăr artist-scenograf, cel mai promiţător din generaţia sa. M-a interesat aşadar mai curînd „trans-misia” ca poveste eternă şi particulară a familiilor cu obîrşii vechi şi arhive de preţ. M-au interesat atmosfera epocii, miturile familiale şi poveştile de iubire, modul în care ceea ce conservăm din povestea de splendoare şi decădere a trecutului ne înnobilează, fără blazon la vedere. Cu voce de velur, fără asperităţi orgolioase şi fără arabescuri preţioase, Ariadna Avram şi-a rememorat bunicul, fiinţa în cultul căreia a crescut inconştient, conştientizînd tîrziu că George Löwendal n-a fost doar ultimul baron al familiei, ci şi capătul de linie al unui talent excepţional.

„În imaginarul mamei, Löwendal a avut statutul unui vrăjitor” 

Interviu cu Ariadna Avram, nepoata artistului şi preşedinta Fundaţiei Löwendal

Când aţi auzit în casă prima oară şi în ce termeni depre bunicul dvs., George Löwendal?

Ariadna Avram: Mama vorbea aprope zilnic de bunicul meu. Din cei doi copii, ea şi sora ei, Irina şi Lydia, mama era mai apropiată prin temperament şi preocupări de bunicul meu, iar sora mamei de bunica. Mama a fost căsătorită cu Dan Deşliu, care s-a format ca poet pe cînd ei erau împreună, în casa noastră. Mama apoi a divorţat. Eu l-am şi cunoscut mai tîrziu iar mama îmi zicea „ce bine că nu te-am făcut cu Dan Deşliu”, fiindcă el era foarte deştept dar nu foarte...frumos (rîde). 

Taică-meu a fost un bărbat frumos şi mama a fost fericită cu el. Ultimii zece ani din viaţa bunicului mama i-a petrecut în acelaşi apartament cu el. I-a găsit lucruri de făcut pentru că George Löwendal nu voia să mai trăiască după moartea bunicii mele, Ariadna. Prezenţa lui în casă era însă întărită de toată arhiva familiei pe care mama a păstrat-o cu sfinţenie. Am fost înconjurată de tablourile lui pe pereţi, de lăzi, cutii, lucruri care rămăseseră de la bunicul şi mama visa să le valorizeze cîndva, imposibil sub regimul comunist.

Aveaţi voie să umblaţi în arhivele din cutii, o făceaţi?

Ariadna Avram: De avut aveam voie, dar n-aveam curiozitatea la vîrsta aceea. Pentru mine erau mai interesante apartamentele colegelor mele, care erau limpezi, fără arhive (rîde). Când acumulezi, cînd te formezi nu prea dai importanţă moştenirii şi istoriei familiale. Dar mama mi-a picurat totuşi zilnic microbul  şi, fără să ştiu, am devenit şi eu fan...Löwendal. Destul de tîrziu, după ce mi-am făcut propria carieră, după ce cele două surori, Irina şi Lydia, fetele lui Löwendal, au murit.

Care era mitul familial cel mai tenace în privinţa bunicului?

Ariadna Avram: Noi trăiam cu povestea că cel mai important istoric de artă din Belgia a venit în România în 1938 şi singurul tablou pe care l-ar fi cumpărat ar fi fost un Löwendal, pe care l-ar fi aşezat la muzeu între Holbein şi Dürer. Poveştile circulau, mi le spunea mai ales Lydia, care făcuse studii de genealogie. De cîte ori mergeam la masă duminica, relua firul strămoşilor dar eu, copilă fiind, nu credeam că noi ne tragem din regii Danemarcei.Trăiam în comunism, ele două spuneau că ne tragem din regii nordici dar asta nu-mi spunea mare lucru: mi se păreau poveşti cu prinţi şi prinţese.

Acum doi ani am fost în Copenhaga şi specialişti de la muzeul de istorie al Danemarcei mi-au confirmat după elementele din blazonul familiei că stră-stră -bunicul a fost fiu natural de rege, recunoscut. Am înţeles şi povestea din spate, de ce a primit numele de „Gyldenløve”, adică „leul de aur”, ca să îl desemneze ca urmaş de rege, casa regală a Danemarcei avînd pe blazon trei lei de argint, cei din căsătoriile oficiale. „Leii de aur” erau recunoscuţi ca fiind „naturali”, în afara căsătoriilor oficiale. Atunci am înţeles zbaterile mătuşii mele care voia să descopere toate încrengăturile între strămoşii apropiaţi şi cei mai îndepărtaţi. Erau o sută de ani care trebuiau acoperiţi astfel. Sentimental, mama mi-a transmis o mare căldură de la el, prin bucuria faţă de artă şi dorinţa de a spune adevărul. Calitate şi defect în aceeaşi măsură: mama nu se sfia să spună adevărul în şedinţele de partid şi nu i-a fost întotdeauna bine. Bunicul la rîndul său şi-a făcut duşmani printre criticii de artă din epocă, spunînd adevărul în faţă.

Ce adevăruri spunea?

Ariadna Avram: El afirma că şcoala de desen din România nu era dezvoltată, la vremea respectivă. El era profesor la Institutul de Arte, dar venea de la Sankt Petersburg, cu alte referinţe. Iar mama, în şedinţe de partid, cînd erau acuzaţi diverşi colegi, li se găseau  vini pentru a fi daţi afară pe motive police, mama le lua apărarea. Din această cauză, la un moment dat a fost dată afară din circuitul teatral şi i-a fost greu să reintre. Asta a coincis cu naşterea mea. Ea nu mai era în circuitul teatral, era traducător de rusă-română pentru Agerpress. Era un moment cînd traducea viaţa lui Stanislavski, avea termene foarte strînse ca să predea traducerea şi lua cofeină ca să poată face faţă şi să poată cîştiga ceva bani. Aşa că nu m-a mai alăptat. Au fost consecinţe ale libertăţii de expresie pe care o avea, moştenită de la tatăl ei, George Löwendal.

Rusa o ştia din familie?

Ariadna Avram : Ariadna, bunica mea, era rusoaică de lîngă Moscova. Vorbeau rusa în familie, la Bucureşti. Mai mult decît atît, eu am avut o doică din Ucraina căreia bunica mea i-a făcut un mare bine, şi atunci în urma războiului, femeia a urmat-o. Eu am fost crescută de această doică care vorbea stricat româneşte. Rusa pe care eu am auzit-o în familie era între mama şi această doică, ucraineancă de fapt. Bunicul a murit la o lună după ce m-am născut eu. Aşa că am învăţat o rusă „de casă”. Înţeleg şi vorbesc şi azi rusă dacă sunt într-un mediu rusesc. Mama îmi citea în rusă foarte des:  Puşkin, Cehov, Lermontov, ca să mă educe în spiritul în care ea a fost educată de tatăl ei. Scenograf şi pictor, dar avea calităţi deosebite de actor. Citea Cehov fetelor şi le interpeta fiecare personaj. Mama a ales să fie actriţă şi a preluat această metodă, dar ponderea o acorda totuşi limbii române ca să nu mă simt străină. Voia să mă simt româncă. Un semtiment foarte important pentru ea. Mama se considera rusoaică şi daneză.

Dar bunicul? În intimitate care era identitatea pe care şi-o asuma?

Ariadna Avram: Bunicul spune la un moment dat „am devenit român prin opţiune”. Am descoperit însă recent scrisori în care el îi scria mamei lui deporată în Uzbekistan.  Îi scria că duce dorul Rusiei, a educaţiei pe care a primit-o acolo, ducea în orice caz dorul mediului cultural. Nu ştiu, de fapt, cît era român, cît era rus sau danez. Era un personaj foarte plin, cuceritor, un cosmopolit. Avea o cultură extrem de vastă, vorbea germană, franceză, rusă şi română. Sufleteşte a rămas legat de Rusia. Dar a învăţat perfect româneşte şi se considera un artist român. România îl consideră un artist al României, şi a fost aşezat în şablonul „artistul ţăranului român”.

Când am început munca la Fundaţie am vrut să-l scoatem din acest şablon, el era atît de plurivalent. Am început cu partea de scenografie, pentru că el şi-a început cariera cu scenografia, în anii 20, şi într-adevăr cu scenografia am schimbat percepţia. A pictat pictură religioasă, fără să devină manierist. În acelaşi timp era scenograf la Teatrul Naţional şi monta foarte modern, avangardist, „Crimă şi pedeapsă”, după Dostoievschi, R.U.R, de Karel Čapek, şi în acelaşi timp, picta şi biserici. Anii de la Cernăuţi au fost,cred, cei mai fetitli şi mai polivalenţi, o parte care nu era deloc cunoscută.

Löwendal i-a mulţumit mamei sale pentru că l-a pregătit pentru întîlnirea cu soţia lui

Unde a copilărit mama dvs, actriţa Irina Dall din Bucureştii anilor '60?

Ariadna Avram: Mama a copilărit la Cernăuţi, unde tatăl ei era o vedetă, lucra pentru toate teatrele şi pentru toate spectacolele. La Bucureşti, aveam o bibliotecă impotantă de rusă şi germană care acum se află la Fundaţia Löwendal. O ţin minte pe mama care alegea un volum de poezie rusă, Poezii alese, îmi citea şi-mi povestea depsre bunicul lucruri mai aparte, petrecute în copilăria ei. De exemplu, bunicul credea în puterea gîndului, în forţa lui de a vindeca. La un moment dat a vut o eczemă pe mână şi a demonstrat că se poate autovindeca. În imaginarul mamei, tatăl ei avea un statut uşor de vrăjitor. Un bărbat care făcea gimnastică iarna, pe acoperiş, există fotografii ale acestor momente. Mama mea a făcut gimnastică ea însăşi toată viaţa, tot de la bunicul i se trăgea. Fiind actriţă trebuia desigur, să se întreţină, dar era o fiinţă foarte liberă în exprimare şi, cînd veneau prieteni în vizită, nu se sfia să arate cît de flexibilă este şi făcea, în faţa lor, şpagatul. Avea 70 de ani.

Artistul complex Löwendal şi-a găsit echilibrul în societatea românească ?

Ariadna Avram: Nu ştiu cît şi-a găsit echilibrul în societatea românească unde, de la un moment dat încolo, ruşii n-au mai fost bine priviţi, mai ales cei cu origini nobile. Avea prieteni, dar ultimii zece ani pe care mama mi-i povesteşte, se refugia verile la Gura Hunorului, picta în satele din Bucovina, le prefera Bucureştiului.  Avea prieteni foarte buni ca Tudor Muşatescu, a şi murit, de altfel, în faţa casei lui Tudor Muşatescu, în urma unui atac cerebral. Dar nu era din grupurile de pictori care se promovau unii pe alţii sau erau promovaţi de critica momentului. A fost însă un profesor foarte bun. Foştii săi elevi spun că i-a format ca oameni. Contemporan cu Perahim, de exemplu, - foarte orientat politic, bunicul nu avea legătură cu politica, era deasupra. I-am întîlnit pe foştii săi elevi, artişti care au acum, unii, 70 de ani: Mariana Nicodim, Sanda Niţescu sau Nae Săftoiu, care a făcut grafica bancnotelor României cu BNR. A fost studentul său iubit, l-a numit executorul său tetamentar, „fiul său” în arta plastică, pentru că nici una din fiice nu a făcut arte plastice. E vorba apoi de Valentina Mailătescu, de Dan Nemţeanu, mare scenograf care trăieşte în Suedia, cu o mare putere de creaţie la peste 70 de ani, a făcut o serie scenografică pe tema căluşarilor. Fiecare eveniment şi fiecare întîlnire îmi compensează această lipsă a mea, de a nu-mi fi cunoscut bunicul.

Nici pe bunica al cărei nume îl purtaţi nu aţi cunoscut-o. Se pare că George Lowendal a iubit-o enorm...

Ariadna Avram: Am citit marea dragoste dintre ei doi, identificînd în arhive scrisori pe care şi le-au scris, în limba rusă. Le-am tradus. Mai întîi pe ale lui, pline de o iubire care s-a dublat când am tradus apoi, scrisorile ei. Oameni care erau de 20 de ani împreună continuau să-şi scrie scrisori de dragoste. El era mereu plecat, cu lucrul. Bunica a trebuit să crească două fete. Bunicul picta ce credea el de cuviinţă. Cîteodată erau, în casă, discuţii despre bani, pentru educaţia fetelor. Bunicul picta ţărani români, nu neapărat ceea ce se vindea. Bunica l-a înţeles, însă, şi nu i-a impus să picteze o tematică pe care societatea de la vremea aceea o cumpăra.

El scrie într-un fragment autobiografic pentru ce-i este îndatorat mamei lui: pentru că l-a pregătit, crescându-l aşa cum l-a crescut, pentru întîlnirea cu soţia sa. Întîlnirea cu soţia sa a fost cel mai important eveniment al vieţii sale şi mama sa n-a făcut decît să pregătească această „întîlnire”, ca el să fie compatibil cu ea cultural, ea fiind de asemeni o creatoare, o fire de artist. Ei au început prin a scrie împreună piese de teatru pentru copii şi poezii. Rezonau foarte bine cultural. Mama suferea că bunica Ariadna şi-a sacrificat un pic din carieră, lasîndu-l pe el în faţă, trebuind să se ocupe de creşterea fetelor. Poeziile ei în limba germană au fost foarte apreciate, era de asemeni artistă concertistă.

FOTO Scrisoare în limba rusă trimisă de George Löwendal, pe 9 martie 1950, către şoţia sa, Ariadna Lowendal

FOTO Ariadna Löwendal, bunica Ariadnei Avram şi soţia baronului Löwendal

FOTO Cuplul Adriadna şi George Löwendal la Soroca

Mama mea, Irina Dall, a devenit actriţă. Lydia Löwendal Papae, sora mai mare, a fost profesoară de pian. Iar eu am luat-o pe partea mai ştiinţifică, şi mama era foarte mulţumită. Mîndră că nu înţelegea ce fac eu cu biochimia, dar era altceva, în care ea vedea mai multă stabilitate finaciară. Mama m-a crescut singură de la trei ani, cu un singur salariu. Era o femeie foarte frumoasă, dar n-a fost distribuită în filme din cauza, se pare, a accentului rusesc. Blondă cu ochi albaştri, era un chip tipic rusesc. Am publicat un volum cu versurile sale, una dintre poezii era dedicată lui Liviu Ciulei. Era vorba despre o dragoste ipotetică, virtuală, posibilă. Am fost cu poezia la Liviu Ciulei, care i-a arătat-o soţiei, mîndru de această cucerire care l-a ajuns tîrziu... Era în ultimile sale luni de viaţă. M-a încurajat mult să merg înainte, după ce i-am arătat schiţele bunicului: a fost un fel de validare pentru a-l face cunoscut pe Löwendal drept scenograful care a abordat acest domeniu ca artist deplin, excepţional.

FOTO: Irina Dall, fiica baronului Löwendal, în rolul „Ofeliei”

Aţi fost pe urma miturilor, a tabloului expus la Muzeul de la Bruxelles?

Ariadna Avram: Nu l-am găsit. La Bruxelles am încercat să caut în arhive. Dar am încercat să dau de urma mai multor tablouri, nu numai de cel „dintre Holbein şi Durer”. Lui Löwendal i s-au furat mai multe tablouri de către un personaj care i-a promis că-l promovează, şi de fapt  le-a vîndut în Europa, cîştigînd o avere. Era în 1928, la Cernăuţi. Mai tîrziu, bunicul l-a văzut întîmplător pe Calea Victoriei. L-a dus la poliţie, unde a recunoscut. Cu banii cîştigaţi, omul a făcut o fabrică de medicamente. Mai apoi a dat faliment. El s-a dat drept Löwendal în străinătate. Şi le-a vîndut foarte bine, erau 30 de tablouri din zona expresionistă. Avînd în declaraţia de la poliţie ţările unde el a vîndut, acesta e unul din visele mele, să identificăm în Polonia, Belgia, Australia, Anglia, şi chiar în Nordul Africii, în colecţii particulare, aceste opere.

Puteţi spune cine era cel care le-a furat?

Ariadna Avram: Iulian Kern. Scopul meu nu este de a reface o nedreptate, faptul e prescris, ci de a găsi cele mai bune tablouri şi a le folosi într-o retrospectivă. Nu pentru a le recupera, ci a le împrumuta. Încercăm să facem o expoziţie în Polonia ca, vizual, să atragem atenţia şi poate aşa să intrăm în contact cu deţinătorii. Atunci cînd eşti „în lucrare” un înger te ajută. Am avut sentimentul acesta de mai multe ori cînd făceam ceva în numele bunicului.

A fost credincios?

Ariadna Avram: La sfîrşitul vieţii. Cînd a început să picteze religios era de fapt ateu. După moartea bunicii a devenit credincios. Dar avea un respect aproape religios pentru oameni.

Aveţi un tablou preferat?

Ariadna Avram: Un „Sfîntul Gheorghe” neterminat. El a pictat icoana Sfîntului Gheorghe în care şi-a făcut autoportretul. Era o lucrare cu foarte multă energie. Spre deosebire de ţăranii din jurul meu şi care erau toţi într-o anumită atmosferă, foarte bătrîni, aproape de moarte, această lucrare care era în casă era foarte vie, pictată în culorile încă ruseşti. El şi-a adpatat paleta coloristică venind în România. Spunea că modelul îţi dictează modul în care abordezi stilistica. Când a venit în România avea toate culorile ruseşti. Tabloul acesta are această energie. Toate tablourile sunt acum la Fundaţia Lowendal.

N-aţi păstrat niciunul în casa dvs?

Ariadna Avram: (Rîde) Nu, la Fundaţie vine lumea. Acasă am păstrat doar o icoană făcătoare de minuni, de familie, adusă din Rusia. Încerc să fac din Fundaţie o entitate vie, care deschide şi participă la un circuit viu care să încurajeze artiştii actuali, şi să inspire. Nu doar memoria bucnicului e importantă: sau este importantă în măsura în care ea determină ceva în arta contemporană.

**