pus la dispoziţie atunci, desigur într-o formă încă nedefinitivată.

Charismatic, adresându-se cu dezinvoltură şi foarte agreabil celor prezenţi (absentând însă mai toţi cronicarii de specialitate...), făcând şi afirmaţii pentru unii surprinzătoare privind, spre exemplu, maniera în care a constatat că şi la noi, ca şi în Rusia natală, cultura este bine susţinută sau la faptul că...  propunerea de a prelua directoratul artistic al festivalului a venit pe neaşteptate... de curând, deşi toată lumea ştia încă din august-septembrie, evident şi domnia-sa, Jurowski şi-a prezentat viziunea asupra programului conturat pentru ediţia 2017, apreciind structura deja propusă de ARTEXIM, adăugând o subliniere a creaţiei de secol XXI prin invitarea unor compozitori foarte bine cotaţi pe plan internaţional; printre aceştia Sir James MacMillan, Jorg Widman, Iain Bell, Nimrod Borenstein, Sven Helbig, Zygmund Krautze sau Rolf Martinsson, care se vor întâlni cu publicul şi mai cu seamă cu muzicienii noştri în noua serie ”Work-shop - muzica secolului 21”. Chiar dacă şi anul trecut şi în concepţia pentru 2017, muzica modernă şi contemporană a avut şi are o pondere însemnată, poate prea mult pentru gustul melomanilor „plătitori de bilete”, Jurowski îşi doreşte o şi mai intensă promovare a acestui segment, considerând că nu trebuie ca muzica ascultată - sau preferată - să rămână ca într-un muzeu, cu lucrări din veacurile trecute. Sigur că familiarizarea cu marea creaţie contemporană este binevenită, dar cred că excesul determină o reacţie contrarie, de respingere - şi cea mai bună dovadă a fost... sala dezolant de goală în seara când, la Palat, s-a cântat, în concert, opera Wozzeck de Berg, excepţional interpretată dar... refuzată din start de cei care, totuşi, vor să se simtă bine, să se bucure de o seară frumoasă, nu să facă efortul de a înţelege o lucrare străină opţiunilor „muritorilor de rând”. Aşa a fost, de altfel, şi în 2009, când „cineva” a impus prezentarea operei Celan de Ruzicka, la care au asistat doar câţiva „curajoşi”, majoritatea retrăgându-se discret din sala Operei după doar o jumătate de oră. La polul opus, în 2013, cu toate rezervele iniţiale, Gurrelieder de Schonberg a avut un succes enorm, pentru că partitura este superbă şi accesibilă iubitorilor muzicii, care nu au idei preconcepute, sunt deschişi la nou, dar... nu îşi propun experimente cu dureri de cap.  

Şi Mahler şi Şostakovici sau Stravinski şi Strauss şi Ravel sau Debussy sunt compozitori de secol XX, iar în 2015, aproape zilnic s-au cântat opusuri din creaţia lor, ascultând aproape... integrala mahleriană şi foarte multe simfonii de Şostakovici, ceea ce totuşi cred că a fost excesiv, raportat (din nou) la publicul larg. Un echilibru între buna intenţie de educare şi aducere în actualitate a gustului melomanului obişnuit şi oferta aşteptată din literatura clasică sau romantică ar trebui păstrat, pentru a atrage constant spectatorii în sălile de concert. Confirmând linia impusă şi în 2015, continuată parcă şi mai pregnant în 2017, primul concert simfonic (3 septembrie), oferit de Filarmonica londoneză, chiar sub bagheta lui Jurowski, propune, pe lângă un Preludiu wagnerian, opsusuri de Berg şi Şostakovici, apoi Orchestra Naţională a Rusiei, cu Mihail Pletnev la pupitru, va aborda lucrări de Enescu şi Prokofiev, iar în programul dirijat de Horia Andreescu, partituri de Ginastera, Enescu, o primă audiţie de Mac Millan şi, în sfârşit, o Simfonie de Ceaikovski... Joi 7 septembrie, Filarmonica cehă, condusă de Jiri Belohlavecj, va aborda lucrări de Enescu, din nou Şostakovicim dar şi Dvorak, urmând Orchestra din Pittsburg cu Mahler şi... Şostakovici, iar la Ateneu, Orchestra de cameră din Lausanne cu Biber şi... Şostakovici, în final, totuşi, Beethoven. Sunt doar spicuiri, alternând, desigur, cu „nocturnele” în care interpreţi celebri vor cânta Haendel sau Vivaldi, ba chiar şi opera în concert Cosi fan tutte de Mozart în versiunea vestitului ansamblu „Les musiciens du Louvre”, cu Mark Minkowski la pupitru. Dar Camerata Salzburg, dirijată de Tiberiu Soare, a ales o uvertură de Mozart şi... creaţii de Lipatti sau Dediu...

În schimb, Orchestra Română de Tineret, sub bagheta lu Domingo Hindoyan, va „ataca” Requiem-ul german de Brahms, cu certitudine un reper deosebit în festival, dar în niciun caz... „în premieră în România”, aşa cum precizează comunicatul oficial. Se anunţă ca noutate opera în concert Mattis der Mahler de Hindemith, Orchestra Naţională şi corul Radio, sub conducerea lui Lawrence Foster, colaborând cu solişti de marcă precum tenorul Torsten Kerl, mezzosoprana Stela Grigorian sau basul Falk Struckmann, iar Filarmonica bucureşteană dirijată de John Nelson va prezenta Damnaţiunea lui Faust de Berlioz (printre solişti îndrăgitul bariton Luca Pisaroni), destul de rar inclusă la noi în stagiunea curentă, dar ascultată, cu câţiva ani în urmă, la sala Radio. Philharmonia londoneză şi Vladimir Ashkenazy au un program Prokofiev... Şostakovici, iar Scala din Milano - în fine invitat minunatul dirijor Riccardo Chailly (FOTO sus)-, va aborda creaţii de Enescu, Bartok, Respighi, în timp ce Zubin Mehta (FOTO jos) - acum şi în calitate de preşedinte de onoare a festivalului - va reveni alături de Filarmonica din Israel în Schumann şi Strauss, apoi în Enescu, Korngold şi Schubert, celebra Santa Cecilia din Roma condusă de Antonio Papano optând pentru... Simfonia nr. 2 de Mahler. Recitalurile au, la rândul lor, o structură asemănătoare, cu multe partituri de secol XX, păstrându-se ciclurile deja binecunoscute, remarcabil fiind faptul că, pe lângă ansambluri, solişti şi dirijori familiari nouă, parte „veterani” în festival, vom aplauda, şi la Bucureşti, artişti mult aşteptaţi precum tenorul Jonas Kaufmann, contra-tenorul Philippe Jaroussky, baritonii Thomas Hampson sau Dmitri Hvorostovski (să sperăm că se va reface după teribila boală cu care încă se confruntă), dar şi pianiştii Lang Lang sau Katia Buniatishvili.

În trecutele ediţii am ascultat, în concert, şi Tetralogia wagneriană şi Wozzeck şi Elektra de Strauss, în 1998 şi Parsifal şi Castelul lui Barbă-Albastră de Bartok şi Oedipus Rex de Stravinski, dar şi Oedip-ul enescian, care şi acum va deschide festivalul, în formulă concertantă, cota suplimentară de interes fiind dată de interpretarea monumentalei partituri de către Filarmonica din Londra, sub bagheta lui Vladimir Jurowski, poate ca preambul la prezentarea operei în spectacol, la Covent Garden. Iar în rolul titular va evolua basul american John Relyea, cel care, în 2002, l-a abordat în debut, tot în concert, în cadrul Festivalului de la Edinburgh, cu Cristian Mandeal la pupitru, cronicarii elogiindu-i tălmăcirea vocal-expresivă, ceea ce determină o aşteptare aparte şi pentru spectatorii români. Aş adăuga şi prezenţa splendidei mezzosoprane Ildiko Komlosi în rolul Sfinxului, cu siguranţă deosebit de promiţătoare ca performanţă.

Lang Lang

În treacăt fie spus, mi-aş dori ca în comunicatele oficiale sau, cum a fost cazul la finele anului trecut, chiar în conferinţe de presă, cei care selectează „ce şi cum” să reliefeze aspectele cu adevărat importante şi să evite anunţarea, ca noutăţi absolute la noi, repere care s-au regăsit anterior în stagiune (spre exemplu, în „Jurnal de festival” s-a afirmat că Simfonia nr. 8 de Mahler nu s-a mai cântat pe aici, deşi am ascultat-o chiar în... secolul XXI, la sala Radio, într-o interpretare exclusiv românească) sau să nu se mai sublinieze doar distribuirea unui solist român în Oedip, deşi apare într-un rol de plan secund, dar fără a-l numi pe reputatul bas în personajul central - şi situaţiile de acest fel sunt multiple.

Pe de altă parte, ca şi în ediţiile trecute, mă întreb (retoric, desigur) de ce numele artiştilor ruşi (şi nu numai) sunt scrise în versiune franceză sau engleză, deşi oricum sunt adaptate în notarea europeană, deci ar trebui scrise fără „h” sau „sh” sau „y” sau... Pur şi simplu Mihail sau Kopacinskaia sau... Din fericire, de această dată majoritatea numelor sunt scrise... normal... Încă mai persistă denumirea amestecată, în româneşte sau în original, a ansamblurilor sau a lucrărilor, astfel încât din nou trebuie să fim... poligloţi dacă vrem să aflăm pe cine şi ce vom asculta - de ce Ein Deutsches Requiem?!... Şi poate că în caietul-program vom găsi şi detalii despre interpreţi, nu doar citate din presă sau de pe site-uri, precum... „o orchestră minunată”...

Se va cânta mult Enescu - aproape toate lucrările sale, fie în recital, fie în concert, marile ansambluri abordând simfonii sau alte creaţii de anvergură, Scala optând totuşi pentru Rapsodia II - şi slava Domnului nu vom mai avea „experienţe” precum cea din 2001 cu Muti şi refuzul său de a se uita măcar pe partitura preconizată...

Va fi un festival dens, din fericire (se pare) fără suprapuneri năucitoare, de-a lungu celor peste trei săptămâni de muzică (2-24 septembrie), programul prezentat cu prilejul mult evocatei conferinţe de presă incluzând câteva opere în concert, nu şi în spectacol, aşa cum lipsesc cu desăvârşire - cel puţin în această fază - serile de dans contemporan sau de balet clasic, altădată de mare strălucire, anul trecut doar... adiacente - şi acum, la... „alte evenimente”, noua producţie semnată de Gigi Căciuleanu. Dar vom avea „de unde alege”, pentru că interpreţii sunt minunaţi, iar repertoriul rămâne tentant pentru mulţi dintre noi.

La acea întâlnire cu presa, ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a subliniat necesitatea construirii unei săli de concert la Bucureşti, precizând că a propus proiectul ca prioritate a guvernului actual; ar fi într-adevăr o realizare, dar promisiuni sau bune intenţii au fost şi din partea primarului Capitalei pentru... 2015, ba chiar în 1995 directorul de atunci al festivalului, dirijorul Mihai Brediceanu, a găsit şi locaţia, a făcut şi macheta... Este bine că se discută, este benefic să rămânem optimişti...

Dar până la Festival, în 2016 se va desfăşura Concursul „Enescu”, destinat secţiunilor de vioară, violoncel, pian, în finală candidaţii urmând să fie acompaniaţi de Filarmonica din Bucureşti, orchestră care, în 3 septembrie, va susţine şi concertul de deschidere, sub bagheta lui Horia Andreescu, solişti fiind laureaţi ai trecutelor ediţii - violonista Anna Tifu (2007), violoncelistul Vaentin Răduţiu (2011), pianistul Mihai Ritivoiu (2011), un aspect cu totul remarcabil devenind evoluţia unor membri ai juriului în recital, astfel încât îi vom (re)asculta pe violoncelistul David Geringas, violonistul Florin Croitoru, pianistul Peter Donohoe şi alţii. Iar la secţiunea compoziţie, juriul prezidat de Zygmund Krauze va alege cele mai bune piese dintre partiturile - probabil numeroase - ce vor fi trmise din toate colţurile lumii. Atipic rămâne faptul că nu vom asista la o Gală a laureaţilor, ci... la 3 finale - în 13 septembrie - violoncel, în 19 septembrie - vioară, iar în 25 septembrie - pian, astfel încât aproape o lună vom urmări competiţia, fie în primele etape la UNMB, fie sub cupola Ateneului, unde se vor derula şi finalele. Vom avea astfel un început de toamnă interesant - cel puţin sub aspect muzical -, dorindu-ne ca laureaţii să fie cu adevărat de valoare, poate şi tineri din ţară, păstrând totodată (măcar) speranţa că secţiunea canto va fi readusă în concurs, după înlăturarea nefirească, determinată de opţiuni şi idei surprinzătoare (să nu le spun... oculte) ale „unora” care au afirmat că există în lume prea multe competiţii de profil, deci acolo pot participa şi tinerii de pe la noi - dar şi cele rezervate instrumentelor sunt foarte numeroase - şi atunci... ar fi fost un criteriu să le desfiinţăm pe toate?!?... Din fericire, lucrurile s-au mai schimbat, aşa încât poate în 2018 vom constata că şi „canto” a revenit acolo unde era încă de la prima ediţie din 1958... Măcar pentru că noul director artistic al Festivalului şi Concursului dirijează frecvent operă, ba chiar a condus şi celebrul Festival de la Glyndebourne...

La început de an se poate vorbi despre... un nou început în istoria Festivalului şi Concursului „Enescu”, sub auspicii care par agreate şi susţinute de toată lumea, ceea ce nu s-a mai întâmplat de multă vreme...