Festivalul Enescu: povestea celor 60 de ani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai sunt câteva săptămâni până la concertul de deschidere al Festivalului Enescu, ediţia 2019. Un festival cu o istorie de peste 60 de ani, al cărui poveste e la fel de interesantă precum un mare concert din programul său.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

O ţară fără muzică?

Înainte de a exista Festivalul, a fost Muzicianul. Complet, în aproape toate ipostazele posibile: compozitor, virtuoz al viorii, dirijor, profesor – strălucitor în toate – mai puţin muzicolog (deşi era un expert în muzica lui Bach) sau critic. Dar mai ales un motor al vieţii muzicale româneşti. Îndrăgostit de muzica lui Wagner, organizează şi dirijează actul 3 din Parsifalla Ateneul Român în 1915, continuând pasiunea lui Wachmann, şi tot atunci dirijează şi Simfonia a IX-ade Beethoven, pentru că, nu-i aşa?, dacă o ţară nu are o orchestră simfonică ce poate reda decent ultima simfonie a lui Beethoven, atunci ţara aceea nu e destul de civilizată.

Pablo Casals, George Enescu, George Georgescu

image

O ţară fără muzică, sau... cu  foarte puţină. Astfel că, în 1913, George Enescu înfiinţa un concurs de compoziţiecăruia îi împrumuta numele (dar şi finanţele: donaţia sa de 27.000 de lei de atunci înseamnă acum aproape 145.000 €). Azi ar putea părea o trufie.  Atunci, demersul său nu era deloc văzut aşa, pentru că Enescu era consacrat încă din tinereţe ca muzicianul absolut al României. Şi concursul său a consacrat: Mihail Jora (1915), Alfred Alessandrescu (1916), Mihail Andricu (1924), Theodor Rogalski (1926), Sabin Drăgoi (1928), Dinu Lipatti (1934), Constantin Silvestri (1935), Paul Constantinescu (1938) sunt doar câţiva dintre câştigătorii care au confirmat. Era o vreme când se credea că nu poţi fi un dirijor bun dacă nu eşti şi compozitor.

Un interbelic în care cultura românească recupera frenetic distanţa faţă de Occident. Inclusiv prin stagiunile de la Ateneu, când prezenţele unor Claudio Arrausau Arthur Rubinstein ajunseseră să se banalizeze. Aşa a fost atunci, în vremea când nu era Festival. Stagiuni în care pleiada de invitaţi îl făcea pe Mihail Sebastian să noteze în Jurnalulsău:

Repertoriul Filarmonicii – unde continui să mă duc regulat – îl cunosc acum în întregime. După trei ani de frecvenţă nici nu e de mirare. Doar Variaţiile Goldberg cântate acum două săptămâni de Kempffau fost pentru mine un eveniment.

Iar pe criticul muzical Virgil Gheorghiusă scrie într-o analiză a stagiunii 1936-37 a Filarmonicii o enormitate:

Datorită unei scrupuloase selecţii, direcţia Filarmonicei a oferit audiţii incomparabile publicului de Joi seara; mediocrităţile n'au mai ocupat afişele. Serkina disparut, bunăoară.

Arrau, Serkin, Kempff. Cei trei au plecat de pe scena vieţii în acelaşi an, 1991, provocând un titlu emoţionant pe coperta revistei Diapason: Adieux au poètes. „Mediocrul” e cel din mijloc.

Din păcate, aveam să le spunem „Adio” mult mai devreme, odată cu stalinizarea României. În 1946 avea loc ultima ediţie a Concursului de compoziţie (pe care avea să-l câştige Gheorghe Dumitrescu). Şi tot în acel an, Enescupărăseşte definitiv România.
Un Festival al speranţei

A urmat mai mult de un deceniu de tăcere. Izolarea României a fost profundă şi toată lumea aceea părea definitiv apusă. Filarmonica era prezentată în stenogramele şedinţelor de partid drept o fostă „citadelă a reacţiunii”. Marii săi dirijori pleacă (Ionel Perlea) sau sunt persecutaţi din diverse motive politice (George Georgescu pentru colaboraţionism, Constatin Silvestripentru formalism, precum Şostakovici). Paul Constantinescuşi Alfred Alessandrescu, doi dintre câştigătorii concursului de compoziţie, sunt urmăriţi constant de Securitate. Dimitrie Cuclin, câştigătorul primei ediţii (1913), este arestat şi trimis la Canal pentru doi ani de zile, pentru publicistica din presa legionară. Soţia lui Mihail Joraeste condamnată la închisoare pentru simplul fapt că era sora lui Grigore Gafencu, fost ministru de externe, un lider al exilului românesc după război. Realism socialismul se impune în forţă odată cu demascareaunui alt premiat al concursului: Mihail Andricu (1956). În fine, George Enescu moare în 1955 şi totul părea pierdut.

Nu ştim nici azi cu precizie care au fost resorturile politice ale deciziei de a crea un Festival Enescu. E destul de limpede că muzicienii nu aveau un mare cuvânt de spus (având în vedere prin ce frământări trecea breasla lor), iar iniţiativele ideologice la nivelul României erau încă sugerate, dacă nu chiar ordonate din URSS. După primii zece ani de comunism în Europa de Est, dominaţi de îngrozitoare abuzuri asupra drepturilor omului, propaganda clasică era insuficientă. La Moscova este înfiinţat Concursul Ceaikovski, în 1958, devenit în timp una dintre cele mai puternice competiţii muzicale din lume, în condiţiile în care homosexualitatea compozitorului era greu de digerat de către morala sovietică. Concomitent, la Bucureşti apar Festivalul şi Concursul Enescu, deşi, cu câţiva ani mai înainte, recunoaşterea internaţională a valorii sale nu l-ar fi putut apăra de acuzele că ar fi fost, fie şi prin alianţă, un apropiat al aristocraţiei „reacţionare”.

Toate istoriile despre Festival încep cu 1958, cu Richter, cu revenirea lui Arrau, cu Oistrakh şi Menuhincântând Bach împreună, cu primul Œdipe(şi singurul cu Silvestri) şi cu o mare uimire în faţa normalităţii opuse oribilului cotidian din cea de-a doua perioadă stalinistă a comunismului naţional de după Budapesta '56. Pentru că după încheierea primei ediţii, în Decembrie 1958, începea „procesul intelectualilor” (cunoscut sub numele Noica - Pillat).

Deschiderea primei ediţii a Festivalului Enescu (1958)

image

Faptul în sine că după atâţia ani această ediţie inaugurală rămâne în memorie ca fiind o referinţă e şi un semn al eficacităţii propagandei. Cine putea asocia Rusia Gulagului cu graţia perfectă a Lacului lebedelor, baletul lui Ceaikovski? Şi azi e greu să pui în oglindă arestările politice din România cu marile concerte de la Ateneu, cel puţin când asculţi înregistrările de atunci.

În 1949, Menuhin, elevul lui Enescu, o celebritate absolută în lumea muzicală anglo-saxonă, împăca două lumi atunci când accepta să cânte Concertul pentru vioarăde Beethoven, dirijat de recent denazificatul Furtwängler, la Lucerna. În 1958, George Georgescu îl invita plin de speranţă naivă să facă acelaşi lucru alături de David Oistrakh, violonistul absolut al Rusiei sovietice, în dublul concert de Bach. Poate că în 1964, înainte de începerea celei de-a treia ediţii, pe care n-a mai apucat-o, George Georgescu încă mai putea crede că ideea lui avea şanse să se împlinească. Menuhin a crezut mereu că muzica este deasupra politicii şi a girat Festivalul cu personalitatea lui toată perioada comunistă venind mereu la Bucureşti până în 1998. Un an mai târziu avea să i se alăture lui George Enescu.

Această bulă de normalitate a fost speculată impecabil de muzicienii români şi poate că meritul cel mai important al Festivalului Enescu a fost tocmai acela că a provocat editarea aproape integrală a catalogului de lucrări ale compozitorului naţional şi înfiinţarea Muzeului Enescu, plus restaurarea unor clădiri care îi aparţinuseră. A fost marele efort al regăsirii unei identităţi muzicale europene.
Un Festival trist

Totul a funcţionat incredibil până la ediţia din 1970, când, cu câteva săptămâni mai devreme, Ionel Perlease stingea, tot aşa cum, înaintea ediţiei din 1964 dispărea George Georgescu. Cu un an mai devreme Ionel Perlea revenise în România, provocând o emoţie ce nu s-a stins nici astăzi. Sigur, în cele cinci ediţii de până acum defilaseră dirijori importanţi: Herbert von Karajan, John Barbirolli, Zubin Mehta şi instrumentişti precum Arthur Rubinstein, Henryk Szering sau Gaspar Cassado (reveniţi după zeci de ani la Ateneul Român) şi lista invitaţilor continuă impresionant, cu atât mai mult cu cât contrastează cu vremurile. Dar imaginile din 1969 cu Perlea dirijând atât de expresiv încât aproape că nu observai că o face cu o singură mână aveau atunci valoarea unui simbol, cel al unei posibile reconcilieri cu Diaspora. O împăcare care n-a mai venit, odată cu ascensiunea lui Ubu Rex Ceauşescu.

Urmează şase ediţii, timp de aproape două decenii, în care până şi ideea de rezistenţă prin cultură părea definitiv învinsă. În 1973, Festivalul durează abia o săptămână, de parcă am fi fost în plin război. Concursul Enescu, asociat până atunci cu Festivalul, dispare cu totul începând din 1970, fiind reînviat abia după Revoluţie (1991). Între timp, aproape toţi câştigătorii Premiului de Compoziţie Enescu din interbelic se stinseseră unul după altul: Lipatti în 1950, Rogalski în 1954, Alessandrescu în 1959, Paul Constantinescu în 1963, Silvestri în 1969. Cei mai longevivi au fost şi cei care suferiseră cel mai mult: Mihail Jora (1971), Mihail Andricu (1974), Dimitrie Cuclin  (1978).

1989 - Congresul XIV al PCR, la Sala Palatului

image

Invitaţii din Occident se împuţinează de la o ediţie la alta (fără să dispară de tot), bugetul se diminuează, Cântarea Românieidevine cea mai importantă manifestare „culturală”. Încet, încet, România se izolează iarăşi, tot mai mult, ca în primii ani de după război, într-o lume a fricii, a foamei şi a frigului. Până şi înregistrările realizate la concertele din acei ani au o calitate tehnică mai slabă decât cele făcute în timpul primelor ediţii. Sunt cele mai triste Festivaluri.
Un Festival al tuturor

Istoria Festivalului reîncepe după Revoluţie. De la o ediţie la alta la Bucureşti vin muzicieni influenţi din toată lumea, mai mulţi decât sunt invitaţi într-un deceniu în toate stagiunile filarmonicilor din toată România la un loc. Un brandcultural românesc, se spune. Dar înainte de a putea comenta valoarea de adevăr a sintagmei, e în primul rând o recuperare a zeci de ani de izolare şi un ospăţ adevărat pentru iubitorii de muzică din ţară. E un Festival al tuturor pentru că, spre deosebire de Salzburg, unde istoria festivalului legat de locul de naştere a lui Mozart a cunoscut perioade distincte sub influenţa lui Furtwängler, Karajan sau, mai recent, Muti, în România nu a existat un muzician care să modeleze festivalul după viziunea lui artistică. Poate pentru că ar fi trebuit ca un asemenea muzician să fi fost tot de talia lui Enescu, ceea ce n-a fost cazul niciodată. Drept urmare, Festivalul a rămas mereu eclectic şi cosmopolit, într-un contrast izbitor cu activitatea muzicală din restul timpului, naţională şi mediocră.

Œdipe - Regia: Andrei Şerban, ONB 1995

image

Dacă, în 1958, bienala provoca editarea de partituri şi renovarea unor clădiri care aparţinuseră lui Enescu (şi nu e vorba doar de palatul de pe Calea Victoriei, ci, de-a lungul timpului, şi de conacul de la Tescani sau vila de la Luminiş), poate cel mai important efect secundar al Festivalului a fost onorarea lui Œdipe la ONB cu mai multe producţii decât orice altă operă din repertoriile teatrelor lirice din ţară, nu mai puţin de şapte: Jean  Rânzescu (1958), Cătălina Buzoianu (1991), Andrei Şerban (1995), Petrika Ionescu (2003), Nicolas Joel (2009), Anda Tăbăcaru Hogea (2011), Valentina Carrasco (2015). Celor care descoperă primele Traviateacest amănunt ar putea să nu le spună prea multe. Dar nu există nici un teatru de operă în lume care să fi montat atâtea producţii ale lui Œdipe.

Œdipe - Regia: Valentina Carrasco, ONB 2015

image

Mai departe

Suntem de un deceniu membri ai Uniunii Europene şi asta înseamnă o deschidere  a frontierelor către Vest, inclusiv a celor culturale. După directoratul artistic al lui Ioan Holender, cel care a introdus noi concepte în organizarea concertelor („dramaturgie muzicală”), festivalul a cunoscut şi cea mai mare întindere, ajungând la un moment dat la patru săptămâni, împingându-l până la limitele sale organizatorice.

Elbphilharmonie

image

Un nou salt calitativ a devenit obligatoriu: pur şi simplu spaţiile actuale dedicate concertelor nu mai sunt suficiente. O temă care se dezbate intens este cea a construirii unei noi săli de concert, însă bugetul necesar este uriaş, iar conţinutul artistic cu care o asemenea investiţie ar trebui hrănită este insuficient în afara Festivalului. Urmează o nouă epocă, cea a directoratului artistic al lui Vladimir Jurowski, un muzician, după multă, multă vreme. Un dirijor care este probabil pe lista scurtă a posibililor succesori ai lui Antonio Pappano la conducerea muzicală a Royal Opera House. Festivalul Enescu poate fi, alături de Glyndebourne, un loc în care să-şi etaleze şi să-şi demonstreze validitatea viziunii artistice. Vom avea un nou Œdipe, de data acesta doar al Festivalului, şi nu al Operei Naţionale, într-o versiune semi concert, dar cu o orchestră şi o distribuţie de primă mână.

Povestea Festivalului Enescu, dar şi dezbaterea pentru noua sală de concerte vor continua. Către ce?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite