Femeia din saltea

Imagine

Când am ridicat privirea, una din mâini îmi era albă şi puţin umedă. Era un fel de femeie goală în interiorul saltelei mele.

Într-o dimineaţă cumplită, pe când îmi turnam lapte în sineala cerului la borcan, al meu pat a început să se veştejească. Nici un nor nu-l mai adăpa prin sistemul de conducte special construite pentru astfel de situaţii şi nimeni nu se gândea să vină să mi-l ude cu o stropitoare de ocazie, poate-mi înfloreşte alt pat, în pat. Eram dezorientat, terifiat şi mă uitam înmărmurit cum patul meu odinioară înfloritor, moare cu fiecare clipă care trecea privindu-l. În disperare, l-am strivit violent între două ziduri de perne pompoase, ca într-o menghină, poate-l resuscitez. N-a funcţionat. I-am oblojit grijuliu stinghiile cu cotrenţe îmbibate cu salivă şi i-am lins surplusul de pe margini. (Mă gândesc să fac salivă tartinabilă pentru paturi în curs de veştejire şi s-o păstrez în conserve de scoarţă de brad). Tot n-a reacţionat, afurisitul! Am smucit salteaua şi am ştampilat cu ea pe tavanul alb, lăsând urme de buze rujate intens, în forme şi culori diferite. Era o constelaţie de buze perfect conturate, pe care patul meu avea să o privească, poate îşi revenea în simţiri. La fel de uscat a rămas. Ba mai mult, plapuma grea, cu penele celei mai colerice raţe, îmi întărea senzaţia că aceleaşi sfori care coborau din tavan, îmi legau picioarele de tot restul vieţii pe care urma să-l trăiesc alături de patul meu cel muribund. Oare-i setos de mine? Mi-am eliberat porii cu unghiile şi i-am lărgit inimaginabil de mult. Am făcut loc sudorii să-mi ţâşneaşcă pe frunte, ca prin ugerul unei vaci fertile, revărsându-se în torente peste râpele obrajilor deformaţi de un zâmbet ce-mi remodela complet înfăţişarea. Transpiraţia se pierdea suptă de zidul de perne străpunse de penele ascuţite cu briciul de aceeaşi raţă incredibil de colerică. Nu aveam putere să ridic degetul şi să le pun dop sau să întorc din drum puhoaiele de transpiraţie strălucitoare ce-mi şiroiau pe bărbie. Am observat că din ugerul de pe fruntea mea sorbea şi salteaua. Draga de ea! Imaginea asta mă relaxa, într-un fior de sminteală maternă. O priveam cum începuse să se desfoaie şi să se înfoaie, să respire şi să-şi scoată arcurile excitate. Înflorea prin toţi câlţii, lăsând locul unei găuri care mă absorbea în interiorul ei, încetul cu încetul. În vârtejul provocat, mă despoi de hainele-mi scorţoase, şi-mi vâr bucăţi din saltea în nădragi, stârnind puzderii de stropi, spintecate de cutele pielii mele.

Ajuns în interiorul saltelei mele, m-a izbit o mireasmă familiară. Mi-am dat seama că nu sunt singur. Mai erau vreo două mâini acolo, părăsite, palide şi leşinate la extremităţi. Erau prevăzute cu două perechi de palme, mânjite până în unghii de un oarecare alb jovial. Un fir vânăt se prelingea până dincolo de încheietură şi poate şi mai încolo, de-a lungul braţului, pătându-i imacularea. Nu era momentul să şovăiesc. Am întins mâna să mă mânjesc de albul mâinilor împălmuite din salteaua mea împălmuită. Am tresărit şi m-am tras înapoi speriat şi m-am şters cu două suluri de piele. Când am ridicat privirea, una din mâini îmi era albă şi puţin umedă. Era un fel de femeie goală în interiorul saltelei mele. O sevă transparentă şi posibil dulce i se revarsa în gură, conservând-o aşa goală, fierbinte ca o bucată de carne, bolborosind în sucul propriu. Mi-am lipit obrazul de pântecul ei jilav să o simt. Să simt cuprinsul unei femei de saltea. Mi-am acoperit urechile cu palmele să nu mai aud gemetele patului, să o aud doar pe ea dacă respiră. Trupul i se zbătea într-un ritm sacadat. Vedeam ca, aşa cum stăteam, cu mâinile lipite de trupul ei, nu avea, sub piele ciuperci, nici păstai de mazare, pe care femeile din bureţii de baie le poartă de obicei în felul acesta. Pentru că păstăile se aşează colac, în jurul brâului. Nici păsări prinse pentru curse, nici pui de porumbei furaţi din vremuri în care salteaua mea era mai şugubeaţă.

În clipa accea, vrând pare-se, cu tot dinadinsul, să se trezească, trupul prelung al femeii, se zvârcoli, opintindu-se din răsputeri în materialul saltelei, subţiată de atâtea împunsături. Cu o smucitura a capului, o sfâşâie şi o zbughi afară. Amorţisem, ţinându-mi respiraţia pentru a nu o speria. O urmăream din interior, prin ruptura din pânză. Găsind picăturile de ploaie de pe podea, femeia se învioră şi, cu mişcări line, s-a întors în saltea, alungindu-se în susul pieptului meu, învăluidu-mi gâtul şi cuibărindu-şi capul în claviculă. Dimpreună cu căptuşelile de muşchi ale abdomenului meu, pielea ei avea aspectul unei albii, în care spuma lăptoasă a apei învloburate scobise, zdrelindu-i asperităţile şi netezindu-i colţurile trupului. Femeia, ce sorbise puţină vlagă din pânza umedă a resturilor cămăşii mele, nu se mai mulţumea cu roua transpiraţiei şi-mi căuta saliva buzelor, o sorbea din priviri. Amândoi ne mulasem genunchii unul în corpul celuilalt, încercând să răpunem cu mâinile bariera de piele, care ne oprea muşchii să nu se împletească, alunecos, gâfâind, răcnind copleşitor. Îşi vârâ degetele prin nările mele şi prin găurile din piele lăsate de arcurile care m-au străpuns, dar mâna-i scapă toată înăuntrul meu. O simt cum se hrăneşte din mine, cum mă siluieşte, dar o las să-şi aline sulfetul. Mă adulmecă timid şi mă pipăie la întâmplare, vrând parcă să-mi înţeleagă corpul, să mi-l măsoare cu palmele, să şi-l facă culcuş.

În cautarea unui petic de piele, trăsesem de mânerul clopotului până ce sfoara de cânepă care făcea legătura între pleoapele ei şi mâna-mi nerăbdătoare, s-a rupt nu se ştie unde. Sleit de atâta somn şi zâmbind neuniform, mi-am scos bucata de pânză care-mi acopera gura de praf, aducându-mi aminte că rupsesem sfoara clopotului. Împins de dorinţa de a repara paguba, am dat buzna în gura-i largă căscată, în cautarea celor două capete ale sforii rupte. În cele din urma le-am găsit. Se jucau în ochii-i verzi, încerând să se înnoade într-o imagine deşucheată. Am ieşit din saltea, singur, spre dimineaţă. Partea de sus a trupului îmi era toată încordată. Mi-am trosnit de câteva ori spinarea în speranţa că mă voi simţi mai uşurat. Dar m-am prăvălit pe podea, în spasme dureroase. Am zăcut câteva nopţi la căpătâiul patului meu uscat, ascultându-l cum se chinuie amarnic. Mă chinuiam şi eu dimpreună cu el, îl lingeam cu ultimele forţe şi îi şopteam că are să fie bine. După un timp de agonie, mi-am alungat frica şi nu mai trecu mult şi m-am încredinţat de-a binelea că voi porni încă o dată, fără nicio şovăială, după femeia zânatică din saltea, să o scot de acolo, să o vindec.

M-am întors deci, în desişul saltelei înflorite de umezeală, şi, croindu-mi drum încetul cu încetul spre centru, tot ciuleam urechile să o aud unde se zvârcoleşte. Nu am auzit însă nimic. Bâjbâiam fiecare colţ în cautarea ei. Într-un final, i-am găsit trupul. Era înghesuit în margine, acoperit de frunze şi buruieni uscate. Cât am putut să-mi dau seama după pipăit, n-avea nicio urmă de umezeală sau de rugină. Mi-am înfipt unghiile adânc în pielea ei şi, împinse de zvâcniturile cârcelului, dădură de carne. Ea răbda. Am mângâiat-o cu mâna cealaltă, căutându-i în neştire părul, trăgând-o uşor de şuviţele-i ce-i scăpau pe după urechi. Tremura de nerăbdare să o încalec. Femeia îşi muşcă violent buzele şi începu să se smucească haotic. Gâtul i se arcui, încordându-se tot. O apuc de şolduri şi o bag în gură, sub limbă şi apăs, încordându-mi mandibula până n-o mai simt cum se zbate. Cu o mână îmi ţineam gura închisă şi cu alta îmi făceam loc către ieşire. Păream din clipă în clipă că mă prăbuşesc sub greutatea ei, dar de fiecare dată îmi înfigeam picioarele în arcuri şi goneam spre ieşirea din saltea, aplecat, una cu femeia zâna. Praful se înălţa în calea mea ca un rug stins şi stoluri de gâşte, împrăştiate ca stropii de var prin tot amestecul interior, mă pândeau să mă sfâşie. Fugeam gâfâind şi speriat peste podeţe, peste stinghii muşcate de carii. Şi se părea că-i cea mai aprigă bătălie din câte se mai văzuseră vreodată. Paloşe nevăzute vâjâiau pe la urechile mele, ostaşi necunoscuţi gemeau pe câmpuri, dându-şi sufletul sub forma unor stropi de spumă albă, şiroind de sânge. Femeia de sub limba mea izbucni în lacrimi, care-mi inundaseră toată gura. Nu mai contenea din plâns, strângându-şi pumnii şi muşcându-şi până la sânge buzele.

Deodată, în faţă se întrezărea o lumină purpurie, lăptoasă, care-mi lumină chipul şi o amorţi pe zână. Am ieşit, zdrelit, murdar, cu aproape toată pielea sfâşiată, zvâcnind de emoţie şi exaltare. Am căzut în genunchi, prăbuşindu-mi capul de podea, fracturându-mi mandibula şi eliberând femeia de sub strânsoarea limbii. Zăcea, aproape fără cunoştinţă, galbenă la faţă, încât s-o fii tăiat cât de adânc, n-ai fi dat de sânge, şi-n mâna ei ca de mort, îmi ţinea dinţii amestecaţi cu bucăţi de gingie însângerată. Mi-am târâit trupul mursecat lângă femeie şi am început s-o mângâi cu ştremeleagul şi s-o ung într-o candoare vâscoasă şi caldă. Cu timpul, m-am înzdrăvenit şi am început sa o curăţ şi mai bine pe dinafară şi pe dinăuntru, s-o hrănesc şi să-i potolesc setea, să o iubesc până la adulaţie. O puneam să repete după mine: “fa-tă, fa-tă, fa-tă” şi zâmbeam când se încurca. O amăgeam cu seminţe de mac şi străbăteam pereţii cu ea în fiecare noapte. Trecuseră aproape trei luni şi îşi revenise de-a binelea. Era timpul să o redau saltelei. Venise momentul să-i dau patului meu zâna vindecată şi să-l readuc la viaţă. O ridic pe braţe şi o aşez între pereţii subţiri de scândură şi cu un cuţit, crestez pânza saltelei, uşurându-i drumul. O privesc din urmă cum se pierde printre arcurile încolăcite. În clipele acelea, simţeam pe buze şi pe frunte fâlfâirea lină a tristeţii iubiţilor ce aveau să vină, dând de mult târcoale acestui pat, vrând să-şi împreuneze corpurile, într-un haos carnal. Eu rămân acelaşi, măcar că cel de-acum, în carne şi oase, încă mai dorm cu tâmpla proptită în scorbura din saltea, cu capul vârât în şuvoiul de melasă sau cu mâna uitată pe fermecătorul tărâm al femeii din saltea.

Mai multe poveşti şi desene pe

 http://soseta-cu-povesti.com/

Şoseta-cu-poveşti©Copyright
Toate textele şi desenele sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor.
Nici un text sau desen nu pot fi preluate fără acordul autorilor.