„Ei vor moşteni pământul“, spune Iisus despre acest fel de oameni în Predica de pe Munte (zisă şi Fericirile).

Dacă nu aş fi văzut, cu câţiva ani în urmă, precedentul film al regizoarei italiene Alice Rohrwacher (născută în 1982, în Toscana), „Minuni“ / „Le meraviglie“ (2014), şi nu mi-ar fi plăcut foarte mult, nu m-aş fi dus aseară la deschiderea Festivalului Filmului European 2019 (programul complet al proiecţiilor este disponibil aici), cu proiecţia noului ei film, „Lazzaro felice“ / „Happy as Lazzaro“ (Italia-Elveţia-Franţa-Germania, 2018), premiat (pe bună dreptate) pentru scenariu anul trecut pe Croazetă (Festivalul de la Cannes).

Şi bine am făcut, pentru că (încă) tânăra regizoare (women rulz, în ultima vreme, şi nu numai în cinema, ci şi în alte domenii) s-a depăşit cu acest film pe sine însăşi (la fel şi criticul de film Anca Grădinariu, selecţioner unic al acestei ediţii a FFE, care merită felicitată în primul rând, printre multe altele, pentru curajoasa retrospectivă Bernardo Bertolucci, omagiu la recenta dispariţie a cineastului; voi reveni).

Un nou „Miracol la Milano“

Există o obişnuinţă, în ce priveşte filmul social italian, de a-l raporta la momentul fast al neorealismului cinematografic italian (imediat postbelic), dar filmul acesta descinde direct din De Sica (mai mult decât oricare alt titlu în ultima vreme), acel regizor legendar al tuturor „dezmoşteniţilor soartei“, şi mai ales din cel din „Miracol la Milano“ (1951), nu numai pentru dimensiunea sa fantastică. Deşi mi-a plăcut mult şi realizarea cinematografică, felul minunat în care este spusă povestea, „Lazzaro...“ îşi merită pe deplin premiul pentru scenariu, într-adevăr unul foarte ingenios (şi care depăşeşte realismul, impresionant dar oarecum monocord, din „Le meraviglie“).

Lazzaro este un om (un tânăr muncitor pe plantaţia de tutun a marchizei Alfonsina de Luna, „Regina Ţigărilor“) bun „ca pâinea caldă“ (precum poliţistul rural Pharaon De Winter din „L’humanité“ al francezului Bruno Dumont, chiar dacă acela-i făcut în cu totul altă cheie), atât de bun încât frizează prostia, naivitatea, „sărăcia cu duhul“, unul dintre acei „idioţi“ dostoievskieni care abundă în literatură şi cinema, „sare a pământului“ care ne răscumpără nenumăratele păcate ale noastre şi ale tuturor.

Este genul de om care nu poate refuza nimic, chiar dacă acest lucru se poate întoarce clar împotriva sa, un fel de Niculăiţă Minciună al infamului Brătescu-Voineşti (ecranizat cu har al kitsch-ului de regizorul Iulian Mihu în musical-ul imediat postrevoluţionar „Flăcăul cu o singură bretea“). „Fericirea Asiei“, suna titlul unui film al lui Koncealovski de pe la început, din anii ’60 („Fericirea lui Lazzaro“ este una dintre variantele româneşti de titlu), şi într-adevăr sunt pline literatura şi cinemaul de „fericirea“ acestor „umiliţi şi obidiţi“, dostoievskian vorbind.

Malec redivivus

Până acum este deja foarte interesant, dar imaginaţia de zile mari a scenaristei-regizor, vă asigur, nu se opreşte aici. Personajul acesta nu este un Chaplin (al cărui umor amar este principala sursă a lui De Sica în „Miracol la Milano“) – cel care altfel îşi bătea joc cu spor şi riposta atacurilor agresive ale „poliţistului cel rău“ sau altor reprezentanţi ai autorităţii –, ci un Buster Keaton, Malec, „omul care nu a râs niciodată“ (dar nici nu a plâns, sau altceva), având drept principală caracteristică imobilitatea absolută a feţei, expresia de „poker face“.

Şi mi se pare foarte semnificant faptul că, relativ în acelaşi timp (la aceeaşi ediţie a Cannes-ului, să zic aşa), apar două filme italiene al căror protagonist – pentru imobilitatea expresiei, ca tehnică de joc actoricesc, dar şi pentru bunătatea intrinsecă a personajelor, incapacitatea lor de a refuza, de a spune, precum Bartleby-ul melville-ian, „I would prefer not to“ – este comparat cu iconicul Buster Keaton. Primul fiind, v-aţi dat seama, Marcello Fonte, interpretul „frizerului de câini“ Marcello în „Dogman“ al reputatului regizor italian Matteo Garrone („L’imbalsamatore“, „Gomorra“, „Reality“), premiat pentru interpretare masculină la Cannes 2018, Marcello fiind, la rândul său, un „prost de bun“, incapabil să-i reziste satanicului Simoncino – actor neprofesionist la bază acest Fonte (a apărut episodic, în 2011, şi în „Corpo celeste“, primul lungmetraj de ficţiune al regizoarei Alice Rohrwacher), dar şi Adriano Tardiolo, interpretul lui Lazzaro, se află la primul său rol în film. Paralela se opreşte însă aici, pentru că, dacă Marcello, în cele din urmă, va avea momentul său de revoltă şi de reversare a destinului, acţiunea din „Lazzaro felice“, povestea personajelor, virează în cu totul alte zone, realmente surprinzătoare.

Un mare film fantastic

Prin descendenţa sa din De Sica şi din „Miracolul...“ acestuia, filmul lui Rohrwacher aminteşte de toate marile filme sociale postbelice, de la mexicanul „Los olvidados“ al spaniolului Luis Buñuel până la japonezul „Shoplifters“ al niponului Hirokazu Koreeda, recent câştigător al Palme d’Or-ului la acelaşi festival Cannes 2018. În plus, se alătură marilor filme italiene ale ultimei decade, de la „Gomorra“ din 2008 al lui Garrone şi „Io sono l’amore“ din 2009 al lui Luca Guadagnino până la „Dogman“ din 2018 al aceluiaşi Matteo Garrone.

Realismul cinematografic al peliculei este incontestabil (chiar miza sa politică şi socială, în anumite momente, vezi teoria exploatării făcută cu nonşalanţă de fanata marchiză, sau atacul final al lui Lazzaro împotriva băncii/Băncii), dar frumuseţea aici este dată în primul rând de numeroasele viraje ale scenariului în fantastic (unul de foarte bună calitate, mi-a amintit şi de alt film italian bun recent, trecut neobservat, „Sicilian Ghost Story“, din 2017, distribuit la noi anul trecut, regia: Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza).

Filmul are însă tot timpul un aer hipnotic, chiar halucinatoriu, care asigură farmecul celor mai bune dintre secvenţe (febra de care suferă Lazzaro la un moment dat pare a se extinde asupra întregii poveşti, iar la urma urmei tot ceea ce urmează după accidentul său poate fi văzut ca un vis agonic al personajului, pe principiul din „O seară, un tren“ al belgianului André Delvaux, ca şi din alte filme).

„Cel care învie“ sau Moartea domnului Lazzaro

Lazzaro/Lazăr este, evident, „cel care învie“ (ceea ce i se cam întâmplă şi protagonistului nostru aici) / „este înviat“ (aici, de un Lup totemic), şi să nu uităm că el, personajul biblic, a trăit ascuns restul zilelor sale pe pământ, pentru a nu stârni mânia şi prigoana fariseilor. Lazzaro trebuie să se sacrifice, pentru a ne mântui („This Jesus Must Die“, se cântă de zor în opereta rock „Jesus Christ Superstar“), şi el va fi ucis, pe model christic, chiar de cei, neştiutori şi nebănuitori, pe care venise să-i salveze („Iisus din Montreal“ se intitula un film mai vechi, cu care „Lazzaro...“ are multe tangenţe, al canadianului Denys Arcand).



Şi, chiar dacă nu este exploatat foarte consistent acest filon, „Lazzaro felice“ mai sugerează ceva: marile filme despre o comunitate închisă şi izolată (de către nişte „stăpâni“ ai realităţii, „masters of reality“, mai mult sau mai puţin rău-voitori), ai cărei membri nu au habar şi ştiinţă că timpul curge în preajma lor şi lucrurile se schimbă, „nu mai au răbdare“ – de tip „The Village“ al lui Shyamalan, „Underground“ al lui Kusturica şi „Goodbye, Lenin!“, regia: germanul Wolfgang Becker, sau, de ce nu, „A 11-a poruncă“ din 1991 al românului Mircea Daneliuc.

Legaţi de Pinocchio

A mai fost un motiv pentru care am vrut să văd filmul lui Rochrwacher, pe lângă cele deja menţionate: el marchează şi reîntoarcerea (n-a mai turnat din 2005, de la „La tigre e la neve“) a marii actriţe italiene Nicoletta Braschi (59 de ani), în rolul „Reginei Tutunului“, „Marchesa“ Alfonsina De Luna – actriţă pe care nu pot să mi-o scot din minte şi din suflet de când am văzut-o în minunatul rol al Dorei din filmul soţului său „La vita è bella“ (1997), un alt mare film italian al tuturor timpurilor (şi acesta făcut pe filiera Chaplin şi De Sica). (De altfel, tot timpul proiecţiei m-am întrebat cum ar fi arătat personajul lui Lazzaro jucat de un Roberto Benigni tânăr, cel din „Vocea lunii“ al lui Fellini, din 1990 – unde-l interpreta pe Ivo Salvini, un alt mare „inocent“ şi funambul fantast.)

După acest film, Braschi a mai jucat la Benigni, în 2002, în „Pinocchio“ şi apoi în „La tigre e la neve“ / „Tigrul şi zăpada“, din 2005. În „Pinocchio“ – film neglijat, un mare insucces al regizorului-interpret –, unde soţul său interpreta în mod hilar păpuşa titulară, ea o juca pe „Zâna Albastră“ (foto dreapta), „geniul bun“ al păpuşii cu suflet de copil. Pentru ca cercul să se închidă complet, următorul film al reputatului Matteo Garrone, programat pentru anul acesta, este... o nouă adaptare live-action a lui „Pinocchio“ (pe scenariul lui Garrone), în care cap de afiş este Benigni (ajuns la 66 de ani), care (vârsta oblige) îl va juca pe bătrânul păpuşar Geppetto (iar Marcello Fonte, ex-„Dogman“, va fi... Pappagallo, probabil un fel de „conştiinţă“ a păpuşii de lemn).

Filmul italian „Lazaro felice“ va intra pe marile ecrane româneşti din 26 iulie, distribuit de Independenţa Film.

Citeşte şi:

„Dodes’ka-den 2018“. Jurnal de Cannes 1

„După tenebre, Lumina“. Jurnal de Cannes 3

Matteo Garrone (regizor): „Mafioţilor nu le-a plăcut că nu-i slăveam în filmele mele“ – interviul meu din 2012 cu regizorul italian (varianta integrală, aici)

Ei vor moşteni pământul