De aceea, sunt încântată că din 5 mai 2022 iubitorii artei se pot bucura de noul spaţiu expoziţional permanent, Atelier de artist – Margareta Sterian, ce se deschide la sediul din Calea Griviţei, al Muzeului Literaturii Române. Aici, excepţionalul executor testamentar al artistei, Mircea Barzuca, a alcătuit o replică muzeală a apartamentului din strada Vasile Lascăr, în care pictoriţa, prozatoarea, poeta şi traducătoarea Margareta Sterian a trăit şi a creat aproape 60 de ani, până în 1992, anul când s-a stins din viaţă, la vârsta de 95 de ani.

Dar sunt şi tristă şi oarecum speriată la gândul că, atunci când voi merge în acest apartament, îl voi găsi golit de obiectele pe care le-a atins artista. Fiindcă mare parte din mobilierul, tapiseriile şi lucrările de artă ce creau atmosfera acestui loc au migrat la muzeu, prin donaţia pe care Mircea Barzuca a făcut-o. Mă consolez cu gândul că, astfel, un loc ce a ocrotit ca o cochilie viaţa unei artiste care a suferit, dar nu s-a lăsat învinsă de vicisitudinile vremurilor, va fi cunoscut de un public (sper) cât mai larg.

Există o memorie a lucrurilor, dar ea trece neobservată, înscrisă doar în patina lor, dacă o voce auctorială nu îi spune poveştile. De pildă, privind mobilierul elegant, aflat înainte în salonul sau în atelierul de pictură al artistei, cine va şti că gheridonul sau lucrările semnate de Margareta Sterian sau de alţi avangardişti de frunte ai vremii vor fi fost martorele perioadei când legile rasiale antisemite de la începutul anilor ’40 au obligat-o pe firava pictoriţă să-şi părăsească apartamentul şi să-şi câştige existenţa întorcându-se la ce învăţase de la bunica ei, care a crescut-o, anume să facă pălării (pentru cucoanele vremii)? Sau să lucreze pe comandă portrete, fără a le semna. Sau să traducă anonim, aşa cum a dat varianta românească a pesei lui O’Neill, Din jale se întrupează Electra, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1944, fără numele traducătoarei pe afiş.

Şi tot acest mobilier, ca şi artefactele din expoziţie vor fi păstrat amintirea anilor stalinismului, când artista a fost iar pusă la index, fiindu-i interzis să expună sau să publice, fiindcă frecventa literatura occidentului corupt.
 

Margareta Sterian a avut rezistenţa firului de grâu bătut de vânt. De mică s-a lovit de greutăţi: a fost crescută de bunicii materni, căci tatăl se recăsătorise după moartea mamei Margaretei. Apoi a făcut un mariaj nefericit, cu un bancher, legătură din care a ieşit curând, pentru a se căsători din nou, cu strălucitul intelectual, poetul Paul Sterian, cu care a fost fericită, cu care a mers la Paris, pentru studii, cu care a călătorit la New York (fiindcă Paul primise o bursă Rockefeller), cu care a participat la activitatea artistică a avangardei anilor ’30 (au fost membri fondatori ai grupului Criterion) şi la campaniile de studiere a satului, coordonate de sociologul Dimitrie Gusti (din care a apărut seria de portrete Copiii din Drăguş, pictate de Margareta) şi de care s-a despărţit apoi, când Sterian şi-a continuat cariera de înalt funcţionar în regimul Antonescu, care o interzisese pe evreica Sterian. Tot în anii ’30, Margareta lucrează frescă şi ceramică, alături de Marcel Iancu, iar în 1933 expune la Expoziţia Internaţională a Artelor şi Industriei de la Paris, obţinând medalia de bronz pentru pictură.
 
Margareta s-a adaptat la vremuri, a lucrat ce a putut, pentru a supravieţui, dar în forul ei interior şi în acest spaţiu intim, numai al ei, a continuat să fie liberă şi să-şi urmărească fiinţele de vis, pe care le-a prins în pânzele sale, într-un fluid al pastei ce evocă foarte bine lumea reveriei, în care ea s-a salvat toată viaţa. Că a plonjat în lumea circului şi a târgurilor (poate o metaforă a vieţii), că a pictat peisaje, flori, naturi statice, sau portrete, se simte în opera ei un fel de nelinişte existenţială, incertitudinea unei fiinţe disputate între materialitatea fragilă a lumii şi atracţia vertijului metafizic.

De aceea, acest spaţiu reconstituit la Muzeul Literaturii Române are nu doar o valoare documentară, ci şi una sentimentală, fiindcă obiectele aflate în expoziţie poartă urma mâinii artistei şi a sufletului ei, sunt autentice, nu sunt o colecţie de obiecte de epocă, adunate din consignaţii, pentru a reconstitui o atmosferă. În acest mediu s-au născut nu doar picturile şi ceramicile sale, ci şi întreaga ei operă literară. De la Poezii-le publicate în 1945 şi Antologia poeziei americane moderne (1947), abia după revenirea ei în viaţa publică, din anii ’60, recuperează masiv. Văd lumina tiparului Poeme-le (1969), urmate de Evocări de călătorie (1971), romanul Castelul de apă (1972), Din petece colorate (1977), Oblic peste lume (1979), Viaţa prin hublou (1986), sau Poezii (1945 – 1986) (1988). Îi apar în anii ’70 şi traducerile din poezia poloneză, americană, irlandeză, britanică.
 
În scrierile sale, ca şi în opera picturală, se impune tema timpului şi a fragilităţii existenţei umane, a trecerii fiinţei prin această realitate materială, ce se cere observată, dar care se estompează cu trecerea vremii, absobită într-un continuum nedefinit. Intr-un fel, şi opera ei vizuală, şi cea literară sunt o imensă autobiografie, cu tuşe delicate de culoare, expresia unui spirit viu, care poartă cu sine toate experienţele şi personajele copilăriei, între care Bunica domină amintirile. Târgul provincial sau cartierul bucureştean de început de secol XX sunt evocate cu precizie şi atenţie la detaliul savuros, iar atracţia către fantastic apare şi în pagina scrisă, asemenea operei picturale.

Însăşi viaţa Margaretei Sterian a fost un roman, pe care ea l-a trăit şi l-a tradus în felul ei aparte, în picturile şi scrierile sale, dând culturii române una din operele ei importante şi temeinic articulate.
 
Margareta a avut şi ştiinţa de a-şi asigura o posteritate vie, de care alte artiste interbelice nu s-au bucurat. Fiindcă a avut intuiţia că, îndrumând un jurist cu spirit artistic pe căile creaţiei picturale şi sprijinindu-se pe el la senectute, a ales persoana potrivită pentru a se ocupa de moştenirea sa culturală. Iar pictorul Mircea Barzuca şi-a îndeplinit cu asupra de măsură această misiune nobilă.
 
Prin eforturile sale, Fundaţia ce poartă numele artistei oferă anual, din 1993, din anul marii retrospective postume de la Muzeul Naţional de Artă al României, Premiul Margareta Sterian pentru creaţie muzeografică şi plastică. Liceul de arte din oraşul natal al artistei, Buzău, îi poartă numele, iar Muzeul de Artă din localitate deţine o colecţie din tapiseriile Margaretei. Restul lucrărilor artistei se află la Bucureşti, împărţite de donatorul Mircea Barzuca între Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Municipiului Bucureşti, de la Palatul Suţu şi Muzeul Literaturii Române.
 
Alături de criticul de artă Mariana Vida, Mircea Barzuca s-a ocupat şi de redactarea şi publicarea unui număr semnificativ de albume, încărcate cu reproduceri, dedicate operei grafice şi celei picturale, a Margaretei. Alături de reeditarea operei literare, albumele de artă alcătuiesc un corpus ce asigură publicului accesul mediat la o operă plastică pe care muzeele nu o scot la vedere din depozite, în expoziţii, cu o ritmicitate necesară înţelegerii evoluţiilor culturale româneşti.

De 30 de ani, executorul testamentar al Margaretei Sterian, Mircea Barzuca, a bătut la uşa tuturor miniştrilor culturii, pentru a obţine o clădire în care să poată înfiinţa un muzeu, donând întreaga colecţie a acestei importante creatoare a artelor plastice şi a literaturii române. A bătut şi la uşa Băncii Naţionale, care, fiind o instituţie bogată, are o colecţie de artă. În zadar!
 
Nici noii îmbogăţiţi ai tranziţiei, pe care a încercat să-i atragă în această aventură culturală nu au fost mai sensibili, căci ei sunt încă produsul capitalismului sălbatic şi nu au ajuns la gradul de înţelegere a rolului lor social pentru comunitate, aşa cum fac americanii de vreun secol (sigur, şi din motive de scutiri de taxe).
 
Aşa că, prin vernisajul din 5 mai 2022, de la Muzeul Literaturii Române, se scrie ultimul capitol din romanul operei Margaretei Sterian, iar receptarea ei publică se aşează în matca perenităţii muzeale şi va trăi la vedere, atâta timp cât muzeele vor şti să intre şi ele, ca funcţionare, în era comunicării şi a promovării de imagine, devenind, din locuri de depozitare a memoriei, locuri vii de transmitere a ei către comunitate.