Festivalul în anul Bartók/Enescu

Festivalul Enescu 2021

Vom avea Festival în 2021 sau nu? Aceasta este cea mai importantă întrebare a tuturor melomanilor din România. După conferinţa de presă de ieri, putem spera. Contextul epidemic poate bascula oricând, iar timpul trece repede şi nemilos.

O conferinţă de presă ce nu mai putea fi amânată

Ultimul termen: 15 Iunie, data limită pentru punerea în vânzare a biletelor. Nu ştim ce se va întâmpla dacă acest termen va fi ratat. Un lucru e sigur: organizatorii festivalului s-au gândit la toate scenariile posibile şi nu există nici o măsură care să nu fi fost luată în calcul, de la prevederi sanitare la termeni juridici. Încă o dată, un exemplu de pragmatism dublat de profesionalism. E admirabil efortul de a păstra tot ce se poate păstra, chiar dacă s-a renunţat la concertele de la miezul nopţii (luând cu ele şi aproape tot barocul şi mare parte din operă), chiar dacă se menţine tragerea la sorţi a abonamentelor şi chiar dacă televizarea devine pay per view. Cu toate discuţiile pe care le-ar provoca, e mai important ca Festivalul să aibă loc. Dacă va avea loc, ediţia cu numărul 25 a Festivalului va dura patru săptămâni, între 27 August şi 26 Septembrie, şi va aduce la Bucureşti obişnuita defilare a unui mare număr de muzicieni de valoare, cca 4.700, solişti invitaţi, dirijori şi instrumentişti din orchestre importante.

Conferinţa de presă de ieri a fost dureroasă. Încărcată de oficialităţi (ministrul culturii, ataşatul prezidenţial, colonelul vaccinării, şeful biglietteriei electronice) grăbite să bage capul în fotografia de grup a Festivalului. Conferinţa nu a putut ascunde complet momentul dramatic prin care trec artele spectacolului din România şi atmosfera aceea încărcată, similară cu reculul simţit de mase la ratarea calificării la un nou campionat mondial de fotbal. Am asistat la zeci de minute de panglicărie enesciană şi de mândrie patriotică din partea sponsorului de stat.

Filmul conferinţei de presă poate fi vizionat pe website-ul sau pe pagina de Facebook a Festivalului Enescu.

E anul Bartók Stravinski/Enescu.

Jurowski, înregistrat, ce putea să spună mai mult? Speranţă – „pandemia va trece, toate pandemiile trec”. Programul – „ne-am străduit, în ciuda atâtor incertitudini”. Se putea mai mult? Poate pretinde cineva că era posibil altceva? Anul trecut l-am ratat pe Beethoven (250 de ani de la naştere) şi dacă asta ar fi salvat lumea de virus ar fi fost un preţ prea mic, am fi scăpat ieftin. Acum e Enescu, 140 de ani de existenţă a lumii muzicale moderne din România, pentru că ea începe cu el, marele violonist, pedagog, compozitor şi antreprenor cultural, cel care a pus bazele tuturor lucrurilor bune din muzica naţională. Ateneul îi datorează orga şi multe concerte legendare, Iaşiul îi datorează Filarmonica, Opera îi datorează primul spectacol cu Lohengrin, arta viorii îi rămâne datoare pentru Menuhin, pentru Ferras, pentru Grumiaux.

Dar, şi există acest mare „dar”, de ce era necesară emfaza „dialogului” Stravinski – Enescu? De ce ne uităm în altă parte, refuzând să ne aducem aminte că anul Enescu e şi anul Bartók? Tot 140 de ani împlineşte şi compozitorul născut la Sânnicolaul Mare, culegător de folclor românesc, transpus şi pentru instrumente clasice şi unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX, o moştenire culturală comună a României şi Ungariei. Un program cu o simfonie de Enescu şi Concertul pentru vioară de Bartók ar fi fost un exemplu minunat, care m-ar fi bucurat mult şi m-ar fi împins inexorabil spre sala de concert. Va fi şi Bartók, umil: concertul (cu Grimal), o suită de dansuri (cu Philharmonia), o sonată pentru vioară şi câteva lieduri. Barbă Albastră „s-a făcut” data trecută, concertul pentru orchestră „l-a făcut” Celibidache, e suficient.

Asta nu înseamnă, desigur, că Nunta, Oedipus rex, Potopul nu ar fi nişte adevărate acte de justiţie pentru muzica din România, atât de bogată prin faptul că mai sunt atât de multe premiere naţionale de făcut. La fel cum sunt şi operele în concert: Die tote Stadttot mai redescoperită, aproape pe punctul de a reveni în repertoriul teatrelor de operă, Der Zwerg şi Lady Macbeth.

Programul complet al ediţiei 2021 poate fi descărcat de aici: Program Enescu 2021.

Final de epocă

După această ediţie încep incertitudinile privind viitorul Festivalului Enescu, care se vor răsfrânge inevitabil şi asupra culturii instituţionalizate din România, pentru că Festivalul este una dintre prea puţinele stagiuni care nu abdică de la integritatea artistică, în timp ce majoritatea celorlalte o fac pe bază săptămânală.

Cu un minister al culturii care nu mai are o strategie din 2016 şi o administraţie prezidenţială absentă din peisajul cultural românesc, ediţia din 2023 a Festivalului îi pierde pe Mihai Constantinescu şi pe Vladimir Jurowski, fără nici un plan de succesiune. Dl Bogdan Gheorghiu, cel care credea că salvează de la naufragiu capitala culturală europeană – Timişoara mutând bienala Enescu într-un oraş lipsit de infrastructura necesară şi care aniversează la Ateneu ziua culturii naţionale cu un concert al formaţiei Direcţia 5, a citit un text plat şi a ieşit din conferinţă, de frică să nu fie întrebat ceva concret. A rămas dl Sergiu Nistor, care a evitat întrebarea legată de viziunea culturală: unde vedeţi Festivalul peste 4-5 ani? „Pe culmi” îl vede consilierul prezidenţial, deviind problema strategiei spre ministrul absent. Adevărul este că aceşti reprezentanţi ai statului în cultură habar n-au, nici măcar nu şi-au pus problema unei viziuni. Ministrul e prea ocupat să menţină liniştea în sector, iar administraţia prezidenţială să se sustragă oricărei construcţii.

Vorba lui Ioan Holender: Quo vadis?

Articol publicat pe blogul 

Despre Opera

.