Dinu Săraru: Am fost, şi rămân încă, prizonierul temperamentului meu dinamic, exploziv, angajat. Eu trebuie să fac ceva!! În 2012 am sădit un măr, în curte, la Bucureşti; anul trecut a făcut două mere imense, şi azi-dimineaţă (în 2014), când vorbim noi, de Sfântul Antim Ivireanu – că astăzi este –, le-am rupt din pom cu crenguţă cu tot. Deci, trebuie să fac ceva! Asta este o trăsătură ţărănească. Aproape, fără voia mea, trebuie să mă mişc!

Eu nu vreau să mă aşez în faţă! Eu vreau să exist şi modul meu de a exista. este prin a construi, prin a face ceva! La Slătioara, în 1990, disperat, am sădit 300 de pruni! N-am avut nici o şansă, fiindcă în 10 ani de zile (când i-am tăiat), n-am cules o căruţă de prune ca să fac 10 kg de ţuică. Abia mi-au ieşit 2 kg de dulceaţă! Dar, mă rog, mi-am făcut parte de un peisaj frumos cu 300 de pruni, iar primăvara, când înfloreau, erau nemaipomeniţi, în rest, cădeau toate prunele jos, la mijlocul lui august şi cu asta se termina şi partea mea de pomicultură! Dar le-am făcut şi pe astea! Şi i-am văruit, i-am săpat în fiecare an. Nu am avut nici curajul să îi tai mai repede ca să pun alţii şi îmi pare rău că acum nu mai am timp să trăiesc, să văd cum mai înfloresc, alţii, încă o dată!

Deci, trebuia să exist şi, ca să exist, trebuia să fac ceva! Şi am pus la cale mai multe poveşti. În toamna lui '90, am făcut o revistă Noi, din care au apărut trei numere şi pe urmă m-am apropiat de faliment concurat de o firmă misterioasă, în legătură cu care nici până astăzi nu m-am lămurit! O rudă a mea, care întemeiase şi ea o revistă intitulată Democraţia, a publicat, deşi era rudă cu mine, şi se arăta devotată, chiar mândră de mine, a publicat un comunicat al unei societăţi, „Noi", care, denunţându-mă că am fost nomenclaturist, m-a ameninţat că dacă mai continui această revistă Noi, va scoate şi ea o revistă „Noi", şi o librărie „Noi", şi o editură „Noi", şi va continua să facă şi să dreagă împotriva mea... şi astfel m-am trezit blocat. Nici până astăzi nu am aflat cine erau ăştia! Nici ruda asta, nu mi-a spus, până la urmă!...

V.A.: Şi care era programul revistei?

D.S.: Programul revistei mele era tocmai solidaritatea! Că noi existăm, că nu s-a rupt societatea românească în două, definitiv, cum nu s-a rupt nici lumea în două, în definitiv, după 11 septembrie 2001. Părerea mea este că şi acum s-a exagerat enorm! E vorba de cu totul altceva! De o altă înţelegere, tot a nevoii de solidaritate, în faţa unui duşman universal şi perfid, dar lumea este aceeaşi: mai matură, mai îngrijorată, dar nu s-a schimbat. Nu a fost o revoluţie la 11 septembrie!

Aşa şi în cazul nostru: noi nu puteam să fim alţi oameni! Am crescut, cum să spun, cu un an în plus, ne-am trezit mai trişti, mai înlăcrimaţi, mai maturizaţi, mai îngrijoraţi, mai responsabili, mai nădăjduitori... Asta a fost partea cea mai frumoasă: a reapărut Speranţa. Între timp Speranţa s-a spulberat, ca să zic aşa, şi asta e altă poveste. Ei bine, simţind nevoia să fac ceva, am simţit şi nevoia unui apel la solidaritate cu acest Noi, pe care l-am luat din poezia lui Goga. Am făcut această revistă împreună cu Petre Ghelmez, poetul, şi cu Ludwig Grunberg – filosoful.

V.A.: Amândoi dispăruţi!

D.S.:   Amândoi dispăruţi din viaţă! Prieteni cu mine din tinereţe. Am muncit cu entuziasm. N-am reuşit să luăm nici leafa pe care ne-o pusesem, şi a murit revista după trei numere. Nici nu ştiu dacă era frumoasă sau nu, în orice caz, era un apel necesar în ea. După aceea, am făcut împreună cu un grup de scriitori basarabeni, - dintre care nu lipseau Vieru, Cimpoi, Matcovski şi Leonida Lari -, o revistă Clipa - inspirată de titlul romanului meu şi al cărei director executiv am devenit. Am scos tot trei numere! O revistă format carte care vorbea tot aşa, de unitatea dintre scriitorii români şi cei din Basarabia, despre o literatură comună, despre o literatură angajată... Frumoasă revista, să ştiţi! Cu îngrijire tipărită şi cu un conţinut care stă în picioare în orice moment. După care a trebuit să renunţ şi la asta, pentru că a murit şi entuziasmul, au murit şi resursele, şi puteam să pierim şi noi!...

După aceea, m-am trezit apelat la telefon, într-o dimineaţă, de către Ovidiu Ioaniţoaia, care era director la Sportul românesc, şi acesta m-a întrebat dacă n-aş vrea să conduc un cotidian, fiindcă patronul s-a gândit la mine şi cotidianul s-a numit, la iniţiativa mea, Universul românesc! O întâmplare?! Eu venisem de la Slătioara, în toamna lui '93, terminasem romanul ,,Iarba vântului’’, îl dădusem la dactilografiat, aşteptam să-l duc la o editură. Aici, ar trebui să fac o paranteză şi să spun că principala resursă financiară a celor trei ani de zile – din 1989 până în 1993 - am aflat-o în reeditarea romanului ,,Nişte ţărani’’, cu ajutorul unui prieten al meu, Hegheduş, care făcuse şi el cu alţi prieteni, o editură şi printre primele cărţi publicate s-a aflat şi romanul ,,Nişte ţărani’’ : era atunci la a cincea ediţie, între timp a ajuns la a cincisprezecea ediţie -, s-a vândut şi mi-a adus banii necesari să trăiesc, ceea ce era foarte important!

Am fost printre puţinii scriitori care, imediat după '90, am trăit exclusiv din scris. Dar să mă întorc la ziar. Însoţit de Ovidiu Ioaniţoaia am avut într-o sâmbătă dimineaţa, o întâlnire cu patronatul acelui trust de presă şi duminică m-am dus să fac ziarul; luni, pe frontispiciu scria: „Director Dinu Săraru". Asta o fost o poveste extraordinar de interesantă pentru că era un ziar politic, un ziar de stânga, de o stângă echilibrată, care convenea opiniilor mele.

P.S. Pagini din Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, în curs de apariţie la Editura RAO.