Festivalul Enescu 2013. Retrospectivă (IV). Întâiul loc în lume

Murray Perahia FOTO Agerpres

Pentru a XXI-a oară, în septembrie, întru omagierea numelui lui George Enescu, s-au reunit la Bucureşti glorii ale artei interpretative naţionale şi universale.

Sub acelaşi directorat artistic de prestigiu ca la ultimele cinci ediţii, cel al lui Ioan Holender, festivalul şi-a păstrat structura, durata, bogăţia de manifestări, diversitatea stilistică şi înalta calitate. Şi din nou, aşa cum scriam şi în anii anteriori, se observă că similitudinea cu celebrul Festival de la Salzburg este uriaşă. Numai că, spre deosebire de acesta, cel bucureştean este dedicat în integralitate muzicii. Lipsesc spectacolele teatrale, care continuă la Salzburg tradiţia instituită de Max Reinhardt. Ponderea spectacolelor de operă de la Bucureşti este mică. În schimb, diversitatea afişului românesc este uriaşă, de maximă densitate pentru cele 28 de zile ale festivalului, într-o extremă varietate. Pentru că la Salzburg, vin mai puţine orchestre, se repetă de două-trei ori concerte cu acelaşi program în aceleaşi interpretări, se dau serii de câte patru-şase spectacole de operă etc., ceea ce augmentează numărul manifestărilor.

Iată de ce, Festivalul Internaţional George Enescu este unic în lume. Bine spunea Ioan Holender că „Festivalul de la Salzburg va fi gelos” şi, adaug, nu numai pentru programarea bucureşteană a „Requiem”-ului de Verdi, ci pentru întreaga desfăşurare a manifestării. Lumea muzicală internaţională trebuie s-o recunoască. Stă în responsabilitatea şi în puterile noastre să facem festivalul cât mai cunoscut, printr-o mediatizare cât mai curajoasă, agresivă şi abundentă în întreaga lume. Un lucru este cert: o dată la doi ani, Bucureştiul concurează serios Salzburgul şi, în domeniul strict muzical, îi „ia faţa” pe linia de sosire.

Privitor la media, remarc pentru actuala ediţie îmbelşugata  reflectare în presa noastră scrisă, electronică, audio şi, într-o oarecare măsură, vizuală. „Ziarul Festivalului”, editat de „Adevărul” (coordonare editorială Simona Chiţan, coordonare de specialitate muzicologul dr. Cristina Sârbu), a apărut zilnic, cu excepţia week-end-urilor. Revista MELOS (director - fondator, muzicologul Smaranda Oţeanu-Bunea) a fost publicată, ca de obicei, în număr special, în ultimele zile ale festivalului, reunind cronici scrise de cele mai importante condeie ale criticii muzicale pentru majoritatea manifestărilor, până aproape de final. Totul reunit într-o singură revistă – document. De notat este şi prezenţa, pentru a treia oară consecutiv, a 13 reputaţi critici, de mai multe naţionalităţi, membri ai Asociaţiei „Presse Musicale Internationale” din Paris, în frunte cu preşedintele Didier van Moere.

Ediţia 2015

Să fiu sincer, am fost surprins când Ioan Holender a anunţat la scenă deschisă că a primit asigurări referitoare la organizarea Ediţiei 2015 a festivalului. Deşi au circulat zvonuri şi situaţia de criză a fost puternic clamată, nu cred că ar fi putut cineva cu minte responsabilă să gândească anularea cel mai important brand de ţară al României culturale. Şi nici schimbarea directorului artistic în plin proces de contractare a vedetelor şi ansamblurilor pentru 2015 care a început, probabil, încă de anul trecut. Cutumele internaţionale sunt clare, ciclul este de circa trei ani deci - atenţie! - în 2014 va începe activitatea pentru ediţia 2017.

Bun, în 2015 se pare că vor fi bani mai puţini. Dar reducerile nu trebuie în niciun caz să scurteze durata festivalului, o amputare de acest fel este vizibilă de la prima lectură. Cele 28 de zile din septembrie (şi nu în altă perioadă) trebuie să rămână. Altminteri, toţi observatorii şi analiştii străini vor trâmbiţa că marele eveniment bucureştean şi românesc şi-a micşorat ambiţiile. Rivalii, geloşii, nu puţini, vor exulta. Orice fluctuaţii pot sugera labilitatea demersului.

Încadrarea în noul buget va trebui făcută numai prin reducerea densităţii zilnice a manifestărilor, un deziderat mai vechi, logic şi mult dorit de publicul de orice vârstă. Deci, festival de 28-30 de zile, aerisit, rarefiat, cu mai puţine concerte şi spectacole pe zi! Unul, maximum două, la ore bine potrivite ca să se evite alergătura între săli şi chiar cu zile de respiro. Cotele de vânzări vor creşte, se va vedea, nu trebuie să ne fie teamă.

Revenind la bani, mă întreb dacă marii noştri oameni de afaceri nu pot ajunge o dată pentru totdeauna la raţiunea de a se implica serios, în aşa fel încât procentul contribuţiilor private să nu mai fie penibil de modic.

Şi, dacă ne gândim la programe, oare nu se poate aranja ca în 2015 numărul spectacolelor de operă de pe prima scenă lirică a ţării să fie un pic mai consistent, cu mari vedete în distribuţii?

Prin alternanţa festivalului cu concursul, s-a obţinut ca numele lui Enescu să se afle, în fiecare an, în atenţia lumii întregi, în semn de omagiu. A fost o veche doleanţă a criticii muzicale, alături de reluarea tradiţionalei Secţiuni Canto a concursului.

... Şi acum, câteva reverberaţii critice, ultimele la regalul oferit în septembrie 2013 de directorul artistic Ioan Holender şi magnificii organizatori, în frunte cu Artexim-ul condus de Mihai Constantinescu.

Richterienii Kissin şi Perahia

Maestru de consistentă valoare, Evgeny Kissin a abordat „Sonata nr. 17 în Re major op. 53, D 850” de Schubert într-o tălmăcire cerebrală, fără efuziuni gratuite. Pasajele lente au fost şi ele filtrate, refuzând plutirile, cu reţinută transparenţă. L-a dominat o vizibilă sobrietate, chiar în mişcarea secundă „Andante”. Când efluviile sonore s-au dezlănţuit în alternanţă cu melodica fină, a fost evident că tururile de forţă îi sunt la îndemână, apropiate, fapt pe de-a-întregul fascinant în partea a doua a recitalului, dedicată lui Skriabin. În „Sonata nr. 2 în sol diez minor op. 19”, efuziunile romantice s-au descătuşat, torentele de sunet abordate cu forţă richteriană au impresionat. Într-adevăr, analogii cu marele Sviatoslav Richter s-au putut face şi pe parcursul selecţiei de şapte „Studii op. 8”: amploare de sonorităţi (nr. 2, fa diez minor), eleganţă şi rubato de extracţie chopiniană (nr. 4, Si Major), poezie pură (nr. 5 în Mi Major şi nr. 8 în La bemol Major), virtuozitate şi puteri debordante alternante lirismului (nr. 9, sol diez minor), limpezime şi tristeţe (nr. 11, si bemol minor) şi, din nou, avalanşe de sunet (nr. 12, re diez minor). Chipul lui Kissin s-a transfigurat, a vibrat precum mâinile alergând pe claviatură, precum pianul, precum spiritul nostru bulversat. Uriaş artist!

 Imaginea lui Sviatoslav Richter mi-a apărut şi ascultându-l pe Murray Perahia. „Sonata nr. 23 în fa minor op. 57, Appassionata” de Beethoven: forţă telurică venită din acumulări şi lupte interioare, magmă forjată în adâncimi de spirit, cascade sonore în impresionante vârtejuri, puteri nebănuite, gradaţii şi contraste. Pentru puţină vreme, calmul şi pacea s-au instaurat în partea secundă, „Andante con moto”, pentru ca finalul „Preso” să atingă dimensiuni fabuloase de turbulenţă expresivă. Este puţin spus că pianul a sunat ca o orchestră... poate ca o orgă. Virtuozitatea de forţă a fost expusă şi în colorata piesă „Scene de carnaval la Viena” de Schumann sau în „Scherzo nr. 2 în Si bemol major op. 31” de Chopin: serii de arpegii, cromatici, game în alură debordantă, înveşmântate în patos romantic. Cu calm bachian a venit „Impromptu nr. 2 în Fa diez major op. 36” de Chopin. De fapt, Johann Sebastian Bach deschisese programul cu „Suita franceză nr. 4 în Mi bemol major BWV 815”, într-o viziune ascetică a marelui pianist.

Murray Perahia, o imensă personalitate pentru o incredibilă după-amiază de vis la Ateneul Român!

Vrăjitorul Mariss Jansons

Date fiind amintirile ultimei ediţii a Festivalului George Enescu, sunt convins că prezenţa Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam cu al său dirijor Mariss Jansons a fost aşteptată frenetic. Dubla apariţie a fost răsplătită pe de-a-ntregul, cu aprecieri la superlativ. Orchestra s-a confirmat ca mare ansamblu, Jansons ca mare şef. Privit, dirijorul emană - prin gestica-i amplă - o dăruire şi o implicare profundă în expunerea texturii sonore, preocupat de întreg, de minuţioase subtilităţi la toate partidele, de dimensionări majestuoase, totul indus cu preciziune milimetrică. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, intrările sunt date atent prin braţele care desenează volute elegante. De multe ori, bagheta se odihneşte în mâna stângă pentru ca Jansons să comunice cu dreapta detalii infinitesimale de expresie. Este captivant şi inspirator pentru orchestra care îl urmează vrăjită, punându-şi în valoare calităţile excepţionale de sunet, de la catifeaua corzilor (concertmaestru Liviu Prunaru) şi a suflătorilor în lemn la masivitatea, tăişul şi, totuşi, căldura alămurilor. Este fascinant pentru audienţa care încearcă extazul.

Primul program a cuprins „Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37” de Beethoven (solist Emanuel Ax) şi poemul simfonic „O viaţă de erou” op. 40 de Richard Strauss. Dacă în prima lucrare, volatilitatea viorilor şi violelor a impresionat, în cea de-a doua, construcţia statuară a secvenţelor dedicate eroului, adversarilor lui, iubitei, bătăliei, demersurilor pentru încheierea păcii, retragerii şi apoteozei a mers către desăvârşirea idealului straussian al vieţii eroice. Atacurile tulburătoare ale corzilor grave, masivitatea alămurilor, respiraţia amplă, culminaţiile, dăltuirea în tuşe majestuoase, grandioase, melodicitatea de sorginte romantică a violinelor, violelor, prelungită la violoncele, contrabaşi şi continuată în tutti au fost exemplare. Marele solo de vioară a avut în Liviu Prunaru exponentul tonului sublim şi al profundei simţiri lăuntrice.

În 1898, partitura „O viaţă de erou” a fost dedicată de compozitor chiar orchestrei Concertgebouw şi, risc acum afirmaţia, după trecerea a 115 ani am avut senzaţia responsabilităţii şi emoţiei instrumentiştilor de azi.

În opusul beethovenian, pianistul Emanuel Ax a arătat că este deopotrivă poet şi virtuoz. Un bard agitat, poate prea agitat, ni s-a înfăţişat în cadenţa primei părţi „Allegro con brio” dar estompările transparente din mişcarea secundă „Largo” au restituit atmosfera meditativă. Abilităţile virtuoze s-au dezlănţuit fără reproş în ultima secţiune „Rondo. Allegro”.

Pentru cea de-a doua apariţie bucureşteană, Jansons a ales un program Enescu („Rapsodia Română nr. 1 în La major, op. 11”), Prokofiev („Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 19”, solistă Lisa Batiashvili, precum şi selecţiuni din Suita „Romeo şi Julieta”), Stravinski (Suita „Pasărea de foc”).

Îi mai aşteptăm şi în 2015 pe instrumentiştii olandezi, pe charismaticul lor şef.

Lecţia de Mozart...

  ... a venit, cum era de aşteptat, din partea Cameratei Salzburg dirijată de Louis Langrée. În primul rând, prin interpretarea „Simfoniei nr. 41 în Do major K 351 Jupiter”, ultima compusă, veritabil testament simfonic al maestrului de la Salzburg. Articularea decisă, contrastele, fineţea broderiilor au stabilit din start („Allegro vivace”) că suntem în faţa unui ansamblu important care ne împărtăşeşte din secretele mozartiene. Viorile subtile în mişcarea a doua „Andante cantabile” şi-au pregătit parcă fabulosul atac de început al părţii a treia „Menuetto. Allegretto”... o boare care parcă nu ştiai de unde vine a învăluit auditoriumul Ateneului, s-a intensificat (crescendo) către dezvoltările elegante ale dansului de salon. Finalul „Molto allegro” a prefigurat - prin dinamism şi impetuozitate - forţa beethoveniană asociată bucuriei de viaţă. „Une grande joie”! Francezul Louis Langrée, artizanul minunatei tălmăciri, a dovedit că este un şef total imersat în spiritul mozartian, energic, vehement în gestualitate, dând impresia unei cuprinderi fizice a  compartimentelor orchestrale, cărora le insuflă detaliile cele mai mici în revelarea de sonorităţi, de accente, de culori. Un bijutier pentru o bijuterie.

Langrée a avut în simpatica Hilary Hahn o interpretă pe măsura filigranelor din „Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în Sol major K 216”, exponentă a sunetului ideal, delicat, pentru ţesături fine precum pânza de păianjen. Tonul suav a fermecat în partea a doua „Adagio”, ca şi eleganţa în „Rondo. Allegro”, secvenţa ultimă. Artista şi-a pus în operă virtuţile tehnice, expresivitatea de inspiraţie impresionistă şi în „The Lark Ascending” de Vaughan Williams.

Camerata Salzburg şi Louis Langrée i-au adus omagiu marelui George Enescu prin prezentarea lucrării „Intermezzi op.12”, prilej pentru ilustrarea calităţilor sonore ale partidei de viori. Ce poate fi mai concludent decât faptul că dirijorul, răspunzând aplauzelor publicului, a ridicat partitura de pe un pupitru şi a arătat-o în semn de aleasă preţuire!

Un Mozart de ţinută a degajat şi vioara Stradivarius a lui Maxim Vengerov („Concertele nr. 4 şi 5 în Re major K 218 şi La major K 219”), inundând sala Ateneului Român cu sunete de vis, curate, limpezi, rafinate (ca un fir tors până la invizibil în „Allegro aperto” din al cincilea concert) şi virtuozităţi de maestru. Alături de tânărul şi excelentul Vlad Stănculeasa, Vengerov a alcătuit un duo de înaltă clasă în „Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor BWV 1043” de Bach: armonie celestă, melancolie (mişcarea secundă „Largo ma non tanto”), dialog şi sublime împletiri sonore.

La pupitrul ansamblului „Virtuozii din Bucureşti”, Maxim Vengerov a dirijat cu gestică redusă şi tactare cvasi-sugerată „Simfonia nr. 41 în Do major K 351 Jupiter” de Mozart, într-o abordare omogenă, pe care instrumentiştii au urmat-o, în mare măsură, cu obstinaţie şi bune rezultate în demersurile „cordarilor”. Cornii au fost întrucâtva neatenţi la preciziunea atacurilor.

„Oedipe” cu păţanii la Opera Naţională

Fără îndoială, capodopera enesciană nu trebuie să lipsească de la nicio ediţie a festivalului. Şi cât mai multe viziuni este bine să-i fie dedicate, idee în care aştept pentru 2015 o nouă producţie, care sper să fie încredinţată unuia dintre importanţii regizori români. Acum a fost reprezentată o montare mai veche (mizanscena Anda Tăbăcaru-Hogea, scenografia Viorica Petrovici), un spectacol ale cărui plusuri şi minusuri le-am comentat la vremea premierei. „Noutatea” a venit de la... o pană de curent. De fapt, vreo două pe parcursul primelor două acte: fosa în beznă (la un moment dat, dirijorul Adrian Morar s-a întors cu faţa la public, cerându-şi „mii de scuze”, deşi n-avea nicio vină), fluctuaţii de lumini în scenă (care au afectat serios conceptul de light design). Apoi, ca un facut, pentru o clipită, întreaga sală a fost inundată necontrolat de toţi lucşii posibili... Se pare că vina a aparţinut reţelei exterioare teatrului, dar a ieşit în evidenţă că Opera Naţională Bucureşti nu poate face faţă unor asemenea situaţii. Ţinând cont de anunţata reabilitare a clădirii, sper că se va lua în considerare şi acest aspect. Poate chiar mai repede.

Spectacolul a stat sub semnul realizării baritonului Ştefan Ignat în extrem de dificilul rol titular, posesor al unui glas robust, amplu, dominator ca un tunet, prin care a subliniat cu pregnanţă îndeosebi paginile dramatice ale partiturii. Debutant în opusul enescian la pupitru, Adrian Morar a fost ca de obicei o baghetă sigură şi analitică.

Din numeroasa distribuţie, fac câteva notaţii: mezzosoprana Antonela Bârnat (în rolul Meropa, în care pe parcursul puţinor minute a reuşit să deseneze melodica enesciană nuanţat şi în stil, într-o mică demonstraţie de artă), tenorii Hector Lopez şi Liviu Indricău (Laios şi Păstorul), mezzosoprana Oana Andra (Iocasta), baritonul Şerban Vasile (Tezeu), mezzosoprana Andrada Ioana Roşu (în sporire de expresivitate faţă de prestaţii anterioare, în rolul Sfinxului), basul Octavian Dumitru (o noutate, voce cu timbru plăcut în Phorbas)...

Orchestra Operei a susţinut bine demersul dirijorului (corzile s-au remarcat, alămurile – ca mai peste tot – neatente) iar corul pregătit de venerabilul mare maestru Stelian Olariu a fost la înălţimea binecunoscută.

Filarmonici

 Au revenit în festival münchenezii forjaţi vreme de 17 ani, între 1979 şi 1996, de Sergiu Celibidache. Încă 17 au mai trecut de atunci şi faptul se simte. Pare că acurateţea nu mai este aceeaşi, impurităţile se insinuează, alămurile nu sunt fără reproş. Sigur, conceptul actualului dirijor Semyon Bychkov este personal, bine acordat melodicii lui Mahler pentru „Simfonia nr. 1 în Re major” şi direcţionat către lumea contrastelor şi transparenţa dansantă din prima mişcare, către înaripările din cea de-a doua. Se simt şi răscolesc procesiunea marşului funebru (partea a III-a) şi exploziile violente, ca şi finalul maiestuos.

Gautier Capuçon a fost solistul primului concert al Münchener Philharmoniker şi s-a remarcat printr-o execuţie îngrijită, bine încadrată în spiritualitatea lucrării alese, „Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si minor op.8” de Enescu.

După câteva zile, Royal Philharmonic Orchestra a susţinut două concerte. Primul, sub bagheta lui Andrew Litton, a avut ca piesă de rezistenţă „Simfonia nr. 6 în si minor op. 74 Patetica" de Ceaikovski, opus romantic în care virtuţile corzilor şi alămurilor londoneze au dominat lectura prin ton şi omogenitate. Litton, cu mişcare multă şi complexă la pupitru, a fost bine înţeles de minunatul ansamblu, în compania căruia a interpretat şi „Uvertura Academică în do minor op.80” de Brahms.

Debutantă la Bucureşti, Alexandra Dăriescu a arătat prin „Concertul pentru pian şi orchestră în la minor op. 16” de Grieg că posedă un important potenţial tehnic. Sunt convins că elanul romantic stăruie în spiritul tinerei şi eliberarea lui nu va întârzia, ceea ce – în mod sigur – îi va spori şi forţa de atac. Remarcabilă prin virtuozitate, dovadă a calităţilor artistei, a fost „Bacanala” de Silvestri, oferită ca bis.

Serata de închidere a festivalului l-a avut la pupitrul Royal Philharmonic Orchestra pe Cristian Mandeal, cunoscut şi valoros artizan al tălmăcirilor monumentale, care a ales „Simfonia nr. 3 în re minor” de Mahler, cu concursul mezzosopranei Jennifer Johnston Cano, al Corului Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia) şi Corului de Copii Radio (dirijor Voicu Popescu). Peste 100 de minute de efluvii sonore, de împletiri savante de teme şi planuri orchestrale, au oferit mărturia ideaticii acestui mare arhitect al amplelor spaţii care este Cristian Mandeal. Dimensionările grandioase, masive au impresionat la tot pasul, ca şi cantilenele prelungi ale corzilor din ultima secţiune, în care intervenţia alămurilor (ce aminteşte de uvertura „Tannhäuser” de Wagner) – compartiment care s-a regăsit pe parcursul serii - a dăruit finalului puteri de nebănuit.

Despre prima lucrare interpretată, „Capriccio pentru vioară şi orchestră” de Enescu în orchestraţia lui Cornel Ţăranu după schiţele compozitorului, un opus plin de motive româneşti şi orientale, dificil pentru solist, spun doar atât: ar fi păcat să nu se realizeze o înregistrare pe CD cu Dmitry Sitkovetsky, Royal Philharmonic Orchestra şi Cristian Mandeal. Trei nume de lux.

Materialul a fost anterior publicat în Cronica muzicală online.