Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Nu ştiu dacă FROSCH (aşa cum se obişnuieşte să se abrevieze tiltlul Die Frau ohne Schatten) este cea mai mare operă a lui Richard Strauss, dar e sigur cea mai dificilă, din cauza numărului mare de roluri principale şi a nenumăraţilor comprimari, a orchestraţiei foarte mari şi corurilor numeroase. Şi mai cred că are cel mai frumos libret, cu o miriadă de semnificaţii. Căci cine este această femeie fără umbră? Absenţa umbrei reprezintă sterilitatea, şi nu doar cea fizică. De ce nu are umbră? Pentru că personajul (numit generic „Împărăteasa”) are un corp transparent, pe care lumina îl străbate. Nu va deveni mamă decât dacă va deveni om şi nu ştie cum să fie om, pentru că Împăratul e un arhetip al masculinităţii, vânător diurn şi amant nocturn, Hugo von Hofmannsthal descriind poetic situaţia prin versurile „Zilele lui erau nopţile ei, nopţile lui erau zilele ei”. În acelaşi timp, opera mai are un cuplu, cel al boiangiului Barak (singurul personaj care are un nume) şi al soţiei lui, oameni obişnuiţi, în toate contradicţiile lor, iar cele două perechi fac din opera lui Strauss un demers postmodernist avant la lettre prin suprapunerea cu Flautul fermecat al lui Mozart, tot aşa cum Der Rosenkavalier va rămâne mereu legat de Le nozze di Figaro, în special prin perechea Mareşala & Octavian – Contessa & Cherubino. Ar fi infernal să scriu la cald, după un concert extraordinar, despre imensul univers al lui FROSCH, mă rezum doar la a-l cita pe Pierre Jean Rémy: „Zeii sunt o rasă diferită, ei încearcă să dirijeze soarta oamenilor. Dar aceştia din urmă ştiu foarte bine că doar iubirea, iubirea unei fiinţe iubite, precum şi iubirea umanităţii întregi face dintr-un bărbat un bărbat şi dintr-o femeie o femeie.”

Pentru a doua ediţie consecutivă, Festivalul Enescu alege să folosească proiecţii video care să anime puţin atmosfera unei opere în concert. Un procedeu care pare să fi atins o fază rococo în 2019, proiecţiile imaginate de Carmen Vidu fiind mult mai complexe decât cele de la Œdipe din 2017, de la Bucureşti şi Londra.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera