De cinci ani, folosindu-şi notorietatea de regizor şi energia de producător, regizorul Cristian Mungiu aduce publicului bucureştean cele mai bune filme ale acelui an de la Cannes plus o retrospectivă a unui regizor important al cinematografiei franceze (anul trecut Maurice Pialat, anul acesta Bertrand Tavernier). 

Am început „festiv” cu o proiecţie târzie a lui „Maps to the Stars” („Hărţi către stele”), în sala îngheţată a muribundului cinematograf Patria, unde mergeau trei becuri chioare din cinci şi era un frig pe care înţelepţii şi experimentaţii spectatori ai precedentelor festivaluri l-ar fi putut combate cu succes fie cu o votcă, fie cu un whisky, fie cu un rom autohton. (În zilele următoare situaţia s-a remediat, căci au fost aduse nişte tulumbe speciale, de încălzire, pe generator, cu care probabil s-a filmat la „După dealuri” ;-) ). 

Deşi David Cronenberg nu este între favoriţii mei, acest semi-horror intrigă socială plasat în lumea făţarnică a Hollywoodului mi-a dezvăluit-o, pentru a câta oară! , pe Julianne Moore care, se pare, cu cât îmbătrâneşte cu atât ridică ştacheta rolurilor mai sus. Iar Havana din „Maps to the Stars” poate sta oricând alături de Charley din „A Single Man”(2009, regia Tom Ford).

Dipticul format de „The Search” al lui Michel Hazanavicius şi de „Leviathan” al lui Andrei Zviaghinţev oferă o imagine oglindă a politicii interne şi externe a Rusiei. 

Suntem obişnuiţi ca astfel de imagini, de teme, precum povestea ruperii unei familii, a uciderii părinţilor pe motive etnice sau rasiale, a bejeniei copiilor, să fie asociate Holocastului, să vină din îndepărtatele orori ale secolului XX, dar în „The Search” este vorba despre ceea ce se întâmplă acum, acest acum al secolului nostru, XXI, tragedii născute din conflictele etnice punctuale, brutale – cum este războiul din Cecenia din 1999 – 2000 –, în care optzeci la sută dintre victime sunt civili, care furnizează constant material de ştiri peste care trecem indiferenţi. Ne-am desensibilizat, iar Hazanavicius ne aduce lupa înţelegerii. 


În „Leviathan”, pornind de la Cartea lui Iov şi de la povestea reală a luptei unui cetăţean american cu compania ce doreşte să construiască o fabrică de ciment pe pământul lui, regizorul Andrei Zviaghinţev construieşte o parabolă a Rusiei zilelor noastre. În Vechiul Testament, Iov este pus la încercare de Satan şi i se ia totul, fără ca el să se lepede de credinţa în Dumnezeu. 
Aici, Nikolai pierde într-un proces corupt casa moştenită din generaţie în generaţie, apoi nevasta(Elena Liadova), tânără şi frumoasă, care este ucisă; apoi libertatea, căci este acuzat de crimă, şi în cele din urmă şi propriul fiu, rămas singur,care va fi luat în plasament chiar de cei care i-au denunţat tatăl.


O zi întreagă de film documentar cu implicaţie socială ne-a fost oferită de premiera în România a filmului „Maidan” al regizorului Sergei Loznitsa. Filmul îşi ia numele de la piaţa centrală din Kiev, unde ucrainienii au protestat şi au rezistat luptând pentru dreptul lor la o ţară, şi o naţiune independentă de Rusia şi pro-europeană, dar merge mai departe, dincolo de acest conflict punctual. „I had to decide how I have to shoot. I have to find the hero. The hero of this event is the people.” (Trebuia să mă decid cum filmez. Trebuia să găsesc un erou. Iar eroul acestui eveniment sunt oamenii.”) spune regizorul în discuţiile de după proiecţie, cu publicul şi cu regizorul-eseist Andrei Ujică. 


În aceeaşi zi publicul a putut viziona „Videograme dintr-o revoluţie” unde Andrei Ujică şi co-regizorul său Harun Farocki au adunat cu acribie secvenţele pe care le-au putut găsi filmate în săptămâna 21-26 decembrie în Bucureşti. Demersul-eseu al celor doi adună mărturii vizuale despre momente ce se petrec simultan în timpul atunci recentelor evenimente din zilele de 21- 26 decembrie 1989 în Bucureşti. Pornind de la imaginile cu preşedintele Nicolae Ceauşescu ţinându-şi ultimul discurs din balconul CC al PCR, cei doi regizori folosesc perspectivele diferite ale camerelor, iniţial doar cele ale televiziunii oficiale prezente în Piaţă, apoi şi cele ale independenţilor strecuraţi pe după perdea, pe acoperişuri, sau, din 22, chiar în stradă.

În „Party Girl” protagoniştii sunt toţi actori amatori, scenariul este inspirat din viaţa reală a personajului principal şi, tocmai de aceea, gestul final de recunoaştere a adevărului neiubirii devine mai important decât orice (confort, familie, viitor) capătă o şi mai mare forţă. Filmul devine cu atât mai veridic, cu cât rămâne credincios personajului creat, real sau imaginar.

Les Combatants” este un film de dragoste între of fată pasionată de supravieţuirea în sălbăticie şi un băiat aşezat şi liniştit. Fata hardcore nu se lasă cucerită cu una cu două, iar când băiatul decide să o urmeze în tabăra de antrenament unde firea lui docilă şi temperamentul amical îl fac să fie un soldat mult mai bun decât ea, nemulţumită de condiţiile prea soft ale antrenamentului, devine chiar antagonică.  Lucrurile se rezolvă simplu, cei doi o şterg împreună, luând în piept pe cont propriu natura sălbatică a sudului Franţei.

Still the Water” aduce într-o lume a brutalului, şocantului, urbanului regizoarea Naomi Kawase ne aduce un film profund poetic, în care spiritualul se împleteşte cu cotidianul, viaţa, moartea şi dragostea îşi dau întâlnire cu valurile mării şi înălţimea copacilor seculari. „Pentru a înlocui căldura corpului, există căldura inimii.” îi spune şamana şefă adolescentei căreia tocmai i s-a spus că mama sa e pe moarte. „Nu e de ajuns.” răspunde ea. Şi astfel îşi începe drumul spre înţelegere. O înţelegere a vieţii, a morţii, a dragostei cu care societatea creştină occidentală se întâlneşte extrem de rar. Dacă noi ne plângem morţii, ne tăiem copacii, ignorăm legătura cu natura, locuitorii insulei subtropicale Amami par să fi găsit secretul vieţii veşnice.

 Welcome to New York” a fost lansat à côté de Festivalul principal de la Cannes. Deşi îi are cap de afiş pe Gerard Depardieu şi Jacqueline Bisset, producătorii s-au mulţumit, ca debutanţii, cu un cort pe plajă. Motivul – scenariul are la bază răsunătoarea şi scandaloasa afacere DSK. „Afacerea Dominique Strauss-Kahn (prescurtat DSK) sau afacerea Sofitel New York este un proces judiciar de drept comun pornit de la acuzaţiile de agresiune sexuală, tentativă de viol şi sechestrare de persoană aduse de Nafissatou Diallo împotriva lui Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional (FMI). Pornind de la aceste premize reale, beneficiind de greutatea şi de prezenţa masivă a lui Depardieu în rolul principal (pentru a păstra, fie şi aparent, distanţa, acesta se numeşte Deleuze, dar în rest detaliile sunt identice), Abel Ferrara face o incursiune temeinică în spatele acestui scandal. Adoptă unghiul subiectiv de vedere, cel cât mai apropiat de al eroului principal şi îi atribuie în plus câteva detalii de caracter – un apetit sexual de necontrolat, de care soţia este conştientă; o confirmare a vinovăţiei făcută doar acesteia: „am ejaculat deasupra gurii ei”; o discuţie amicală cu fiica şi logodnicul ei despre cât de satisfăcător la pat este logodnicul. Luându-şi aceste mici libertăţi de coloratură, Ferrara construieşte un film despre căderea din putere. Ceea ce devine important nu mai este veridicitatea poveştii, ci prăbuşirea de pe soclul puterii şi consecinţele acesteia.

 După dipticul rusesc/cecen(„Leviathan” şi „The Search”), al treilea film remarcabil adus de Festival este „Winter Sleep” al lui Nuri Bilge Ceylan. La intersecţia dintre discursul a la Rohmer, atmosfera eternă a la Cehov şi natura tipică a Capadochiei filmul lui Ceylan evoluează lent, cu o tensiune a discursului simplu şi o frumuseţe a peisajelor şi interioarelor rară. Mi-a plăcut efortul de a povesti ceva într-un ritm propriu locului, propriu descoperirii interioare a personajelor. Felul în care cu fiecare scenă lungă de dialog, actorii purtători de idee îşi comunicau unul celuilalt concepte rafinate, subtile. Problematica filmului nu era una simplă, ci ţinea de descoperirea şi evoluţia interioară a personajului, de capacitatea sa de a distinge între bine şi rău, între acţiune şi non-acţiune, şi, nu în cele din urmă, de a „vedea” ceea ce se întâmplă în jur. Nu doar personajul principal are nevoie să descopere lumea reală, ci şi sora lui, divorţată şi dornică de o iertare şi o împăcare, precum şi soţia, prea-frumoasa şi idealista Nihal, care îşi doreşte să schimbe lumea prin bunătate, şi care este confruntată cu realitatea sărăciei umilite şi a beţiei răzbunătoare.

 Mr Turner” i-a adus un Palme D Or pentru interpretare masculină lui Timothy Spall. Probabil aşa cum rolul scriitorului Truman Capote a devenit rolul definitoriu pentru Philip Seymour-Hoffman, tot aşa rolul pictorului pre-impresionist englez – William Turner este un rol definitoriu pentru Timothy Spall. Cu statura sa îndesată, mâinile cu unghii corodate, şi un etern mârâit pe post de comunicare, Spall dă viaţă unui Turner copleşitor, un turbion emoţional şi artistic conţinut, cu o privire aprigă, pătrunzătoare îndreptată atât asupra oamenilor cât şi asupra peisajelor. Mike Leigh, regizor renumit pentru modul său unic de a-şi construi lumea cinematografică, repetând luni în şir cu actorii săi, improvizând, scriind şi rescriind scenariul cu fiecare întâlnire, face acelaşi lucru şi aici, dar nu lucrează doar cu actorii, ci şi cu peisajele, cu lumina, cu momentele desprinse din viaţa reală a pictorului. Proiectul filmului, numit codat „Untitled 13” („Fără titlu nr 13”) a fost iniţiat în urmă cu patru ani, iar în tot acest răstimp operatorul şi regizorul au colecţionat imagini, peisaje, locaţii. 


A fost o săptămână intensă şi ... sper să fie la fel şi anul viitor!