Fiul lui Saul. Un film despre Holocaust şi anestezia memoriei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Port filmul acesta cu mine de câteva zile. Eu şi, cred, toţi cei care l-au văzut. Un film care doare. Rămâi cu un sentiment puternic, covârşitor, dureros, că ai făcut parte dintr-o experienţă la limita dintre ficţiunea cinematografică şi o altă dimensiune a realităţii, a unui trecut care, deşi s-a estompat, pare că ar exista undeva în plină desfăşurare, ca un fel de pedeapsă, rulând „over and over again”.

Filmul continuă să se deruleze în mintea ta. De fapt, rulează în continuare în minţile tuturor celor care l-au văzut. Rulează într-un rest al memoriei colective ca un memento. Fiecare cadru taie în inima privitorului. În faţa ecranului simţi cum tot sângele e pompat în inimă, îţi injectează ochii, tot corpul e încordat pentru că eşti acolo şi, în acelaşi timp, cu ultimele puteri, vrei să fugi, să te eliberezi din film. Uneori tensiunea filmului e insuportabilă. Ritmul alert în care filmul curge nu îţi lasă timp să respiri, trăieşti alături de Saul, inima e în gât, pulsul e ca o bătaie sacadată de aripi, eşti prins în capcană.

De la primul cadru eşti târât cu brutalitate acolo, iar felul neaşteptat cum se întâmplă i se datorează regizorului care a ales unghiul subiectiv al personajului principal, unghi din care este filmat tot. Şi în ciuda ororii pe care o resimţi, brutalitatea discursului cinematografic nu are nimic ostentativ, nu e o căutare obsesivă a ororii în cheia cinematografiei postmoderne, nu face exces de efecte speciale sau de artificii şi nici nu e un inventar al clişeelor cinematografice care se folosesc în mai toate filmele legate de Holocaust. E altfel construit. O tăietură de film european, dar fără încărcătura stilistică care uneori poate sufoca un film pe această temă. Nu e nici metafora fetiţei în roşu din filmul alb-negru Lista lui Schindler a lui Spielberg, nici mecanismele de apărare în cheie comică din La vita e bella a lui Roberto Benigni, nici salvarea prin muzică din Pianistul lui Roman Polanski, sau împăcarea cu trecutul din Shopie`s choice a lui Alan J. Pakula. Povestea şi felul în care regizorul a transpus-o fac din Fiul lui Saul probabil cel mai puternic film pe tema Holocaustului. Pentru că nu mai există niciun filtru între film şi privitor. Pentru că linia subţire care separă s-a topit, a ars.

Dacă ai văzut filmul atunci îţi este proaspăt în minte felul în care, pe toată durata lui, ai fost târât acolo de personajul principal, Saul. Orice altceva se desfăşoară în planul secund, aproape blurat uneori. Toată tensiunea filmului se imprimă pe chipul acestuia, dar e un straniu amestec de inert şi simţire până în ultimul cotlon al sufletului. Eşti târât, iar filmul nu te menajează şi nu îţi propune o mise en scene care să te acomodeze, crescând gradat tensiunea epică, sau filtrând, ci, încă din primul cadru, eşti luat şi lipit de personajul principal, de Saul. Parte din el, cu el peste tot. Eşti de faţă la dezumanizare, încă din prima scenă. Simţi frica, cruzimea, felul în care omul se agaţă de viaţă animalic, îngheţându-şi conştiinţa pentru a putea suporta, pentru a supravieţui în orice condiţii. Saul şi ai lui ştiu de la bun început că temporar sunt prizonieri în anticamera morţii, un fel de agonie prelungită, ocupaţi să pregătească deţinuţii pentru gazare, să spele pe jos în camera de gazare, să transporte cadavrele, să sorteze lucrurile, haine, acte, „ceva strălucitor”, partituri muzicale, fotografii. Simţi aerul greu plin de praful uman. Aproape mai tot filmul petrecându-se în anticamera gazării, în vestiare, unde simţi respiraţia lui Saul, mirosul de sânge, de frică, de umed, de moarte. Victimele dezbrăcându-se pentru a intra la „duşuri”, uşile negre care se închid în urma lor cu zgomot metalic, drumul spre moarte. Capcana morţii, bătăile în uşă, disperarea şi vuietul morţii. Liniştea.

Totul se petrece sub lumina unor becuri care răspândesc o lumină bolnăvicioasă, grea, de parcă te-ai afla în subteranele abjecţiei umane. Pasajul între viaţă şi drumul spre moarte. Uşile se deschid când se lasă liniştea morţii. Trupuri despuiate, lipsite de viaţă. Trupuri târâte pentru a fi puse pe bandă, duse pentru a fi arse, trupuri târâte pe care le vezi în planul depărtat, fără detaliu gros plan şi brut, ci distingând contururile, cu atât mai mult amplificând tensiunea. Sunetele pe care le scot trupurile târâte, zgomotele metalice ale mecanismelor care pun în funcţiune şi duc trupurile spre cuptoare, lopeţi, deţinuţi alimentând cuptoarele, deţinuţi împrăştiind cenuşa în rău, cu chipuri împietrite ştiind că va veni şi rândul lor la un moment dat. Mâinile murdare încleştate pe periile cu care se freacă pe jos locul unde s-a murit, se curăţă de sânge, de viaţă moartă, se pregăteşte pentru următoare tură. Totul se petrece rapid, tot filmul e parcă pe fugă, alert, nevrotic, de parcă ai putea auzi respiraţia tuturor personajelor, nu este timp de pierdut în industria morţii, nu auzi decât comenzile scurte, trupurile sunt numite „bucăţi”/Stück.

Nu ştiu dacă aceasta a fost intenţia scenariştilor/regizorului de a scrie una din posibilele poveşti din fabricile morţii şi dacă şi-au propus să o încarce de simboluri. Nu am citit nicio cronică şi niciun interviu pe marginea filmului. La mine a ajuns simpla informaţie despre film şi premiile luate. Nu am fost pregătită pentru acest film, dar simbolistica lui m-a lovit din plin, fie că a fost intenţionat ataşată sau e „citirea” personală. Adolescentul care e găsit încă în viaţă în grămada de trupuri, simbolistica Învierii, a trupului mai apoi mort, ucis a doua oară de doctorii morţii, trupul furat de Saul şi ascuns, acoperit cu o pânză murdară ca un giulgiu. Dorinţa lui Saul de a îngropa trupul după datini evreieşti, de a nu îl lăsa să fie despicat de doctorii morţii, semn al unui rest de umanitate, refuzul de  a renunţa, fărâma aia de umanitate care mai rămâne undeva, ascunsă pentru a fi în siguranţă, căutarea obsedantă a unui rabin care să încheie ciclul vieţii şi al morţii spunând rugăciuni, toate acestea sunt puternic impregnate de un tragism aproape biblic. Ori poate obsesia / tema înmormântării tipic evreiască fără de care liniştea nu se aşterne, împăcarea nu vine. Înmormântarea pe de o parte a adolescentului, fiu a lui Saul, şi renaşterea personajului principal chiar dacă în final moartea lui pare o jertfă. Dincolo de haos, rămâne întotdeauna articulată holografic anatomia inimii umanităţii care continuă să pulseze refuzând să moară, refuzând să capituleze. Chiar dacă lupta e inegală, tragic lipsită de victorie.

Toată acumularea narativ-cinematografică nu te lasă să speri că ceva anume va răsturna situaţia, dar mesajul e acela al neabdicării. Pentru că Saul şi ai săi, Sonderkommando, vor răsturna situaţia alegând să moară altfel decât gazaţi şi târâţi în cuptoare, sacrificându-se. Aleg o luptă inegală, cu infime sorţi de izbândă, mai degrabă ca un ritual violent. Saul poartă trupul adolescentului în giulgiu, trupul celui despre care nu ştii nici până la final dacă este într-adevăr fiul lui Saul sau este întâlnirea care l-a trezit pe personajul principal din anestezia memoriei.

image

Trecerea râului şi simbolistica unei curăţări a păcatelor, ca un botez, ca o pregătire ritualică, momentul de respiro în mica colibă şi planul evadării - singurul moment care încapsulează speranţa fragilă şi posibilă a eliberării, băiatul polonez care răsare din pădure, iar Saul îi zâmbeşte cumva împăcat, ca şi cum trupul adolescentului pierdut în rău şi-ar fi găsit liniştea. Prezenţa băiatului confirmând-o, într-un fel de stranie oglindă / oglindire. Fuga băiatului în pădure, soldaţii germani care îi vor secera pe Saul şi ai săi şi ultimul cadru al pădurii transfigurate, pasajul dintre pământ şi cer, un final ca o jertfă sau ca o împăcare.

Fiul lui Saul / Saul fia (2015)

Regia: Laszlo Nemes

Scenariul: Laszlo Nemes, Clara Royer

Distrubuţia: Urs Rech, Levente Molnar, Geza Rohrig

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite