Clădirea Urbis care-l adăposteşte e ultracentrală, la numai câteva zeci de metri de catedrală, şi a fost realizată cu această destinaţie. Impunător, special ca design, Muzeul fotbalului englez a fost inaugurat în iulie 2012. Boardul său a colectat nobili ai balonului rotund: preşedinte e Sir Bobby Charlton, secondat de vicepreşedinţii Sir Alex Ferguson, Sir Trevor Brooking şi Sir Geoff Hurst. Patrimoniul muzeului e cel mai mare din lume, înregistrând peste 140.000 de obiecte de inventar, printre care şi colecţia FIFA.

Curatorii au imaginat ceea ce în muzeologie se numeşte expoziţie de bază sau permanentă explorând trecutul într-o manieră ingenioasă, interactivă, care are în vedere toate elementele implicate în ecuaţia sportivă: jucători, echipamente, manageri, competiţii, arbitri, public, completată de expoziţii temporare, acum, una de fotografie – "The Game", realizată de Stuart Roy Clarke, fotograf specializat, cu o carieră de treizeci de ani. E o abordare vie, accesibilă, relevantă atât pentru un suporter înfocat ajuns cu ţintă pe-aici din cine ştie ce colţ al mapamondului, cât şi pentru mine, efectiv aflată acolo graţie hazardului, dar care m-am minunat de ştiinţa ce stă în spatele acestui demers.

Un demers inteligent de-a reface din obiecte şi imagini nu doar istoria fotbalului în patria natală, ci şi spiritul său, de-a materializa ideea că sportul cu balonul rotund e parte a stilului englez de viaţă, a culturii engleze, care l-a şi inventat. Muzeul nu e doar despre sportul-vedetă, e despre un stil şi o filozofie de viaţă exprimate prin fotbal.

O componentă a misiunii pe care muzeul şi-a asumat-o este convingerea că "fotbalul are puterea să le îmbunătăţească oamenilor viaţa prin învăţare", iar multe dintre zonele celor patru etaje pe care le ocupă exact asta face. Printre cupe, mingi, ghete cu crampoane, mănuşi din toate timpurile, imagini şi machete de stadioane şi câte şi mai câte, se află o copie a "Fotbalistului", sculptura lui Picasso făcând o primă legătură între sport şi artele înalte. De doar 28 de cm, originalul din ceramică creat prin 1965 a stat o vreme aici, în anul inaugurării, prin generozitatea colecţionarului Mark Briere-Edney, dar o reproducere poate fi văzută şi acum. 

Biografii lui Picasso zic că artistul era admirator al Barcelonei şi că urmărea cu pasiune meciurile de fotbal ale Barcei. E aici, la ceva distanţă, şi controversata pictură realizată de Michael Brown într-un bar din Castlefield reprezentându-l pe fostul jucător al lui Manchester, francezul Eric Cantona (care a încercat să joace şi-n câteva filme, eu l-am văzut odată într-unul şi era jalnic!) portretizat ca luptător roman, un kitsch de zile mari, în opinia mea, dar care atestă impactul fotbalului, gesturile, uneori exagerate, pe care le determină.

Şi tot din acest muzeu afli că în epoca victoriană, englezoaicele jucau fotbal, una dintre cele mai cunoscute fiind Netti Honeyball, sufragetă şi fondatoare a primului club feminin de fotbal din Anglia (British Ladies Football Club). Se petrecea în 1894, în anii de copilărie a fotbalului britanic (1863 pare să fie data naşterii lui). Şi uite aşa înţelegi mai bine faptul că toate marile cluburi engleze au echipe feminine, că fetele joacă fotbal încă de la nivelul grass roots, că finala campionatului feminin de fotbal din UK se desfăşoară pe Wembley, în faţa a 45.000 de spectatori, ca acum vreo câteva săptămâni, şi că ştirile sportive relatează în prime-time despre meciurile din campionatul feminin al FA.

Educaţia e una dintre noţiunile de ordine ale Muzeului din Manchester. Etajul al patrulea e rezervat copiilor şi tinerilor care vin aici să participe la "lecţii". Normal că nu ca la şcoală, ci foarte liberal, pornind de la gusturile şi aşteptările lor, prin joacă şi stabilind legături cu domeniile cunoaşterii la care nici nu te-ai gândi. De exemplu, descoperind istoria regiunii prin examinare unor obiecte fotbalistice (ghete de acum un veac), învăţând economie (prin analiza producţia de mărfuri din branşă), scanând aspecte ale ştiinţei (din perspectiva evoluţiei formei şi materialelor din care sunt fabricate mingile de fotbal), discutând despre turismul sportiv şi chiar făcând teatru şcolar. Şi dacă tot am pomenit de teatru, domeniul meu de expertiză, să spun că la The Crescent Theatre se joacă "For the Love of the Game. The Jeff Astle Story", un spectacol biografic despre jucătorul lui West Brom. Microbiştii dau năvală, ca să-şi amintească şi astfel despre cel care a jucat sub culorile clubului de 361 de ori, marcând 174 de goluri.

Interactivitatea e concretizată în diverse forme, toate atrăgătoare, făcând vizitatorul părtaş la aceste "pagini" de istorie înviate aici de dragul prezentului şi al viitorului: un panou cu ghete, mănuşi şi apărători din trecut şi de azi te îndeamnă să pui mâna ca să simţi diferenţele dintre materiale de demult şi de acum. Tot soiul de maşinării te invită să tragi de manete ca să vezi ce forţă (fizică) ai, indicându-ţi cât de departe ai putea ajunge (în calificări, optimi, semifinale), jocuri de Q&A (întrebări şi răspunsuri) etc. 

Există o serie de şapte zone în care îţi poţi testa, printr-un sistem virtual, aptitudinile de fotbalist (pase, şuturi de la 11 m, capacitatea de concentrare pe un stadion unde te privesc zeci de mii de ochi), iar ca suvenir, te poţi fotografia cu una din cupele la care râvnesc toţi fotbaliştii britanici. Formula aceasta dă oricui sentimentul că eşti parte a întregului concept, că eşti inclus, că eşti membru al marii familii a fotbalului.

M-am întrebat de multe ori de ce e atât de popular fotbalul, de ce a devansat ca arie de interes alte sporturi de echipă, unele poate chiar mai dinamice decât el? De ce 22 de oameni care fugăresc o minge încercând s-o strecoare în poarta adversă, farmecă milioane de fani? Se pare că o parte a explicaţiei se află în teoria jocurilor, care zice că atractivitatea vine din posibilităţile nenumărate de a răsturna situaţia în orice moment al jocului, de a relansa întrecerea. 

Imprevizibilul, balansul continuu între cine ar putea câştiga la final şi certitudinea care vine abia după fluierul final, marea pricepere a jucătorilor, rafinată în ani şi ani de antrenament şi viaţă sportivă, de-a oferi execuţii spectaculoase sunt numai câteva elemente care ne-ar putea face să desluşim imensa popularitate a fotbalului. Fireşte că e vorba şi de marketing, şi de business, dar e vorba în primul rând de conţinut, de nevoia timpului prezent de a avea gladiatorii săi şi de reprezentaţiile lor din terenul acoperit de gazon. Muzeul Naţional al Fotbalului din Manchester indică o realitate la care merita să ne gândim: fotbalul e, la fel ca teatrul, oglinda unei lumi, şi el poate deveni parte integrantă a culturii dacă e ridicat la rang de artă.