Femeia română, sexy, nevrotică şi decadentă, cu al ei cal, nou şi prosper

Venisem la acel ranch nordic nu numai ca să scap de promisiunile făcute celor trei copii ai mei. Mai era ceva. Fiecăruia îi vorbisem în parte despre cai, într-un fel prea romantic. Mă suspectam deja pentru asta. Nimic despre pădurea sau despre câmpurile acelea frumoase, arse de dogoarea unei imense veri.

Nimic, de asemenea, despre drumurile înecate în praf. Din acest praf vine pentru mine sfâşierea verii. Nevasta dădea semne de înstrăinare când auzea aceste poveşti dulcege. Îmi arăta clar că vrea să se cufunde în lungi lecturi.

Conacul, cu toate dependinţele lui, era mereu încărcat cu lume – localnici sau vilegiaturişti în haine scumpe. Mereu câte două-trei cupluri luau masa în hol. Acolo, după ce lăsam în urmă solemnele vorbe de prezentare, treceam abrupt la cai. Nu puteam ghici încă schemele complicate în care se aşezau, siguri pe ei, bărbaţii, cu ale lor femei. Între  maturi şi copii era mai simplu şi mai plăcut. Indiferent de vârstă, de haine, maturii intrau într-o singură schemă. Rigidă şi simplă. Bărbaţii, taţii de fapt, se arătau cei mai energici. Conduceau tot cu o mână de fier. Îşi puneau în aplicare planurile. Fiecare astfel de grup avea pregătit un program de familie, un buget raţional. Ceva secret sau ceva nesecret, nu ştiu cum. Ei, bărbaţii, vorbeau continuu, apăsat, insistent. Ele priveau neliniştite în jur. Mai ales la copiii bine hrăniţi şi frumoşi.  

Era clar că se gândiseră din timp la o vacanţă de vis, petrecută la o fermă de cai. Când ajungeau în preajma manejului, suflau ascuţit, fumau, asudau abundent. Era şi hazliu, şi trist să vezi cum îşi împingeau soţiile înăuntru, în nisipul fierbinte şi adânc al acelui cerc de stănoage negre. Bietele femei îşi îngreuiau şi mai mult şoldurile, scârţâiau din genunchi, când soţii, înroşiţi, le aburcau în şaua calului. Apoi, de pe margine, chibiţau, vorbeau, stropind cu salivă, înrăiţi. Repetau jignitor indicaţiile jocheului. Pesemne, erau jigniţi şi de poza femeii lor ghemuită pe cal. Majoritatea soţiilor plesneau pur şi simplu în pantalonii aceia speciali. Cămăşile de doc aveau rulouri de lemn la şold. Căştile, pline de cureluşe, jucau aiurea pe cap. Nu mai vorbim de obraji, de mâini sau de priviri.

Între ele şi cal se ridica, sigur şi gros, câte un zid. Majoritatea bărbaţilor stăteau după, morfoleau înjurături moi, se indignau, dădeau din mâini. Nu aveau curajul să suporte al lor declin. Declinul lor nu ţinea numaidecât de vârstă. Între ei şi caii strălucitori, tăcuţi, se profila o  duşmănie. Cu totul altfel evolua relaţia între cai şi copii. Atunci, bărbaţii se aburcau, uşori şi fericiţi, peste acel zid invizibil. Rânjeau cu toată gura, băteau din palme. Brusc, deveneau sentimentali, ba cu lacrimi în colţul ochilor mici.

Soţiile ţâşneau în sus după ei. Rupeau  chingile acelei traume de-a călări în mijlocul zilei, în acel potop de vară,  armăsarii jignitor de negri. Se lipeau ascultătoare de umerii rotunzi, dalbi, îngrăşaţi peste măsură, ai soţilor isterizaţi. Când erau copleşite de cuvintele aspre ale celor din jur – bărbat, jocheu sau prieten –, aveau lacrimi zbârlite, tulburi, bătrâne, între genele năpârlite. Situaţia se schimba radical în cercul strâmt al soţiilor aflate încă în putere. Majoritatea dintre ele, neînţepenite de grăsimi şi de slogane patriarhale, cu privirile foşnind pe sub celelalte priviri,  stăpâne, groase, ale bărbaţilor şi mai puternici, îşi făceau loc pe un piedestal al unei ironii viclene. Îşi priveau soţii copleşiţi de acele scene hipice al copiilor, dintr-o perspectivă nouă. Să le pregătească ceva, pe termen lung, sau încă nu? Asta era întrebarea. Din această perspectivă începe povestea fascinantă a femeii noastre singure. Femeia singură a fost acolo eroul zilei.

Hemingway, care are descrise multe femei singure, ca şi bărbaţi de acest gen, efeminaţi, victime sigure, nu-mi aduc aminte să fi adus vreun cal, care să explice în felul lui aceste infinitezimale tragedii umane. Leii, boii sălbatici, peştii uriaşi, da. Intervin şi vorbesc pe tonul marii arte. Lumea pentru care scria acest prozator, în anii ’30, avea nevoie, poate, de asemenea fiare, care furnizau o energie brută. Oamenii se aflau între două războaie mondiale. Trăiau cu disperare, cu mai multă pasiune. Acum, după aceste revoluţii măsluite de media, poate e vorba de altceva. Topografia  ranchului, câmp-pădure, aducea foarte mult cu un loc, cu o scenă dintr-o  nuvelă a acestui autor dornic de forţe telurice, de bărbaţi şi femei care-şi dispută la sânge rivalitatea erotică. Acolo, un personaj, care se dovedeşte a fi laş la vânătoarea de boi sălbatici, va fi înşelat pe loc de soţie şi omorât prosteşte de ea în final. Dar e vorba, cum am spus, de o altă lume.

Cehov, mai aproape de noi, aici în Est, a descris aventurile timide, în afara căsniciei, ale unei domniţe însoţite de un căţel. Pesemne, căţelul ar putea figura ca simbol perpetuu pe lângă toate fiinţele candide. Dar să domnească el atât de suveran peste lumea înstărită a acelui tărâm imperial, imens, apăsător de la Răsărit, cum a fost şi va rămâne  Imperiul Rus, nu pot să pricep.

„Doamna şi căţelul” a rămas una dintre prozele cele mai citite în lumea întreagă.  Precum „Bubico” a lui Caragiale, la noi, în lumea românească, din vremea lui Carol I, cu bărbaţii aceia impunători, cu imense bărbi, săbii pe pulpele groase, călare, la război! Vă amintiţi, Bubico cel pufos, cu ochii de foc, cu botul plini de zimţi,  care însoţea damele la Sinaia, la peripeţii sentimentale, sub Castel? Principatele, se vede bine, urmau, vrând-nevrând, modelele impuse de ofiţerii muscali, afemeiaţi şi cartofori, cei ai Regulamentului Organic.  

Semnificaţia relaţiei femeii cu calul, în acest caz, am văzut-o mai bine redată de Gustave Flaubert. E vorba de un gen mai complex decât femeia veacului XX, nevrotică, sexy şi decadentă. Cum spune Marlene Dietrich, în al ei cântecel, cea care iubeşte cu trupul de jos până sus. Emma Bovary, personajul nemuritor al lui Flaubert, a devenit prototipul damei filistine, care a visat cu pasiune toate miturile roz, standard, ale vieţii burgheze. Cam ca la noi, soaţa lui Jupân Dumitrache, din alte vremuri, sau cea a Barosanului de azi. Emma şi-a căpătat un mare mit. Pentru asta a citit romanele iubirii, lungi, cu serii multiple, a învăţat la maici, a exersat trăirea mistică din ambiţie, dorindu-şi mereu drept soţ un om uriaş – faimos, cavaler sau aristocrat. Când a clacat, şi-a ales drept însoţitor în singurătăţile triste, ale deziluziei de soţie comună, calul. Un cal, nu prea focos, e drept, l-a adus acasă la ea şi pe Charles, medicul de ţară, soţul ei banal. Apoi, mereu, când se va oferi ibovnicilor, pe câmp sau într-un tramcar din Rouen, câte un asemenea animal puternic, plin de forţă, îi va fi în preajmă.

La Kafka, schema comunicării părţii feminine a acestei pasiuni, erotice mai ales, cu natura, este mult mai tulbure. Absconsă bine. Se simte ceva teribil, întunecat, la nimfeta din schiţa „Medicul de ţară”. Tot erosul tulburat din rezervoarele imense ale imperiului rafinat, plin de ceţuri, plat, putred de copt pe la început de secol XX, cel cu centrul la Viena, se concentrează diabolic în această metaforă a lui Kafka. Diavolul lucrează mai ales în Răsărit. În Occident, Mefistofel îl cheamă. Pe drumul lui Mefistofel, ucenicul doctorului Faust, se vor arăta secretele erotismului modern. Doctor Freud, la Viena, cu ochelari rotunzi, cu mâini subţiri, inventează acolo psihanaliza. Iar psihanaliza îi va complica mai ales pe americani. Americanii, pe noi. Americanilor  le va conferi un Eu puternic, lângă democraţia drăguţă şi curată, după cum şi-a dorit omul liber şi raţional.

Calul, ar trebui să înţelegem acum, vorbeşte cumva din adâncul naturii, despre starea acestei mari pasiuni, pe care se clădeşte erosul etern şi iubirea. Nu ţine cont de bine şi de rău. Are un volum mai mare sau mai mic, după natura istoriei. Hai să fim şi solemni. Pentru mine, în acele zile de vacanţă, cu uşoare nelinişti, numai bune pentru a gusta deliciile unei veri incendiare, mi se părea acest înţeles foarte puternic, hazlui şi ironic. Nu puteam suporta soţii efeminizaţi, isterizaţi, calculaţi, ca şi soaţele, plictisite şi anemice.

Femeile singure, acelea sexy, nevrotice şi decadente – cum le numeşte profesorul american de modă veche, cum ar fi Allan Bloom, dar de stânga –, în pantaloni de flanel, uşor neglijenţi, cu jiletcă în carouri, da, au început să vină în a doua parte a săptămânii. Aceste zile sunt un fel de seară a săptămânii. Pasiunea, luni-marţi, răzbate greu prin straturile groase ale raţiunii, se coace, pe la sfârşitul lui joi, şi ţâşneşte limpede şi clară, începând cu vineri. Mă întrebaţi de unde atâtea explicaţii pentru ele? Atunci cum de găseau ele, tocmai ele!, femei ale zilei, acest locşor atât de retras din Nordul întunecat?

Maşinile puternice îşi întindeau şalele în voie peste drumeagurile înecate în praful sfâşietor. Erau obişnuite deja. Comunicau atât de bine cu trupul puternic al stăpânei, îmbăiată în parfum scump şi muzică liniştitoare. Majoritatea făceau parte din clasa peste medie. Lucrau în bănci sau în instituţii foarte atente cu ele. Nici ele nu erau dintre femeile chinuite de regulile stricte ale lumii. Îşi găsiseră soluţii pentru toate. Îşi pansau rănile psihicului, de exemplu, hăţuind caii aceia negri. Singurătatea lor căpăta în acest fel forme plăcute, naturale. Ca şi trupul.

Exista şi o astfel de comunicare. Deja între ele şi cai se stabiliseră ritualuri ale unei vieţi misterioase, tumultoase chiar. Caii se linişteau brusc după stresul cu acei soţi isterizaţi, decăzuţi din virtuţile viguroase ale caracterului natural, ca  şi nevestele lor. Şi jocheul, un fel de spiriduş, crăcănat uşor şi anemic, aborda altfel lucrurile. Totul s-a schimbat începând de joi. Formula comenzi sigure, clare şi practice. Avea vocea celui viril, de bas. Trimitea semnale profunde. Se constituia un adevărat atelier de prelucrare a caracterelor, sentimentelor sau efluviilor fizice subtile, nu numai un atelier de călărie. Lucra acest atelier din plin, cu toate elementele sale, vizibile şi invizibile. Femeile îşi fixau milimetric ţinuta. Aveau tehnologie. Pantalonii cu vipuşcă, cu forme longeline, nu butucănoase. Cisme cu pinteni, vargă din piele galbenă, coaptă şi ageră. Ochelarii nu erau numai de protecţie, nici mănuşile. Degetele lungi, puternice, lucrau la vedere. Ca şi casca neagră, cu nituri multe – toate aveau locul lor precis. Al unei relaţii armonioase, cu pârghii în forţă. De sus, de pe cal, îi dispreţuiau clar pe acei soţi.

Soţii, simţind o asemenea opoziţie, dispăruseră în conac. Soţiile, pe lângă amazoance, se simţeau acum protejate. Copiii se luau la întrecere cu femeile singure. La amazoance, încolţeau viguroase toate atributele bune ale unui bărbat, intercalate cu fâşii groase de sensibilitate. Conţinutul nou, legat de protecţie sau de candoare masculină, creştea nemăsurat. Apogeul acestei îngrăşări morale l-au atins sâmbătă. Duminică arătau deja plictisite. Triste şi frumoase. Creşterea interioară stagna. Erau nesigure, oarecum, obosite. Iar caii – după atâtea ore furtunoase –, de parfum bun şi puternic sub nări, de sudoare cu spume, sub chingi, ştiau că urmau orele calme ale ţesălatului şi îmbăierii.

Curios, în timpul repaosului de duminică, relaţiile între soţi şi soţii au înflorit. Soţiile şoşoteau la locul lor, pe ramurile trunchiului paternal puternic sau anemic. Erau vesele ca nişte vrăbiuţe dolofane, cu ciocurile căutând spre soţi. Soţii, deja odihniţi, calmi, debordau firimituri de hrană morală pe gură. Îşi recucereau marile roluri. Îşi recăpătaseră tactul de soţi tăcuţi şi candizi. Ascultau bârfele femeilor cu vârfurile urechilor, le temperau uşor, luând seama, de sus, la copii.

La căsuţa jocheului, de jos, în toate aceste nopţi, a fost un freamăt cu totul neliniştitor. Şi eu am urmărit ore întregi, de la ferestrele noastre întunecate şi liniştite, din dosul perdelelor grele, acel ceva care se iţea compromiţător după uşiţa şi ferestruica lui. Parcă prea se hrăneau cu licori nefireşti amazoancele, după fiecare lecţie sau după acele nopţi nesfârşite! Se întâmpla ceva ce nouă nu ne va fi permis în veci.

Această relaţie cu caii, ca şi semnificaţiile aşternute mai sus, îi priveşte mai ales pe cei cât de cât bogaţi dintre români. Cei aproape 80%, săraci-săraci, stau în beznă şi aici.

Marin Preda, scriitor tânăr, pe la sfârşitul anilor 1940, a descris cu cruzime cum un ţăran omoară o gloabă bătrână, o răpciugă de cal de plug, undeva în Câmpia Română. Acolo, să fim drepţi, sărăcia străluceşte astral şi acum. Ţăranul pirpiriu a lovit cu un os, până a căzut gloaba. Apoi, tacticos, fluierând, a deposedat-o de pielea buboasă şi putredă. Tolstoi, vorbind de mujicii lui, descrie cum calul lui vorbitor, Holstomer, simte  moartea, provocată de un şiş, cosmică, uşoară, cum coboară ca în sufletul unui înţelept. Desigur, contele Lev Tolstoi era un aristocrat şi nu şi-a permis un masacru, cu această fiinţă atât de ciudată a naturii, în marea lui literatură.