Este o zonă pe care o defineşte prin specificul acesteia conceptul de Orchestră Radio drept organism aparte al acestui spaţiu. Este un organism abil, agil, maleabil, în parte deschis marelui spectacol al muzicii, un organism format în exerciţiul continuu al imprimărilor speciale, de studio. Are drept ţintă un auditoriu larg cu preferinţe extinse, posibil limitrofe; …de la genurile simfonice tradiţionale la muzica de largă adresare, inclusiv domeniul aparte al muzicii de jazz, de film.               

Indiscutabil, ansamblul vedetă al recentelor concerte  RadiRo a fost Orchestra Filarmonică B.B.C. – Marea Britanie. Sunt de observant în acest caz toate exigenţele cunoscute, aspecte potenţate de un profesionalism imbatabil, de un anume firesc ce defineşte adresările de semnificaţie. De-a-dreptul uimitoare s-a dovedit a fi fost realizarea Simfoniei a 9-a de Dmitri Şostakovici, lucrare scrisă în anul 1945, în perioada de sfârşit a războiului, la solicitarea expresă a partidului comunist al uniunii sovietice, a lui Stalin personal. Se dorea a fi fost definit entuziasmul victoriei. A rezultat o muzică voioasă, quasi ironică, a cărei bună dispoziţie aminteşte de umorul luminos, tonic, al lui ”papa Haydn”. A fost perioada ce a premers cea de a doua condamnare publică a autorului. S-ar putea spune că este o lucrare minoră în raport cu marile fresce simfonice ale autorului. Dirijorul german Moritz Gnann este artistul unui dinamism constructiv de extinsă şi promptă acţiune. A coordonat, spre exemplu, cu totul eficient  partidele de suflatori în debutul complicat de înplinit, pestriţ-strălucitor al lucrării! Evident, culminaţia intersului public, a întregii seri de muzică, a constituit-o prezenţa minunatului violoncelist Andrei Ioniţă, un tânăr maestru primit de public cu enormă simpatie. Impreună cu şeful de orchestra, cu întregul ansamblu, au prezentat celebrul Concert în do major de Haydn, lucrare definită în spiritul unui clasicism vienez de tentă britanică, cu rigurozitate, cu anume supleţe interioară; …ce a condiţionat în egală măsură momentul în care, la cererea insistentă a publicului, Andrei a intonat un cunoscut cântec ostaşesc care a animat oastea română cu un secol în urmă. In compania aceluiaşi ansamblu dar sub bagheta dirijorului britanic Ben Genron, cu concursul violonistului maghiar Kristof Barati, am reaudiat cel de al doilea Concert de Bela Bartok, una dintre lucrările fundamentale ale repertoriului concertant din prima jumătate a secolului trecut; a putut fi observată atitudinea solistică pe cât de fermă pe atât de maleabilă în susţinerea cantilenelor de influenţă folclorică. riguros corelate cu ansamblul.                       

 Am avut o imensă bucurie să constat că Orchestra Naţională Radio s-a plasat ca ansamblu în top-ul formaţiilor prezente în Festivalul RadiRo. Mă refer la coeziunea sonoră, la maleabilitatea prompt orientată a partidelor, la justa orientare a acestora în raport cu exigenţele dirijorale; indiferent de natura acestora. Exemplară pe această direcţie mi-a apărut colaborarea cu dirijorul octogenar, Jean-Claud Casadesus, descendent al unei faimoase familii de muzicieni francezi. La dorinţa expresă a acestuia prima Rapsodie enesciană în la major a fost parcursă rapid în sonorităţi dinamice pregnant accentuate, în mare dezacord cu spiritul muzicii înseşi. A fost de admirat în schimb colaborarea cu pianistul spaniol Javier Perianes, un impecabil stilist în susţinerea Concertului în sol major de Maurice Ravel. Aceluiaşi autor îi datorăm celebrul balet  Daphniş şi Chloe; cea de a 2-a suită a acestei partituri a fost realizată în finalul concertului; …cu participarea partidelor feminine ale Corului Academic Radio condus de maestrul Ciprian Ţuţu.                                                 

O mult mai bună relaţie dirijor-ansamblu s-a dovedit a fi fost realizată pe parcursul celei de a doua apariţii în Festival a O.N.R., sub bagheta maestrului Frédéric Chaslin; este un muzician pe cât de dinamic pe atât de maeabil în relaţia cu ansamblul; de această dată în realizarea Suitei orchestrale  Şeherezada de Nikolai Rimski-Korsakov. Am avut parte de o savuroasă eflorescenţă coloristic-timbrală la realizarea căreia şi-a adus buna contribuţie solistică concert-maestrul ansamblului, violonistul Virgil Zvorişteanu; în rolul titular al viorii „povestitoare”. O versiune mai puţin obişnuită a Concertului în la minor de Robert Schumann, ne-a fost oferită de pianistul David Fray, o evoluţie susţinută în spiritul tradiţional al şcolii franceze; am în vedere transparenţele timbrale, anume instabilităţi ale tempo-ului, aspecte pe care le poţi întâlni prioritar în creaţia pianistică a lui Camille Saint Saens; …atitudine similar probată inclusiv în susţinerea coralului bachian, solicitat mai apoi de public şi etalat într-o versiune stilistică apropiată de declamaţia lisztiană. De gustibus…  disputandum!                                                                   

Pe cine şi ce am mai putut audia în Festivalul RadiRo? Evident, solişti cu circulaţie de mare anvergură internaţională cum este tânăra violonistă olandeză Simone Lamsma – o virtuozitate fabuloasă în susţinerea Concertului în sol minor de Max Bruch, sau violonistul australian Ray Chan – un performer cu totul spactaculos al Concertului de Ceaikovski, angajat de această dată cu o şarjă expresivă puternic tensionată; apoi un mare maeştru, un muzician de percutantă faimă internaţională, cum este Vladimir Ashkenazy la pupitrul Orchestrei Radiodifuziunii Elveţiei Italiene din Lugano; a colaborat de această data în concert cu pianistul genevez Nelson Goerner, un vechi prieten al publicului bucureştean; în acelaşi concert au putut fi audiate pagini necunoscute în contextul vieţii noastre muzicale, anume Muzica de scenă de Jan Sibelius pentru piesa Pelléas şi Melisande.                                       

Un poem simfonic pe cât de grandoios pe atât de celebru, rar audiat la noi în ultimele decenii, este  O viaţă de erou de Richard Strauss; ne-a fost prezentat de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Leipzig, un organism orchestral extins, temeinic constituit, etalând impresionante masivităţi sonore admirabil conduse de tânărul dirijor american Robert Trevino; a dispus de nouă – da, nouă! – corni în realizarea poemului strussian, lucrare exemplar prezentată la noi, cu mai bine de cinci decenii în urmă, sub conducerea maestrului George Georgescu. Pe parcursul aceleiaşi seri de muzică, cel de al treilea Concert pentru pian de Serghei Prokofiev a fost susţinut cu concursul tânărului pianist Mihai Ritivoiu; în supliment, la cererea publicului a oferit o delicată pagină de muzică barocă, Sonata în do diez minor de Domenico Scrlatti, lucrare admirabil recompusă timbral în spiritul muzicii claveciniştilor francezi ai primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Indiscutabil alura concertistică a acestui tânăr performer va trebui să câştige pregnanţa unei atitudini solistice dar şi strălucirea timbrală a acesteia.                                          

Finalul Festivalului RadiRo, ultima seară a acestuia, a oferit o dezamăgire. Greu de apreciat dacă - pe parcursul unei întregi seri de muzică dedicate creaţiilor lui Ceaikovki - dezechilibrele de sonorităţi, dacă pauzele de expresie se datorează unor limite ale ansamblului sau celor ale şefului de orchestra, dirijorului. Conform informaţiilor publicate, actualul şef al formaţiei, dirijoarea Nathalie Stutzmann este un muzician performer de extinsă orientare stilistică, prioritar în domeniul muzicii vocale baroce. Se dovedeşte a nu fi capabilă a susţine marile construcţii simfonice ale muzicii romantice cum este, spre exemplu, Simfonia a V-a, în mi minor; dar a avut imaginaţia a fi combinat în chip fericit, într-o unică performanţă, două cunoscute momente simfonice ceaikovskiene cum sunt uvertura operei  Dama de Pică şi celebra  Poloneză din opera Evghenii Oneghin.                                                               

Ca şi precedentele ediţii ale Festivalului cea recentă, a patra, s-a bucurat de un imens succes de public, de o reală, de o firească curiozitate din partea acestuia. Sălile au fost pline; unele până la refuz. Fapt puţin obişnuit, fiecare colectiv simfonic a oferit suplimente răsplătite cu ropote nesfârşite de aplauze. Divers, consistent, atrăgător, Festivalul  RadiRo conturează în continuare un profil aparte în peisajul muzical european. Tocmai din acest motiv, dat fiind specificul de mobilitate al acestui tip de ansamblu, ar fi fost firească prezenţa creaţiei româneşti de secol XX, de secol XXI; iar aceasta în afara arhicunoscutelor rapsodii enesciene; de asemenea a fost remarcată absenenţa tinerilor noştri şefi de orchestra.                                                                           

Nu în ultimul rând trebuie amintită desfăşurarea în paralel a concertelor de jazz ale muzicienilor noştri, a celor invitaţi, concerte susţinute în Sala Auditorium a Muzeului Naţional. Marea surpriză a constituit-o prezenţa pe podium a inegalabilei Aura Urziceanu, sosită în mod cu totul special din Canada.  Indiscutabil, promovarea perseverentă, continuă, inclusivă a valorilor româneşti, este o obligaţie expresă a formaţiilot noastre cu posibile extensii în cazul formaţiilor radiodifuziunilor europene, formaţii cu totul percutante în spaţiul public!

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.