„Evanghelia“ după criminalul Jack, filmul anului 2019. Cruzimea caracterizează operele marilor regizori care încheie deceniul VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Matt Dillon,
personajul anului (Jack), în
filmul anului 2019: „The House
That Jack Built“, regia Lars
von Trier
Matt Dillon, personajul anului (Jack), în filmul anului 2019: „The House That Jack Built“, regia Lars von Trier

2019 este anul în care câţiva autori importanţi s-au întors şi au confirmat că rămân în avangarda cinemaului contemporan: Lars von Trier cu odiseea criminalului în serie Jack, Lanthimos cu un pseudo-film istoric, despre decadenţa de la o curte a Angliei de pe vremuri, dar şi din civilizaţia noastră, Tarantino cu un film-omagiu faţă de „old Hollywood“, o ironie postmodernă de clasă, iar spaniolul Almodovar cu un film trist, testamentar.

Ultimul an al decadei 2010 nu s-a lăsat mai prejos şi a oferit şi el câteva filme de referinţă, care vor fi „pritocite“ de-acum înainte, pe parcursul deceniului care urmează.

Din peste 30 de filme „de artă“ văzute şi selectate (exceptând, cu o singură excepţie, „faliţii“ autohtoni) şi după ce am eliminat filmele văzute, în festivaluri, în anul precedent, au rămas zece (ca-n infamul cântec), dintre care se detaşează noile filme ale unor von Trier, Lanthimos, Tarantino sau Almodovar, dar şi câteva producţii independente, ale unor regizori mai puţin consacraţi sau mai puţin mainstream: Rohrwacher, Sorogoyen, Korine, Corbet, Agapi.

Aşadar, de data aceasta, am „extras“ filmele (unele dintre ele, excepţionale) distribuite în 2019, dar cu premiera internaţională în 2018 şi care-au putut fi văzute în festivalurile de film bucureştene din acel an, mai ales în Les Films de Cannes (deci, văzute de mine-atunci şi despre care-am scris tot atunci), tocmai pentru a da o doză mai mare de actualitate clasamentului. Le menţionez totuşi aici, de la bun început, pentru faptul că, dacă le-aş mai fi luat în calcul (cum am făcut în fiecare an până acum), cu totul altfel ar fi arătat ierarhia cinematografică a lui 2019 (sunt în ordinea datei premierei): „Touch Me Not“ / „Nu mă atinge-mă“ (2018, excepţional, Ursul de Aur la Berlin 2018), regia Adina Pintilie, distribuitor Manekino Film (15 martie); „The Man Who Killed Don Quixote“ / „Omul care l-a ucis pe Don Quijote“ (2018), regia Terry Gilliam, distribuitor Transilvania Film (29 martie); „Leto“ / „O vară rock’n’roll“ (2018, excepţional), regia Kirill Serebrennikov, distribuitor Transilvania Film (12 aprilie); „Burning“ / „În flăcări“ (2018, excepţional), regia Lee Chang-dong, distribuitor Voodoo Films (17 mai); „Sunset“ / „Apusul“ (2018), regia László Nemes, distribuitor Voodoo Films (21 iunie); „Border“ / „La graniţă“ (2018), regia Ali Abbasi, distribuitor Voodoo Films (2 august); „Nuestro tiempo“ / „Our Time“ / „Timpul nostru“ (2018), regia Carlos Reygadas, distribuitor Voodoo Films (27 septembrie).

Imagine indisponibilă

Protagonista din „Touch Me Not“, Laura Benson, în scena „eliberării“ din final

Şi acum iată, în opinia mea, „cele mai bune zece filme ale anului 2019“, selectate dintre cele care s-au putut vedea pe marile ecrane româneşti exclusiv în anul 2019:

1. The House That Jack Built / Casa pe care Jack a construit-o (Danemarca-Franţa-Suedia-Germania-Belgia, 2018), regia Lars von Trier, cu: Matt Dillon, Bruno Ganz, Uma Thurman. Distribuitor: Independenţa Film. Data premierei: 18 ianuarie

O „veste bună“ de la Lars von Trier: infernul există. Evanghelia după danez: Chiar dacă regizorul danez va mai face şi un alt film, cel mai nou titlu al său, „The House That Jack Built“, are o nuanţă testamentară. Prin el, Lars von Tier îşi exprimă plenar dacă nu ura, în orice caz dispreţul faţă de specia umană care-l animă. Există rai şi iad, ne spune regizorul danez, cum puţini au îndrăznit, numai că raiul este gol.

2. The Favourite / Favorita (Irlanda-Marea Britanie-SUA, 2018), regia Yorgos Lanthimos, cu: Olivia Colman, Emma Stone, Rachel Weisz. Distribuitor: Odeon Cineplex. Data premierei: 22 februarie

The Favourite

Lady Sarah Churchill (Rachel Weisz), „favorita“ mea dintre cele „trei femei“

The dark side of the Rococo: Splendoarea unei epoci de mult apuse ne este readusă de regizorul grec Yorgos Lanthimos, în filmul său „The Favourite“, dar şi cruzimea inerentă perioadelor de decadenţă maximă, cum este şi cea pe care o traversăm în prezent.

3. Lazzaro felice / Happy as Lazzaro / Lazzaro cel fericit (Italia-Elveţia-Franţa-Germania, 2018), regia Alice Rohrwacher, cu: Adriano Tardiolo, Nicoletta Braschi, Alba Rohrwacher. Distribuitor: Independenţa Film. Data premierei: 26 iulie

Lazzaro felice

Adriano Tardiolo este interpretul lui Lazzaro, în filmul „Lazzaro felice“, regia Alice Rohrwacher

„Fericiţi cei săraci cu duhul...“: Filmul „Lazzaro felice“, al regizoarei italiene Alice Rohrwacher, are ca protagonist unul dintre acei „fericiţi“ în sărăcie, simplitate şi „sărăcie de duh“, „idioţi“ de tip dostoievskian care fac farmecul şi valoarea marii arte din toate timpurile. „Ei vor moşteni pământul“, spune Iisus despre acest fel de oameni în Predica de pe Munte (zisă şi Fericirile).

4. Once Upon a Time... in Hollywood / A fost odată la... Hollywood (SUA-Marea Britanie, 2019), regia Quentin Tarantino, cu: Leonardo DiCaprio, Brad Pitt, Margot Robbie. Distribuitor: InterComFilm Distribution. Data premierei: 16 august

„The summer of 1969“: Cine spune despre noul film al lui Quentin Tarantino, „Once Upon a Time... in Hollywood“, că este „o tâmpenie“ (aşa cum am văzut că este la modă pe facebook) o poate face doar pentru că nu are cunoştinţe cinefile, şi prin asta nu înţeleg că trebuie să fie neapărat cinefil hardcore. Altfel nu ai cum să savurezi nenumăratele referinţe cinefile şi, în general, la atmosfera anului 1969 de care este împănat filmul, dar nu alta a fost mereu situaţia cu filmele lui Tarantino (cineast pur, decis şi exclusiv postmodern).

5. Dolor y gloria / Pain and Glory / Durere şi glorie (Spania-Franţa, 2019), regia Pedro Almodóvar, cu: Antonio Banderas, Penélope Cruz, Asier Etxeandia, Leonardo Sbaraglia. Distribuitor: Independenţa Film. Data premierei: 18 octombrie

tarantino



Testamentul spaniol: Chiar dacă Almodovar va mai face film (şi să sperăm că va mai face), acesta rămâne filmul său testamentar, „ultimul“, în ordine ideatică. O combinaţie de „8 ½“ şi „All That Jazz“, de amintiri deghizate, regrete şi confesiuni homosexuale, un fel de „păcatele bătrâneţilor“, înecate într-o mare de culori calde şi vivide, care constituie marca almodovariană, dar de data aceasta contrastează cu cenuşiul vieţii din care încearcă să scape personajul principal, alter ego-ul autorului (premiu de interpretare la Cannes pentru Antonio Banderas).

6. Parasite / Gisaengchung / Parazit (Coreea de Sud, 2019), regia Bong Joon-ho, cu: Kang-ho Song, Sun-kyun Lee, Yeo-jeong Jo. Distribuitor: Independenţa Film. Data premierei: 8 noiembrie

almodovar



Bijuterie socială orientală: „Parasite“ aminteşte, până la un punct, de multe alte filme mai vechi cu tematică „socială“: în primul rând, cel la care m-am gândit de prima oară când am auzit de subiect, „Borgman“ al olandezului Alex van Warmerdam, din 2013, apoi „Viridiana“ buñueliană, „Ceremonia“ lui Chabrol, chiar şi „Los santos inocentes“, pe care l-am văzut recent, tot în Les Films de Cannes à Bucarest (pentru aspectele sociale, de clasism), de ce nu japonezul „Shoplifters“, câştigătorul de anul trecut al Palme d’Or-ului, pentru analiza relaţiilor interfamiliale orientale.

7. El reino / The Realm / The Candidate / Jocuri de putere (Spania-Franţa, 2018), regia Rodrigo Sorogoyen, cu: Antonio de la Torre, Mónica López, José María Pou, Ana Wagener, Francisco Reyes. Distribuitor: Transilvania Film. Data premierei: 8 noiembrie

E ceva putred în UE: „El reino“ (Spania, 2018, regia Rodrigo Sorogoyen), nu numai unul dintre cele mai bune filme ale anului (de fapt, ale anului trecut, dar de-abia acum vine la noi, distribuit de Transilvania Film), dar şi unul dintre cele mai necesare, într-o ţară (şi, iată, şi Europă) măcinată de corupţie – dar, şi mai grav de atât, de neîncrederea în democraţie şi în valorile Europei unite.

8. Timebox (documentar, România, 2019), regia Nora Agapi, cu: Ioan Matei Agapi, Nora Agapi. Distribuitor: Manifest Film. Data premierei: 6 decembrie

parasite
el reino



„Ultimul chiriaş al Memoriei“: Palatul Braunstein (clădirea din piaţa centrală a Iaşiului, în care se desfăşoară „acţiunea“), cel care se cere evacuat, devine astfel un simbol al Memoriei, al trecutului care trebuie să dispară (şi câteodată se încăpăţânează să n-o facă, deşi fără reuşită, pe termen lung, în cele din urmă), cel pe care-l ştim din titlul lui Harrison „All Things Must Pass“ sau din ultimul capitol al „Veacului de singurătate“. Lupta lui Agapi tatăl nu este atât cea cu primăria, cu instituţiile administrative, pe care în mod firesc o va pierde (şi e conştient de asta), ci cu sine însuşi, cu acest fapt (al dispariţiei muncii, „operei“ sale de-o viaţă), cu acceptarea acestuia.

Timebox



9. The Beach Bum / Regele plajei (Elveţia-Marea Britanie-Franţa-SUA, 2019), regia Harmony Korine, cu: Matthew McConaughey, Snoop Dogg, Isla Fisher, Jonah Hill. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 29 martie

Fear and loathing in Key West: „Sex and drugs and rock’n’roll“, cânta britanicul Ian Dury prin anii ’70, şi asta mi-a evocat în primul rând filmul „The Beach Bum“ / „Regele plajei“, noua producţie a lui Harmony Korine (scenariul şi regia). La început, pare că avem de-a face cu un fel de Hunter S. Thompson (variantă: Charles Bukowski), care-şi trăieşte „la dolce vita“ într-un loc din acela în care (aparent) „toată lumea râde, cântă şi dansează“: un fel de Vama Veche de la noi, păstrând proporţiile (pentru că una-i Florida şi alta-i Clitoralul românesc) – sau Las Vegas din romanul lui Thompson esenţial pentru contracultura anilor ’60-’70 –, mai exact Key West, un oraş-staţiune situat pe-o insulă, cel mai sudic punct al Statelor Unite continentale.

10. Vox Lux (SUA, 2018), regia Brady Corbet, cu: Natalie Portman, Jude Law, Stacy Martin. Distribuitor: Voodoo Films. Data premierei: 12 iulie

„The Pop Is Dead“: Brady Corbet este un actor american destul de obscur până acum (roluri secundare în „Funny Games USA“, „Melancholia“, „Clouds of Sils Maria“), care de ceva vreme, mai precis din 2014, a trecut la regizarea unor filme foarte ambiţioase, cu o reuşită destul de rezonabilă. Dacă filmul „Copilăria unui lider“ (2015, după un text obscur de Sartre) căuta rădăcinile răului din perioada modernă a omenirii (cu apogeul său în dictaturile politice ale secolului XX), actualul „Vox Lux“ (2018, premieră la Veneţia) face acelaşi lucru pentru dictatura postmodernă, cea non-violentă, a mediilor şi societăţii entertainment-ului („societatea spectacolului“, spunea Guy Debord încă din 1967, dar sintagma poate fi citită în foarte multe feluri), una de sorginte pur americană.

Timebox
The Beach Bum



Urmează şi (scurta) listă a filmelor văzute anul acesta în festivalurile bucureştene, pe care, iarăşi, dacă le-aş fi luat în calcul, situaţia ar fi arătat cu totul altfel (unele dintre ele vor avea premiera românească anul viitor, în 2020): „Les misérables“ / „Mizerabilii“ (Franţa, 2019), regia Ladj Ly, distribuitor Independenţa Film (data premierei: 24 ianuarie); şi, mai ales, „Loro“ (Italia, 2018), regia Paolo Sorrentino – nu va fi distribuit în România, deşi este excepţional! Mai menţionez şi filmul mexican „Roma“ (2018), regia Alfonso Cuarón, văzut anul acesta, în timpul verii, pe Netflix, dar care merita o proiecţie în sală, pe ecran mare.

Menţionez şi alte filme „de artă“ sau independente remarcabile distribuite în 2019, dar care nu au reuşit „să facă“ lista principală (dar în ordinea datei de premieră, chiar dacă nu o mai specific): „Transit“ / „Tranzit“ (2018), regia Christian Petzold; „Destroyer“ / „Capcana“ (2018), regia Karyn Kusama, cu o extraordinară Nicole Kidman; „Pájaros de verano“ / „Birds of Passage“ / „Păsări călătoare“ (2018), regia: Cristina Gallego, Ciro Guerra; „Der goldene Handschuh“ / „The Golden Glove“ / „Mănuşa de aur“ (2019), regia Fatih Akin; „Notti magiche“ / „Nopţi magice“ (2018), regia Paolo Virzì; „Doubles vies“ / „Non-Fiction“ / „Vieţi duble“ (2018), regia Olivier Assayas; „Le jeune Ahmed“ / „Tânărul Ahmed“ (2019), regia: Jean-Pierre şi Luc Dardenne.

Pentru că nu comparăm „mere cu pere“, şi de-aceea filmele româneşti au avut întotdeauna un statut special şi nu au fost (cu puţine excepţii) luate în calcul la astfel de clasamente, iată şi lista producţiilor autohtone remarcabile ale anului, aşadar cele pe care le-am văzut eu, am considerat că trebuie să le văd, pentru că altfel au fost multe (25 de producţii româneşti am numărat eu, incluzând „Timebox“, care-a „făcut“ topul mare) – aceeaşi metodă de enumerare ca la toate aceste liste suplimentare, în ordinea datei de premieră: „Parking“ (regia Tudor Giurgiu), „La Gomera“ / „The Whistlers“ (regia Corneliu Porumboiu), „Arest“ (regia Andrei Cohn), „Monştri.“ (regia Marius Olteanu), „Mo“ (regia Radu Dragomir), „Călătoria fantastică a Maronei“ (animaţie, regia Anca Damian), „Zavera“ (regia Andrei Gruzsniczki).

Vox Lux
Beanpole
Dumbo

Dumbo, elefănţelul cu urechi atât de uriaşe, şi fraţii Milly şi Joe Farrier (Nico Parker şi Finley Hobbins)

Puţine blockbuster-e americane m-au mai făcut anul acesta, din diverse motive, să ies din casă şi să mă duc să le văd pe ecran mare (altfel, oricum nu văd filme), în general la IMAX, şi le enumăr în continuare, pentru că nu sunt decât... patru: „Glass“ (regia M. Night Shyamalan), „Dumbo“ (regia Tim Burton), „Anna“ (Franţa, regia Luc Besson) şi „Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker“ (regia J.J. Abrams).

Citeşte şi:

O „veste bună“ de la Lars von Trier: infernul există. Evanghelia după danez VIDEO

The dark side of the Rococo VIDEO

„Fericiţi cei săraci cu duhul...“ Festivalul Filmului European s-a deschis cu un film-eveniment VIDEO

Amintiri din post-uman sau Dincolo de bine şi de rău. Despre „Touch Me Not“ al Adinei Pintilie

„Mizerabilii“ 2020 sau Occidentul e cu glonţul la tâmplă VIDEO

Dumbo flies again. Un elefănţel şi doi copii sau un Burton cu sos de Spielberg

Cele 10 filme ale anului 2018 (plus 10 blockbuster-uri unul şi unul) VIDEO (cu linkuri la toate topurile cinematografice anuale realizate începând cu anul 2012)

Timebox

Ioan Matei Agapi, în filmul fiicei sale „Timebox“

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite