„Filosofia e o boală contagioasă, fără leac, dar funcţionează deseori ca un medicament!”

„Filosofia e o boală contagioasă, fără leac, dar funcţionează
deseori ca un medicament!”

Moderatorul dezbaterii va fi Cristian Iftode

Librăriile Adevărul şi Facultatea de Filosofie vor organiza lunar de la mijlocul lunii mai o serie de dezbateri publice sub brandul „Philo-Cafe”, foarte îndrăgit afară. Prima întâlnire va avea loc miercuri, 15 mai, de la ora 19.00, la Librăria Adevărul din Strada Doamnei nr. 27 – 29 din Bucureşti, sub titlul „Vor toţi oamenii să fie fericiţi?”.

Moderatorul dezbaterii va fi Cristian Iftode, lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie, care vorbeşte pe larg, mai jos, despre demersul comun iniţiat. Invitaţii primei ediţii vor fi Constantin Aslam, conferenţiar universitar doctor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi realizatorul emisiunii „Izvoare de filosofie”, la Radio România Cultural şi Daniel Nica, licenţiat atât în filosofie, cât şi în teologie ortodoxă. Participanţii vor putea savura nu doar intervenţiile vorbitorilor, ci şi câte o ceaşcă de espresso Dimello.

Adevărul: Lansăm împreună, Librăriile Adevărul şi Facultatea de Filosofie a Universităţii bucureştene, o provocare aparte, aceea de a scoate filosofia în piaţă sub brandul „Philo-Cafe”-ului. Poate aduce aceasta a educaţie nonconformistă? Ar putea apărea ca un alt mod de a învăţa, indiferent de vârstă?

Cristian Iftode: E un mod de educaţie informală. Ar fi însă multe de spus despre ce înseamnă, în esenţă, „Philo-Café”-ul, acest fenomen care devine din ce în ce mai popular în Occident, în ultimele decenii. Trebuie ştiut că această idee ia avânt după anii ‘80, din nevoia unei reconectări a filosofiei sau a celor cu pregătire filosofică la realitatea cotidiană, la problemele vieţii de zi cu zi. Poate că este vorba de un aspect ţinând de o tendinţă culturală generală, pe care o putem sesiza şi în discuţiile legate de destinul artelor contemporane, mai precis de adâncirea prăpastiei dintre produsele artei de masă şi creaţiile artistice rezervate unei elite a cunoscătorilor. Mulţi au ajuns să privească într-un mod extrem de critic specializarea tot mai accentuată, conjugându-se cu presupusa retragere într-un turn de fildeş a filosofilor profesionişti, cei care, conform cu o anumită tradiţie sau faţetă a proiectului iluminist, erau chemaţi să joace un rol cheie în spaţiul public. Trebuie să recunoaştem, credibilitatea filosofilor a avut de suferit în secolul XX şi, într-o măsură considerabilă, e cazul să ne asumăm o parte din vină. Mulţi dintre filosofii de marcă au preferat să se refugieze în discuţii din ce în ce mai tehnice, uzînd şi abuzând de tot felul de jargoane pretenţioase. Iar aceasta nu este decât o parte a problemei! Existăşi un număr considerabil de filosofi recunoscuţi care au făcut carieră din vestirea morţii filosofiei. Este o temă care în anii postbelici s-a corelat foarte bine cu vestirea altor morţi ilustre, cea a omului, succedând-o pe cea a lui Dumnezeu, cea a subiectului, a autorului ş.a.m.d. Poate că, în fond, e vorba de o chestiune de metabolism. Vreau să spun că asemenea tematici nu sunt neapărat nocive pentru domeniul nostru de investigaţii, inspiră la reevaluări şi chiar revigorări ale preocupărilor academice, însă devin nocive atunci când publicul larg începe să creadă că filosoful nu mai are nimic relevant de spus în spaţiul public.

Revenind acum la ideea de „Philo-Café”. Ea a venit pe direcţia uneia dintre cele trei mari ramuri a ceea ce se numeşte astăzi practică filosofică în Occident. Ideea generală a acestor demersuri este de a recupera ceva din semnificaţia originară a filosofiei greco-latine, presupunând concretizarea doctrinei într-un fel anume de viaţă filosofică. Altfel spus, miza filosofiei, a instrucţiei filosofice, nu se reducea la elaborarea de teorii, ci antrena un mod specific de viaţă. În acest sens, anticii vorbeau despre filosofie ca medicină a sufletului, ca să apelez la o sintagmă des uzitată în perioada elenistică şi romană. Acestă latură, să o numim terapeutică, a filosofiei, dar şi formativă, în sensul deplin al cuvântului, a căzut treptat în desuetudine. Nu putem intra acum în detalii, pentru a reface istoria acestei treptate dezangajări a idealului cunoaşterii teoretice de acela al îngrijirii de sine. Însă resuscitarea practicii filosofice în Occident, în ultima vreme, vine şi ca răspuns la o nevoie a publicului larg , o nevoie ţinând de zona denumită generic mental health field, multă vreme monopolizată de psihoterapie. Un segment relevant al populaţiei urbane şi-a creat acolo un veritabil reflex din a merge nu la duhovnic, ca în spaţiul răsăritean tradiţional, ci la psihanalist, sau la o altă formă de consiliere psihologică. În acest climat general a apărut şi ideea că filosofia ar putea să recupereze ceva din latura ei terapeutică, redevenind relevantă pentru un public larg. Astfel a apărut, după anii ‘80, consilierea filosofică, ghidată de asumpţia potrivit căreia filosoful, nu atât sau nu în principal prin cunoştinţele pe care le deţine, cât mai ales prin aptitudinile sale bine antrenate de argumentare, gândire critică, depistare şi evaluare a presupoziţiilor, prin capacitatea sa de înţelegere a multitudinii de puncte de vedere exprimabile în legătură cu o anumită problemă, te poate ajuta să-ţi schimbi viaţa, dobândind o înţelegere sporită a dilemelor existenţiale cu care te confrunţi.    

Există aşadar trei ramuri ale practicii filosofice care au câştigat treptat recunoaştere publică. Una este consilierea filosofică, ţinând de registrul privat, aflată într-o anumită vecinătate cu consilierea psihoterapeutică, fără a intra de fapt în concurenţă cu aceasta. Diferenţa, pe scurt, în cuvintele unui consilier reputat, este că practica filosofică se adresează oamenilor care au nevoie de dialog, nu de diagnostic; este o căutare cooperativă a adevărului, nu o sondare a sentimentelor de vinovăţie, a traumelor personale ş.a.m.d. O a doua ramură implică un fel de asistenţă de grup, zonă unde s-a dezvoltat fenomenul „Philo-Café”. Iar a treia este aşa-numita consultanţă organizaţională, acoperită în mare parte astăzi de un domeniu foarte dinamic, în expansiune, cel al eticii aplicate.

Adevărul: Se poate vorbi de mai multe tradiţii în istoria  „Philo-Cafe”-ului?

C.I.: Da, se poate spune că „Philo-Cafe”-ul se reclamă deja de la două mari tradiţii. Acestea urmează într-un fel împărţirea filosofiei de astăzi în două “continente” filosofice. Şi poate că întotdeauna a fost ceva de genul acesta în istoria filosofiei. Există zona anglo-saxonă, mai bine finanţată acum şi mai vizibilă, revendicându-se de la metoda analitică de filosofare. De cealaltă parte este aşa-numita filosofie continentală, înglobând de fapt şcoli cum nu se poate mai diferite de filosofie. Dihotomia aceasta, analitic vs. continental, mai degrabă geopolitică, se reflectă până la un punct şi în cele două moduri de a organiza un „Philo-Cafe”. Când noi am demarat discuţiile legate de organizarea unui „Philo-Cafe” autohton, am avut în minte, iniţial, un model de la Harvard, deci din spaţiul anglo-saxon, presupunând un spaţiu similar, aşadar o librărie, invitaţi din zona universitară şi un nivel destul de elevat al discuţiilor, venind de obicei în prelungirea dezbaterilor din mediul academic.

De cealaltă parte, „Philo-Cafe”-ul în Europa şi în tradiţia de tip francofon se face chiar într-o cafenea. Aceasta în primul rând. Apoi, discuţiile se desfăşoară într-un spirit ceva mai liber, mai spontan, pornind adesea chiar de la probleme cotidiene sau teme foarte generale, mai degrabă decât de la probleme decupate cu precizie. În mare măsură, e vorba de o dezbatere liberă între oameni posedând deja un bagaj semnificativ de lecturi filosofice, ceea ce la noi ar fi un pic mai greu de asumat, măcar prin prisma locului ocupat în prezent de filosofie în programa şcolară. Spre exemplu, în Franţa se face extrem de multă filosofie în liceu, la noi, din păcate, tot mai puţină! Însă apetenţa pentru filosofie există şi la noi, chiar dacă nu putem conta pe aceleaşi instrumente conceptuale. Acesta este, în fond, miezul pariului nostru cu publicul pe care îl aşteptăm la „Philo-Cafe”-ul de la librăria Adevărul din Capitală.

Ceea ce vom încerca noi va fi cred ceva intermediar între cele două modele, asumând faptul că la noi nu există o cultură a dialogului filosofic purtat în acest tip de spaţiu extraacademic. Fiind una dintre primele încercări de acest gen de la noi din ţară - încercare de a organiza un spaţiu adecvat pentru dialogul filosofic genuin, punând între paranteze vârsta, gradul de instrucţie filosofică, prestigiul universitar sau C.V.-ul academic al participanţilor la discuţii -, sperăm că, în bună măsură, lucrurile se vor ajusta din mers, văzând şi făcând. Vom căuta pentru început să propunem teme provocatoare, abordate cu ajutorul a doi invitaţi venind din mediul filosofic universitar, în speranţa că foarte rapid, poate chiar de la început, printr-o fericită întâlnire sau afinitate între participanţi, vom reuşi să depăşim cadrul - inevitabil un pic rigid şi formal - al unei dezbateri filosofice cu public,ajungând să purtăm o discuţie deschisă, nu haotică, dar în care rolurile să se estompeze treptat, în care să nu existe, aşa-zicând, doar protagoniştii anterior anunţaţi şi un public care stă şi cască gura, ci sa fim, cu toţii, nişte participanţi foarte activi la eveniment, parteneri într-un dialog din care să avem cu toţii de câştigat. Mă gândesc că şi invitaţii noştri vor beneficia astfel de oportunitatea unui contact direct cu oameni venind din afara mediului filosofic universitar, un public care s-ar putea să îi tragă de mânecă, să îi scuture puţin, făcându-i să se întrebe dacă nu tratează totuşi anumite probleme într-un limbaj prea pretenţios, sau dacă nu riscă, prin construcţiile lor teoretice şi speculative, să dea naştere, după sforţări giganteşti, doar unui amărât de şoricel, ca să evocăm un celebru vers horaţian…

Mă aştept să întâlnim la „Philo-Cafe” şi pe unii dintre foştii şi, de ce nu, viitorii noştri studenţi,  aceştia din urmă căutând să aibă un prim contact viu, direct, dincolo de acţiuni precum “Porţile deschise”, cu unii dintre profesorii din facultate. Dar aceasta nu înseamnă că vom avea printre invitaţi doar profesori de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Ceea ce mă interesează este să putem aduce faţă în faţă oameni care, pe tema anunţată, nu îşi vor da prea uşor dreptate unul altuia. Apoi, ideal ar fi ca, după o minimală punere în temă şi după afirmarea succintă a două poziţii distincte, eventual divergente, auditoriul să nu aleagă în tăcere o tabără, ci să răspundă provocării, participând activ la discuţie. Cred că asta deosebeşte un „Philo-Cafe” de o dezbatere publică. Intervenţiile sunt oricând binevenite, nu se ascultă conferinţe sau prezentări, după care se adresează pe final o serie de întrebări din public. Vom avea drept invitaţi oameni care pot oferi modele de reflecţie filosofică, specialişti pasionaţi de domeniul lor, care ştiu să incite, să provoace şi să susţină discuţii şi într-un limbaj nepretenţios, accesibil. Să nu uităm apoi un avertisment formulat de Nietzsche, sunând cam aşa: „Profesorul bun nu spune ceea ce gândeşte el însuşi despre cutare problemă, ci ceea ce gândeşte că trebuie spus sau că merită auzit de cei cărora li se adresează în cutare moment sau împrejurare!” Ceea ce vom face va fi călăuzit de spiritul socratic al permanentei interogativităţi, ghidaţi de convingerea că filosofia, în ultimă instanţă, îşi vădeşte foloasele existenţiale prin aceea că ne oferă, în orice moment, şansa de a vedea că se poate gândi sau acţiona şi altfel decât ne-am obişnuit să o facem până atunci... Vom încerca, de asemenea, să îmbinăm teme filosofice de interes general cu teme ancorate în actualitate sau deschizând către provocările lumii de mâine.

Adevărul: Filosofia nu pare a avea la noi o răspândire pe scară largă. Va fi un pariu riscant. Suntem nişte babe filosofice?

C.I: Nu e chiar aşa. La începutul anilor ‘90 filosofia în România a cunoscut o perioadă de spectaculoasă efervescenţă, măcar la nivelul apetenţei pentru lectură a publicului larg. Apoi, la facultate, după perioada comunistă,  numărul de candidaţi pe loc era impresionant. Filosofie în adevăratul sens al cuvântului s-a făcut şi în perioada comunistă, chiar dacă exista o singură filosofie oficială, marxism-leninismul, ceea ce desigur că funcţiona ca un factor constrângător şi solicita diverse volute, precum şi compromisuri mai mici sau mai mari, pentru a putea preda şi publica în domeniu. Însă filosofie de cea mai bună calitate si fără înregimentare ideologică cred că s-a făcut şi pe-atunci în Facultatea de filosofie din Bucureşti. Profesori cu vocaţie au existat şi au coagulat în jurul lor grupuri de studenţi pasionaţi şi dispuşi să gândească în afara liniei de partid...Oricum,  în anii ‘90 e limpede că a existat un enorm interes pentru filosofie, pentru redescoperirea lucrărilor marilor gânditori români puşi la index de regimul comunist. După care interesul acesta a intrat, poate firesc, pe o curbă uşor descendentă, lucru determinat şi de marginalizarea treptată a filosofiei şi logicii în programele de învăţământ preuniversitar. Suntem conştienţi că s-ar putea şi mai bine, dar adevărul este că ne aflăm, astăzi, într-o competiţie indirectă cu o serie întreagă de facultăţi socio-umaniste, pentru un număr de potenţiali studenţi oarecum similari ca profil intelectual. Apoi, nu avem cum nega evidenţa: nivelul învăţământului preuniversitar a scăzut mult, în ultimii ani. Dincolo de această stare de fapt îngrijorătoare, e vorba şi despre alte provocări. E vorba de generaţii cu mentalităţi diferite, aşteptări diferite, obiceiuri diferite. E limpede că avem datoria, ca profesori, să mergem în întâmpinarea lor, încercând să ne transformăm stilul de predare şi de discuţie într-unul mai puţin rigid, mai uşor de urmărit, mai captivant. Fără însă a ajunge la vulgarizări: în ce mă priveşte, sunt un adversar hotărât al vulgarizărilor de tot felul, al simplificărilor excesive ale unor teorii filosofice, simplificări în fond, mincinoase, amăgitoare. Dar aceasta e o altă discuţie.

Adevărul: Subiectiv vorbind, ce vom avea de câştigat participând fie şi la o singură ediţie de „Philo-Cafe”?

C.I: Aş vrea să plecăm cu toţii de la ideea că nu vom părăsi „Philo-Cafe”-ul aşa cum am intrat, fără să fi învăţat ceva. Trebuie spus că orice dialog, de la unul banal până la unul ce abordează teme grandioase şi apelează la cuvinte mari, pune de fapt în joc chiar propria noastră identitate personală. De fiecare dată! Pentru că suntem convingerile şi atitudinile noastre, valorile pentru care luăm poziţie şi ne angajăm, într-o măsură poate chiar mai mare decât suntem acest trup îmbătrânind pe nesimţite şi această memorie tot mai plină de goluri. Fiecare dintre noi se defineşte, în ultimă instanţă, printr-un set de credinţe, de angajamente, de valori pe care le atestă şi le reconfirmă o dată cu fiecare discuţie. Tocmai de aceea este atât de greu şi într-un anumit sens foarte riscant să porţi un dialog veritabil. Anticii ştiau asta. În fiecare discuţie, inclusiv cea mai banală, miza suntem chiar noi, identitatea noastră personală. Socrate a pus cel mai bine în evidenţă acest aspect decisiv. Nu contează de la ce porneşte discuţia, de îndată ce angajează asumpţiile tale valorice, te angajează personal, îţi pune în discuţie identitatea.

Adevărul: Dar filosofic, în baza cărui sistem de valori va şti, fiecare dintre cei prezenţi la „Philo-Cafe”, că s-a modificat ceva în interiorul său, în fiinţa sa?

C.I: E o întrebare dificilă, fiindcă orice posibil răspuns va avea în fundal un anumit model de subiectivare, ca să mă exprim într-un mod mai tehnic. Există mai multe feluri de a vedea foloasele filosofiei în viaţă. Un răspuns neutru axiologic nu pot oferi. Pot furniza doar un criteriu minimal. Dacă vei pleca după două ore de ascultat, eventual participat la discuţii la „Philo-Cafe” şi, odată ajuns acasă, nu vei fi îngropat deja lucrurile discutate într-un sertar al minţii tale, dacă ele continuă să te bântuie, dacă observi că şi a doua zi, la cafeaua de dimineaţă, îţi mai fuge gândul la cele vorbite cu o seară înainte, atunci e semn bun că ceva se petrece cu tine şi că ai o anumită deschidere, poate chiar chemare, pentru reflecţia filosofică. „Numai viaţa continuu examinată merită să fie trăită”, spunea odinioară Socrate. Există însă mai multe feluri de a înţelege acest deziderat.

 

Adevărul: Cum v-a cucerit filosofia?

C.I: Pasiunea pentru filosofie a venit, în cazul meu, pe acel fond despre care am vorbit deja, din anii ‘90, când eram adolescent. Într-o vară, cred că treceam în clasa a VIII-a, am dat peste o ediţie a „Dialogurilor” lui Platon, îngrijită de Constantin Noica. Nu ştiu dacă asta a fost şansa sau damnarea mea, dacă a fost bine sau rău, dar din acel moment nu m-am îndoit niciodată că vreau să fac filosofie. Privind la tinerii de azi, chiar şi la mulţi dintre cei care vin la noi în facultate, mi se pare că întrezăresc un grad ridicat de derută, o lipsă de repere şi de încredere în sine, dincolo de poze şi frondă; la urma urmei, foarte multă frică, frică de a se asuma, frică de a se angaja pe un drum cert în viaţă.  Or, eu se pare că am fost ferit de asemenea dubii… Sigur, ce spun acum pare genul acela de poveste pe care o ticluieşti retrospectiv ca să dea bine, însă chiar aşa mi s-a întâmplat! Cred că filosofia e o boală contagioasă, fără leac! Iar apoi, cred că am avut şansa de a întâlni în facultate nişte profesori care au văzut ceva în mine şi de la care am avut enorm de învăţat...

Adevărul: Pare simplu. E atât de simplu?

C.I: Am traversat, fără îndoială, şi momente de restrişte, de îndoială. Filosofia îţi oferă periodic asemenea prilejuri. Are şi o latură primejdioasă. Dacă nu îi rezişti, devine opusul “medicamentului”. Te poate înstrăina de lume. După nişte luni de reflecţie asiduă consacrată problemei fiinţei, rişti să nu mai fii sigur cum se trece strada. Pierzi firescul gesturilor zilnice sau uiţi „drumul înapoi în peşteră”, ca să recurg la faimoasa metaforă platoniciană. Cred că oricine se ocupă cu filosofia la modul dedicat simte, periodic, cum îi fuge pământul de sub picioare, simte că ar trebui să o ia de la capăt, că tot ce a construit e la fel de fragil precum un castel din cărţi de joc. Şi poate că acesta e spiritul socratic al filosofiei: să nu-ţi fie teamă să o iei de la început, sa revizuieşti totul! Pentru că adevărurile tale sunt doar cele pe care le recâştigi aici şi acum, odată cu fiecare punere la încercare, cu fiecare dialog izbutit, jucând de fiecare dată „all in”. Este şi ceea ce deosebeşte filosoful de un sofist iscusit.

Adevărul: Aţi scris şi o carte dedicată filosofiei ca mod de viaţă. Ce reacţii a stârnit?

C.I: A stârnit unele reacţii aprinse, care mărturisesc că m-au surprins. Cartea aceea, publicată în 2010, era un fel de manifest pentru filosofie, ca să citez un titlu de Badiou. Ea s-a ivit dintr-o exasperare personală, într-o perioadă în care mi-am pus foarte tranşant anumite întrebări referitoare la rostul filosofiei academice în zilele noastre. Cel puţin în mediul nostru, cartea a stârnit unele polemici. Au existat şi reacţii extrem de pozitive, la fel cum au existat altele ostile sau cel puţin nedumerite în legătură cu miza lucrării. Dar în ultimă instanţă, cartea aceea se dorea un semnal de alarmă şi un manifest, asumându-şi astfel inevitabile exagerări, precum şi unele accente belicoase la adresa filosofiei academice. Nu regret gestul publicistic, chiar dacă aş nuanţa acum suplimentar multe dintre poziţiile exprimate acolo. Dar atunci am simţit nevoia unei astfel de atitudini radicale.

A te întreba cu privire la posibilitatea unei vieţi filosofice cred că implică o circulaţie în dublu sens de la doctrină, la viaţă. Pe de-o parte, ne oferă ocazia de a vedea în ce măsură ne putem construi, ne putem modela pe noi înşine pe baza unui set de enunţuri întrunind adeziunea noastră intelectuală. Pe de alta, e vorba de prilejul de a proba, neîncetat, în ce măsură chiar trăim după cum spunem altora că ar trebui să trăiască. Din păcate, cred că în vremurile noastre se vorbeşte extrem de mult, poate excesiv, despre schimbare şi dezvoltare personală, însă această schimbare e gândită aşa-zicând strict pe orizontală, lipsită de orizont spiritual şi înţeleasă mai curând în termeni economici, antreprenoriali. După cum au arătat unii autori contemporani, raţionalitatea neoliberală prevalentă azi determină un tip de subiectivare pe modelul “întreprinderii de sine”, al performanţei şi eficienţei economice, foarte departe de modul traditional de a concepe transfigurarea existenţei cotidiene prin întâlnirea cu filosofia.

Orice om este o filosofie vie, ca să evoc spusele unui reputat filosof practician. Această filosofie se poate întrezări în alegerile de viaţă pe care o anumită fiinţă umană le face. Opţiunile făcute vădesc în mod implicit o anumită poziţionare, o anumită atitudine faţă de viaţă, o anumită valoare atribuită muncii, un sens al iubirii sau al realizării de sine etc. Dar aceasta nu înseamnă că ea este şi o filosofie bună, coerentă şi consistentă. Tocmai efortul de a scoate la iveală acel set de credinţe şi angajamente existenţiale despre care vorbeam mai devreme ne defineşte într-o măsură covârşitoare. Efortul de a le exprima, de ale explicita, le va transforma inevitabil, le va rafina, le va da o profunzime şi o coerenţă sporite. Aceasta reprezintă una dintre şansele, dintre “vicleniile” filosofiei: încercând să te cunoşti mai bine pe tine însuţi, ai şansa de a te transforma pe tine însuţi.

Adevărul: Este filosofia apanajul bărbaţilor? E sau nu aşa?

C.I: În societatea noastră operează încă multe prejudecăţi sexiste. Eu unul nu cred în acest tip de predestinare. (Poate că şi aceasta ar fi o temă potrivită pentru un „Philo-Cafe”…) Nu cred în profesii rezervate unora sau altora. Sigur, personal voi continua să admir la televizor mai degrabă nişte graţioase gimnaste, decât nişte gimnaşti, dar aceasta reprezintămai degrabă o alegere estetică. Vorbind serios, în filosofie, odată ce s-a creat un context social mai prielnic, au apărut şi nume feminine de prestigiu. Din punct de vedere istoric, social, cultural, poate că bărbaţii au avut într-o măsură mai mare răgazul de a reflecta asupra unor teme precum adevărul, binele, fericirea. Însă mai departe este riscant să ne aventurăm în observaţii care să implice diferenţa sexuală, sau pe cele etnice, rasiale, lingvistice.

Adevărul: Cea mai potrivită limbă pentru filosofie e germana?

C.I: Este o altă prejudecată. Cred că poţi filosofa în orice limbă. E însă adevărat că germana are o anumită structură gramaticală şi un mod de compunere a cuvintelor ce-ţi permit să concretizezi în imagine concepte abstracte, lucru extrem de prielnic pentru reflecţia filosofică. Sunt însă şi cel puţin doi gânditori români de prestigiu care au încercat să evidenţieze potenţialul filosofic al limbii române: Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica.

Adevărul: Există un salut anume al filosofilor?

C.I: (Râde) Nu! Dar iată o nouă temă la care putem reflecta împreună cu invitaţii noştri. Fără a deveni snobi. Sentimentul că aparţii unei elite e până la un punct bun, pentru că e prilej de recunoaştere mutuală şi identificare. Dar acest moment trebuie urmat de deschidere. Poate că vom încerca să stabilim un salut prietenesc al participanţilor la „Philo-Cafe”, fără a pretinde cumva că este semnul celor care se consideră depozitarii vreunui adevăr inaccesibil muritorilor de rând.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: