Festivalul George Enescu (II) Opera în concert, la concurenţă cu simfonicele

Se observă că la această ediţie, opusurile lirice sunt mai prezente ca înainte. Nu sunt chiar foarte multe, dar să nu uităm că opera este în primul rând spectacol şi, din acest punct de vedere, programul prevede numai o seară cu „Oedipe”, obligatorie, la Opera Naţională Bucureşti. În rest, totul concertant, provenit din spaţii stilistice de secol XX şi baroc – preclasic - clasic.

Pare că nu s-a gândit nimeni să angreneze prima scenă lirică a ţării în alte câteva titluri, cu distribuţii internaţionale în care cântăreţii români valoroşi care activează în străinătate să fie parte. Prin producţiile proprii sau, de ce nu, chiar invitate, deşi mult mai costisitoare. Cred că şi diversitatea de stil ar fi fost îmbogăţită cu belcanto, romantism, verism, teritorii neabordate până acum. Din secolul XIX, doar Wagner a avut parte de programarea Tetralogiei, tot în concert. Sper că Ediţia a XXV-a va găsi o altă viziune din partea diriguitorilor festivalului, pentru câştigul şi mulţumirea feliei largi de public foarte  pasionat, care există, nu poate fi neglijată. Sala Operei ar fi plină până la refuz.

Deocamdată, mai întâi două opusuri ale secolului trecut, „Castelul Prinţului Barbă-Albastră” de Béla Bartók şi „Femeia fără umbră” de Richard Strauss, prima la Ateneu, cea de-a doua la Sala Palatului.

Polish National Radio Sumphony Orchestra...

... a fost ansamblul care a introdus opera lui Bartók în cel de-al doilea program al său. O oră de muzică densă, cu dramaturgie puternică şi sensuri adânci, ale căror planuri psihologice au fost revelate în substanţa lor de orchestra aflată sub bagheta lui Cristian Mandeal, întotdeauna analist profund al temelor. Tragedia singurătăţii, ilustrările secţiunilor – cit. camerele lui Barbă Albastră parcurse succesiv de Judit – au avut potrivire cu culorile orchestrale. Şi chiar cu proiecţiile pe pereţii avanscenelor, semnate ca regie multimedia de Nona Ciobanu şi Peter Košir.

Allison Cook (Judit), prin glasu-i de soprană dramatică, foarte extins (infinit Do natural acut, după deschiderea uşii a 4-a) şi prin răscolirile interioare ce le-a ilustrat, a însoţit progresiv spiritualitatea personajului. Foarte bun a fost baritonul Derek Welton, un introvertit Barbă Albastră, „prinţ de tristeţe şi agonie”, condamnat la izolare, trăitor în afara bucuriilor vieţii. O voce puternică, câteodată mângăietoare, câteodată tandră, cu declamaţii în mezzoforte, ce ascundeau disperarea reţinută.

Orchestra Naţională Simfonică a Radiodifuziunii Poloneze, dirijată de Cristian Mandeal l-a prezentat înaintea opusului liric pe tânărul Daniel Ciobanu, solist de mare merit al Concertului nr. 3 în Do major pentru pian şi orchestră, op. 26 de Prokofiev, virtuoz şi dinamic în partea a III-a, în luptă cu sonorităţile orchestrale, mai mult în partea primă, mai puţin în cea secundă.

De fapt problema volumului orchestrei a fost o constantă şi în seara anterioară, când la pupitru s-a aflat Lawrence Foster, iar programul a cuprins Solstice de Adrian Pop (opus plin de efecte sonore surprinzătoare şi final grandios), Concertul nr. 1 în mi minor, op.11 de Chopin (solist, pianistul Szymon Nehring, cu lectură întrucâtva rece, dar admirabilă tehnic, elegantă şi cu mare agilitate), alături de  Concertul pentru orchestră de Lutosławski (tablouri colorate, cu puţine părţi lirice, dar cu dezvoltări masive). Experimentatul Lawrence Foster, a condus cu abilitate însă, cum spuneam, cu mai puţină grijă la raporturile sonore cu solistul.

„Femeia fără umbră” a venit la Bucureşti...

... prin grija dirijorului Vladimir Jurowski, a Orchestrei Simfonice şi Corului Radio Berlin (dirijor Benjamin Goodson), cu concursul Corului de copii Radio România (condus de Răzvan Rădos) şi a unui buchet de interpreţi specializaţi în muzica lui Richard Strauss.

Un demers de mare importanţă şi valoare, absorbit timp de patru ore de un public aflat la prima întâlnire cu monumentalul opus, cu filosofia, psihologia şi simbolistica lui, emanate din muzică şi din libretul lui Hugo von Hofmannsthal. O operă în care elementul fantastic învăluie discursurile, muzical şi verbal, atitudinile, minţile. Patru ore de esenţe, de reflecţii.

Aş dori să-i notez de la bun început pe interpreţii rolurilor principale, toţi vedete internaţionale în repertoriul straussian, stăpâni pe partiturile a căror extremă dificultate vine din ţesăturile de pe portativ pline de intervale periculoase, prin lungime, prin implicarea psihologică, din confruntările de forţă cu masiva orchestră. Rezolvările au fost spectaculoase, cotropitoare în spirit nu numai pentru public, ci şi pentru interpreţi, dimensiunile cântului declamatoriu, impresionante.

Împăratul, Torsten Kerl, şi-a confirmat prin valoroasele atacuri acute vocalitatea de Heldentenor cu „Glanz”, dar şi cu linie lirică (monologul din actul secund), finalizat eroic în plină turbulenţă orchestrală.

Împărăteasa, soprana Anne Schwanewilms, a afişat o timbralitate clară, pură, argintată, nu foarte consistentă, însă cu acute de penetranţa unui laser (scena cu Doica din actul al III-lea).

În importantul rol al Doicii, mezzosoprana Ildikó Komlósi, după inerenta încălzire, a  cântat cu sunete înalte substanţial articulate în solicitantul final de act secund.

Barak, vopsitorul, l-a avut drept interpret pe baritonul Thomas Mayer, posesorul unui timbru plăcut, înzestrat cu armonice generoase prin care a adus sonorităţi calde, moi, catifelate în scena cu soţia lui, din debutul actului al III-lea.

Soţia vopsitorului a fost soprana Ricarda Merbeth, cu glas plin, rotund, surprinzător fără urmă de metal pe întreg ambitusul foarte extins, dar cu energie dramatică şi acute de forţă, pilduitoare în dificila scenă „conjugală” din finalul actului al doilea. A avut partitura cea mai întinsă.

Un cvintet de excepţie.

Totuşi, pentru bună regulă, sunt obligat să observ că principalii nu se mai află la prima tinereţe artistică, o analiză detalistă de estetică vocală ar constata-o, remarcând unele vibrato-uri în glas (Doica, Barak, Soţia lui), acute parţial deconcentrate (Doica, Împăratul) sau survolate (Împărăteasa). Însă toate s-au palidat, s-au uitat, imediat ce vocile şi lectura ne-au imersat în profunzimile dramaturgiei.

Dintre celelalte roluri, am rămas sedus de glasul omogen şi proaspăt al baritonului Yasushi Hirano (Mesagerul lui Keikobad, în trei intervenţii pasagere). Trebuie notaţi obligatoriu, pro historia, interpreţii tuturor personajelor, de mare importanţă în economia realizării concertante, Artjom Vasnetsov, Christoph Oldenburg, Philipp A. Mehr (Trei paznici ai nopţii, foarte buni), Michael Pflumm (Apariţia unui tânăr, mini-Heldentenor ca manieră de cânt, dar cu volum limitat), Nadezhda Gulitskaya (Vocea unui şoim), Karolina Gumos (bună contraltă, ca Voce din cer), Christoph Späth, Tom-Erik Lie, Jens Larsen (Fraţii lui Barak). Paznicul pragului templului a fost Andrei Nemzer, cu glas ambiguu, impur, aspru, zis de contratenor.

Vladimir Jurowski s-a arătat un maestru matur, cu înţelegere interdisciplinară. A stăpânit titanica partitură cu ştiinţă, cu aplecare asupra echilibrării raporturilor între solişti şi instrumentişti, cu evidenţieri pline de substanţă ale multiplelor mesaje filosofice venite din cântul vocal sau din cel instrumental, într-o mare diversitate coloristică şi expresivă.

Un rol semnificativ în înţelegerea complicaţiilor, întreţeserilor, l-au avut imaginile multimedia proiectate pe fundal (director Carmen Lidia Vidu), sugestii de întâmplări şi siluete precum comics-urile sau benzile desenate. Câteodată mi-au amintit de design-ul costumelor lui Alfred Roller pentru premiera mondială de acum 100 de ani, citat de vechile cronici. Bineînţeles, textul românesc plasat deasupra, deşi uneori stângaci tradus, a fost foarte util. (Să ne amintim de traducerile libretelor unor opere wagneriene făcute de Şt.O.Iosif.)

„Die Frau ohne Schatten” în festival, o realizare de supremă clasă.

În seara următoare...

... aceeaşi orchestră condusă de Jurowski a ales în partea a doua Eroica enesciană, Simfonia nr. 3 în Do major, de care bagheta se simte foarte apropiată. A gestionat cu pricepere îmbinările tematice, liniile de forţă, contrastele. Cu economie în gesturi, a punctat cu precizie intrările, a condus cu fermitate efluviile sonore ale alămurilor, a adus la paroxism culminaţiile (partea a II-a este numai un exemplu), dar a ştiut să dăruie tente sumbre, ameninţătoare chiar începutului primei părţi sau mister şi calm celei de-a treia, în care vocalizele Corului Filarmoniciii George Enescu (dirijor Iosif Ion Prunner) au venit în valuri, omogene. Şi-a dat concursul şi Corul de Copii Radio.

Seara a debutat cu piesa Discorso de Georg Katzer, o succesiune de efecte sonore, întrepătrunse cu intervenţii ale instrumentelor clasice ale orchestrei.

Solista Concertului în Re major op. 77 de Brahms a fost violonista Julie Fischer, artistă cu tehnică admirabilă, sunet curat şi vaporos în cadenţa primei mişcări, dar distant şi flegmatic. Delicat contemplativă în partea secundă, a trebuit să facă faţă unor confruntări cu orchestra în mişcarea a treia, pe care nu le-a câştigat.

Opera, în noapte

Ciclul „By midnight” de la Ateneu a programat intens în prima parte a festivalului titluri mai mult sau mai puţin cunoscute, în interpretarea unor formaţii reputate şi cu interpreţi ale căror nume sunt prezente în mod curent pe afişele mondiale. Publicul fidel înregistrărilor audio-video a avut acum ocazia să asculte live glasurile de care se îndrăgostise în ambient personal, acasă, pe ecrane sau prin CD-playere. Un lucru foarte bun, întrucât audiţia „pe viu” este singura care dă adevărata măsură a valorii, sonorităţii şi mai ales formei vocale de moment. Unele glasuri, auzite live, se depreciază. Aşa încât şi comentariul se va axa pe observarea acestor elemente, în condiţiile în care stilistica a fost impecabil restituită şi şcolile de cânt şi-au dovedit virtuţile şi rezultatele. Fără excepţie, fără greş.

Formaţia „Europa Galante”...

... condusă de Fabio Biondi a revenit la Bucureşti oferind opera „Silla” de Händel, într-o distribuţie populată numai cu cântăreţe, incluzând şi travestiurile, plus un bas cu apariţie meterorică.

Le desemnez drept „şefe de clasă”, într-o ordine deloc întâmplătoare, pe mezzosopranele Silvia Beltrami (Claudio) şi Vivica Genaux (Lepido). Cartea de vizită a primei a fost glasul proaspăt, întunecat colorat, cu trimiteri către cel de contraltă, capabil de lejerităţi vocalizate şi acute ce însoţesc egal restul registrului, într-o exprimare viguroasă, eroică. Renumita Vivica Genaux a cântat cu voce rotundă, consistent timbrată prin rezonanţe preţioase şi a derulat pasaje de agilităţi ameţitoare, într-un tempo debordant. Mici deficienţe de intonaţie s-au mai strecurat pe alocuri, după aproape două ore şi jumătate de muzică.

Cu probleme similare s-au confruntat şi contralta Sonia Prina (Silla, expertă a vocalizelor în registrul grav), şi soprana Francesca Lombardi Mazzuli (Celia, stăpână şi ea pe agilităţi în cânt silabic). Foarte nuanţat în lamento-uri, cu abandonuri extatice la sfârşiturile de fraze, dar cu oarecari detimbrări a cântat soprana Roberta Invernizzi (Flavia). Vocalize fără mare acurateţe şi acute mai puţin sonore a înşirat soprana Sunhae Im (Metella).

Cu basul Nicolò Donini (Il Dio) a fost cam aşa... „Veni, vidi, vici” pentru unul-două minute de cânt cu glas amplu, consistent, maleabil şi agilităţi fără reproş. De urmărit neapărat în viitor.

Fabio Biondi, dirijor şi violonist, a asigurat regimul agogic optim pentru o dramaturgie adecvată tramei, iar instrumentiştii, Biondi inclusiv, au făcut eforturi pentru asigurarea acurateţei de sunet.

La fel de galonată...

... Orchestra of the Age of Enlightenment şi corul său au fost prezenţi la Ateneu de două ori, sub conducerea lui Laurence Cummings.

Opera „Iphigenia în Taurida” de Gluck i-a avut drept vedete pe soprana Anna Caterina Antonacci (Iphigenia) şi baritonul Christopher Maltman (Oreste). Uşor acoperită de orchestră în primele replici, Antonacci a fascinat prin timbralitatea încărcată cu armonice bogate, prin simţul dramatic de soprană spintă cu rostiri de forţă ale recitativelor şi evoluţii solide spre zonele înalte ale registrului, dar şi prin sensibila trăire, nuanţările şi cântul moale în cantilene. Adică prin tot ce era necesar pentru conturul unei eroine veridice, tensionate de tragicele întâmplări.

Surpriza a venit din partea baritonului Christopher Maltman, care cu o lună înainte debutase în zdrobitorul rol Oedipe la festivalul salzburghez. Cunoscându-l din interpretări de diverse alte personaje, majoritatea mozartiene, îmi formulam întrebări. Ascultându-l ca Oreste, totul s-a risipit. Maltman 2019 impresionează prin glasul puternic, cu volum important, dominator al sălii şi ansamblurilor, prin abordarea dramatică la care asociază o linie vocală nobilă şi, îndeosebi, un cânt liric, cu frumoase mezzevoci, vădind o tehnică bine pusă la punct. De la piano catifelat la fortissimo dezlănţuit, britanicul poate rezolva orice exprimare rezultantă din portativ. Sunt convins acum, că la Salzburg a fost un Oedipe excelent, potrivit. Mai cred, că ar putea fi invitat la Bucureşti, în ediţia 2021 a festivalului, pentru marele rol enescian.

Destul de inegal pe registrele de glas, emiţând acute căutate printr-o mixtură de falsetto şi mezzavoce, tenorul Toby Spence (Pylade) a convins doar parţial.

În roluri mai mici, distribuţia i-a inclus pe Andrew Foster-Williams (Thoas cu cânt frust, încercări de violenţă forţate, „împinse”, dorite viguroase şi chiar... cu o acută escamotată), Mary Bevan (Diana cu glas şi linie vocală frumoase, dar note înalte „strânse”), Sofia Larson (O femeie greacă), Miriam Allen (Prima preotească), Jessica Cale (A doua preoteasă), Brian Mcalea (Un preot) şi Dingle Yandell (Un scit, foarte bun bas, a cărui trecere prin scenă, s-a rezumat din păcate doar la o... excursie de un minut, după ce a părăsit corul şi s-a reîntors de unde a plecat).

Cu multe intervenţii în economia concertului, corul a cântat impetuos, creator de atmosferă, în timp ce instrumentiştii şi-au pus vivacitatea şi calitatea tonurilor în slujba veridicităţii dramaturgice, cu Laurence Cummings drept integrator.

„Orfeu şi Euridice”...

... a reprezentat încununarea prezenţei ansamblurilor „epocii iluminismului” în festival. Opera iconică a lui Gluck a primit o tălmăcire corespondentă intenţiilor compozitorului-reformator, prin susţinerea pe care corul şi orchestra le-a acordat subiectului mitologic îndeosebi în sens dramaturgic. Un discurs muzical când alert, când extatic, descriind energie şi încordare, febrilitate şi nervozitate, dulci rememorări şi lumină, expresii redate în aşa fel încât soliştii au completat cu eficienţă tabloul. Dirijorul Cumminga a fost artizanul întregii concepţii care, parcă, a validat numele ansamblului prin însăşi epoca istorică în care a trăit Gluck, prin muzica acestuia.

Toţi cei trei cântăreţi, contratenorul Iestyn Davies (Orfeu, mai tot timpul prezent pe scenă), soprana Lydia Teuscher (Euridice, cu apariţie doar în actul ultim, al treilea), soprana Rowan Pierce (Amor), au cântat în condiţii de maximă pliere stilistică, cu impecabilă frazare, egalitate între registre, nuanţări de detaliu, rostire plină de sensuri în recitative, tuşe de atmosferă, totul venit dintr-o solidă cultură a interpretării muzicii clasicismului timpuriu. Specifice, rămân darurile native ale fiecăruia, foarte valoroase.

Impecabil, Iestyn Davis are glas strălucitor, colorat intens, puternic, cu performanţe în cântul „doloroso”, în tehnica non-vibrato pentru lamento-uri. „Şlagărul” operei, aria „Che farò senza Euridice”, susţinută foarte antrenant de dirijor, i-a permis afişarea unei şi mai mari palete de armonice, la sunetele înalte. Puţinele reminiscenţe baroce – agilităţi în duetul cu Euridice – l-au calificat şi pentru un asemenea repertoriu.

Minunată, Lydia Teuscher şi-a etalat lirismul printr-o rară senzualitate timbrală (un lux!), a cântat rafinat şi delicat, dar şi cu accente de efect în formularea trăirilor eroinei, impresionante prin tentele „piangendo”.

Soprana lirico-lejeră Rowan Pierce, fără mare volum de glas, a cântat cu plăcute sunete flautate.

Ca să nu-i uităm, Cummings plus ansmblurile lui şi-au lăsat amprenta inconfundabilă şi prin finalul scânteietor al operei, accelerando – ralentando.

Accademia Bizantina...

... a poposit în premieră la Bucureşti, sub conducerea muzicală a lui Ottavio Dantone, deopotrivă clavecinist, pentru a seduce publicul de noapte cu opera „Giustino” de Vivaldi. 22 de orchestranţi, unii cu instrumente de epocă, au dovedit profesionalism desăvârşit în stilistica barocă, acompaniind un pachet de solişti super-specializaţi. După o primă parte care le-a servit vocaliştilor pentru încălzire prudentă, a urmat derularea în condiţii de sonoritate deplină a glasurilor.

Ca de obicei, ordonând nealeator, le numesc pe sopranele Emöke Baráth (cristalină Arianna, cu bine executate pasaje de coloratură înaltă şi joasă), Arianna Vendittelli (travesti în Amanzio, cu fiorituri impecabile), româno-elveţiana Anna Maria Labin (Leocasta cu glas maleabil şi sunete flautate, foarte bună în ariile din actele al II-lea şi al III-lea), pe mezzosoprana Silke Gäng (Anastasio sensibil, în travesti) şi pe contralta Delphine Galou (Giustino în travesti). Ar urma tenorul Emiliano Gonzales Toro (Vitalliano revelând agilitate în fiorituri ascendente şi descendente, precum şi o surprinzătoare dezvoltare acută în aria din actul al III-lea) şi, cu dublă vocalitate de tenor şi contratenor, Alessandro Giangrande (Polidarte, respectiv Andronico), mai viguros, mai „prezent” ca tenor.

Într-o operă cu mare masă de recitative şi arii da capo, în general compuse pentru registrul central al glasurilor, simbioza între instrumentişti şi solişti s-a transmis la perfecţiune.