Festivalul Enescu - zilele 2 şi 3 la Sala Palatului

Daniel Barenboim şi Radu Lupu în al doilea concert al lor din Festivalul Enescu, de data  aceasta Barenboim evoluând şi ca pianist; Orchestra Simfonică din Pittsburgh, dirijor Manfred Honeck, solistă pianista Yuja Wang; publicul din nou ovaţionând într-o sală arhiplină, emoţie, emoţie, emoţie!

Daniel Barenboim şi Radu Lupu

Pentru mine vor rămâne imaginea prieteniei: aşa cum se îmbrăţişau fericiţi la finalul Concertului nr.10 pentru două piane şi orchestră de Mozart. Era clar că ceea ce se auzise era rodul multor ani când cei doi cântaseră împreună de plăcere, pentru ei, nu neapărat în concerte. Naturaleţe, simplitate, strălucire, uşurinţă: pare simplu să cânţi Mozart, dar de fapt este unul dintre cele mai grele lucruri dacă vrei să o faci bine. Iar Mozart se potriveşte şi spiritului lui Lupu şi celui al lui Barenboim: l-am văzut luni şi pe Radu Lupu zâmbind fericit.

Iar Barenboim mi se pare un fenomen: cu câtă lejeritate dirija şi Capela de stat din Berlin, din postura sa de solist la pian; să fii şi un mare pianist, şi un mare dirijor e cu siguranţă un lucru foarte rar.

Partea a doua a concertului nu m-a entuziasmat însă deloc. Pentru că acele Patru piese sacre de Verdi au ca personaj central corul, iar Corul Filarmonicii bucureştene nu s-a ridicat la înălţimea aşteptată şi nici nu a reuşit măcar să estompeze cât de cât diferenţa valorică ce o separă de Capela de stat din Berlin.

Bine că au venit cele trei bisuri care, în fine, după o versiune de cameră a orchestrei în Mozart şi un discurs de mai mică amploare în Verdi, au revelat valoarea şi potenţele reale ale orchestrei germane, care cântă la fel de bine operă, cât şi repertoriu simfonic – bisurile au fost uverturi din opere verdiene (Traviata şi Vecerniile siciliene). Sunt geloasă pe berlinezii care şansa să asculte spectacole de operă la Unter den Linden cu această Capelă de stat, tot timpul!

3 septembrie – Pittsburgh, Manfred Honeck, Yuja Wang

Am ajuns cu foarte mari aşteptări la acest concert. Orchestra Simfonică din Pittsburgh trebuia să cânte şi acum doi ani la Bucureşti, dar până la urmă programul turneului lor european de atunci nu s-a mai potrivit cu proiectatul concert de la Bucureşti. Îi ascultasem live la Dresda, în urmă cu 3 ani; iar versiunea lor pentru Simfonia I de Mahler m-a făcut pur şi simplu să plâng, deşi eu nu sunt tocmai o persoană plângăcioasă. Era însă prea multă emoţie, o emoţie pe care nu am mai întâlnit-o de atunci în nicio interpretare a Simfoniei I de Mahler.

Şi iată-i: Yuja Wang, Manfred Honeck şi Orchestra Simfonică din Pittburgh, în celebrul Concert nr.1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski.

O ştiam pe Yuja Wang din extraordinarele ei înregistrări (una a fost nominalizată la Grammy), dar nu mi-am închipuit că poate să domine cu atâta forţa orchestra care de-abia ţinea pasul cu ea în tempo-urile alerte pe care le-a propus. Are doar 26 ani, o alură de adolescentă, însă o forţă mai curând masculină. Din locul unde stăteam, i-am văzut chipul, şi mi-am dat seama că ea mai curând se juca cu cele mai dificile pasaje. Şi a fost totul: perfecţiunea tehnică aproape incredibilă, dar nu numai atât, da, nu a lipsit nici lirismul, muzicalitatea, sigur, adaptate sensibilităţii celor de astăzi, trăitori printre Facebook şi youtube. Unii au comentat că Yuja Wang avea rochia prea scurtă (o rochie roşie scurtă şi decoltată, pe un corp de manechin), alţii că ce poate înţelege o chinezoaică din muzica rusă. Eu le-aş spune să renunţe la prejudecăţi şi să privească realitatea în faţă: nu degeaba Yuja Wang este aplaudată la superlativ la presa internaţională – ea este prototipul pianistului modern care poate să corespundă tuturor exigenţelor: de muzician, de vedetă, o artistă care vorbeşte pe limba celor din generaţia ei.

Şi dacă în partea I, orchestra nu mi s-a părut prea inspirată, în partea a II-a acea memorabilă versiune a Simfoniei a V-a de Şostakovici dirijată de Manfred Honeck m-a făcut ca la final să am ochii în lacrimi: da, era Rusia lui Stalin, a gulagului, a frondei lui Şostakovici faţă de comunişti, deghizată în imn popular, drama şi comedia în acelaşi discurs. Sala a reacţionat instantaneu: ovaţii, ovaţii, ovaţii!

Aşa că au urmat alte trei bisuri, sesiunea de autografe a Yujei Wang şi mirarea ei: “Au dat trei bisuri! (Ea dăduse doar unul). Dar au avut timp să studieze... Eu am fost în vacanţă înainte de turneu şi nu am avut timp să pregătesc mai multe bisuri...”