Eugenia Vodă, despre premiile de pe Croazetă: „O varză à la Cannes. Nu e sfârşitul lumii, e doar un palmares“ FOTO

Eugenia Vodă, despre premiile de pe Croazetă: „O varză à la Cannes. Nu e sfârşitul lumii, e doar un palmares“ FOTO

Ken Loach şi echipa filmului său, pe covorul roşu

Filmul britanicului Ken Loach, „I, Daniel Blake“, care-a luat Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, este contestat în presa franceză. Cristian Mungiu a câştigat premiul pentru regie pentru  filmul „Bacalaureat“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de Eugenia Vodă

Corespondenţă de la Cannes

De când lumea şi pământul, un palmares nu poate mulţumi pe toată lumea! Întotdeauna vor exista „marii uitaţi“, „marii nedreptăţiţi“, „marii neînţeleşi“ ai unei ediţii... Şi, totuşi, se poate vorbi de inspiraţie şi în materie de palmaresuri, iar palmaresul care a încheiat Cannes-ul 2016 a fost ceea ce se cheamă „un palmares neinspirat“. Nu polemic, nu revoltător, nu nedrept (au fost şi ediţii de genul asta), ci pur şi simplu neinspirat, adică lipsit de strălucire, nereuşind să reflecte decât prea puţin din bogaţia şi din tonusul selecţiei.

Un cinema social

Aşadar: 

Palme d’Or: „I, Daniel Blake“ („Eu, Daniel Blake“) al maestrului britanic Ken Loach. A fost, categoric, unul dintre cele cinci-şase filme ale competiţiei absolut „palmabile“ (în sensul că nimeni nu s-ar fi mirat dacă ar fi fost alese)! Juriul a optat pentru acest cinema social de cea mai bună calitate. Portretul regizorului la senectute; în iunie Ken Loach va împlini 80 de ani. Prin acest premiu, Loach a intrat acum în clubul select al cineaştilor cu două Palme d’Or la activ (cealaltă a câştigat-o în 2006). Acum doi ani, Loach a anunţat că se retrage din cinema, dar iată-l reapărând plin de vitalitate creatoare, cu un film de vârf al filmografiei lui, o satiră amară a birocraţiei tehnologizate de azi şi a slujbaşilor ei robotizaţi.

O birocraţie care, şi ea, poate ucide. Un film despre, spune autorul, „tendinţa nefastă a statului de a se comporta plin de brutalitate cu cei vulnerabili“, cu cei a căror supravieţuire depinde în totalitate de ajutoarele sociale. Un cinema angajat, aşa cum în lume, astăzi, se face tot mai puţin. De ce? Producătoarea filmului explica: „Pentru că foarte puţini oameni sunt gata să-şi asume riscurile şi să abordeze teme manifest politice. Este avantajul de a îmbătrâni: nu mai ai nimic de pierdut, aşa că îndrăzneşti să spui tare ce gândeşti!“... Iar Ken Loach a spus-o, tare, şi pe scena festivităţii de premiere, încheindu-şi discursul cu: „o altă lume e posibilă şi necesară...“.

Sala de presă a huiduit

Al doilea premiu, ca importanţă, aşa-numitul Grand Prix, a plecat în Canada, la „copilul minune“ Xavier Dolan (la 27 de ani, aflat la al şaselea film!). Dacă acum doi ani cu filmul lui, „Mommy“, cucerea Cannes-ul, de astă dată, cu noul film, l-a divizat hotărât. Pornind de la o cunoscută piesă de teatru (montată şi în Romania, acum câţiva ani, de Radu Afrim), „E doar sfârşitul lumii“, de Jean-Luc Lagarce (mort de SIDA în 1995), Dolan demonstrează, fără să vrea, ca filmul e cu totul altceva decât teatrul. Timp de 90 de minute, care trec greu, ecranul e sufocat de prim planuri şi de vorbe, vorbe, vorbe, dialoguri dintre membrii unei familii! Un film căruia unii i-au descifrat un anumit farmec, dar pe care alţii l-au găsit plicticos la culme! De gustibus. Un film plasat modest în clasamentele criticilor, dar asta nu înseamnă nimic, nu e prima oară când între palmaresul mare şi palmaresul criticilor nu e nicio legătură. De pildă, filmul din competiţie, „Toni Erdmann“, care a câştigat premiul criticii – FIPRESCI (premiu în afara palmaresului oficial), nu a luat niciun premiu în palmaresul oficial! Sau filmul din Un certain regard care a luat premiul FIPRESCI, „Câini“, al lui Bogdan Mirică, nu s-a regăsit printre cele cinci premii oficiale ale secţiunii. Din nou, de gustibus...

O idee neinspirată a juriului a fost să acorde Premiul de regie nu unei singure performanţe regizorale, ci să acorde acest important premiu ex-aequo! Când, după numele lui Cristian Mungiu, pentru „Bacalaureat“, s-a auzit şi numele Olivier Assayas, pentru „Personal Shopper“, sala de presă a huiduit, pentru că, dacă filmul lui Mungiu a fost bine primit de cronicari şi a avut punctaje bune (ca şi Cristi Puiu, de altfel), filmul lui Assayas a fost departe de ceea ce se cheamă un succes de stimă, la festival! Şi atunci senzaţia a fost una de premiu pus cu „mâna“, ca să nu spunem de aranjament cvasi-diplomatic – iată, există şi un film francez în palmares!

Nimeni pe lumea asta nu va putea înţelege vreodată de ce Assayas merita un premiu de regie, în timp ce Jim Jarmusch, de pildă, nu merită nimic! O idee frumoasă am descoperit în pronosticurile de palmares de la o revistă franceză: premiul de regie, ex-aequo, Mungiu şi Cristi Puiu! Ar fi avut, cel puţin, un sens!

Tensiune dramatică

După cum nimeni nu va putea înţelege de ce ideea de ex-aequo nu a mers mai degrabă la Premiul juriului, unde ar fi avut o logică: juriul a fost divizat, nu a putut opta pentru un singur titlu, şi atunci a propus două! Nu, Premiul juriului a fost unul singur, pentru un film mediocru, cu multe cronici nefavorabile, „American Honey“, de Andrea Arnold, un road movie plat şi lung, şi repetitiv... Dacă tot a fost Premiul juriului – juriul ar merita să fie obligat (torturat) să-l mai vadă o dată, da capo al fine...
Premiul pentru scenariu a mers la iranianul Asghar Farhadi, pentru „Clientul“ – din categoria celor care s-ar fi putut plasa oriunde în Palmares, inclusiv în dreptul Palmei, fără ca nimeni să se mire. Un film pasionant, plin de tensiune dramatică, de disperare şi de umor, despre vinovăţie şi iertare, despre cum moartea recalibrează totul, despre modernitate şi tradiţie, într-un Teheran al zilelor noastre, extrem de viu şi de ne-cosmetizat...

Premiul de interpretare masculină i-a fost acordat interpretului principal din filmul iranian – Shahab Hosseini. Dar, oricât de mult mi-ar fi plăcut filmul, aş încadra opţiunea juriului tot la capitolul gesturi neinspirate. De ce? În primul rând pentru că apare întrebarea: unui film cu „cel mai bun scenariu“ şi cu „cel mai bun actor principal“ din festival, ce-i lipseşte? Regia, cumva? „Păi“ dacă acest film are ceva cu adevărat strălucit, aceea e tocmai regia lui Farhadi! În al doilea rând, această opţiune, care bifează de două ori acelaşi titlu de film în acelaşi palmares, reuşeşte să sugereze sărăcia, după o competiţie atât de bogată! Adam Driver, din „Paterson“, al lui Jim Jarmusch, Joel Edgerton, din „Loving“, al lui Jeff Nichols, Peter Simonischek, din „Toni Erdmann“, al lui Maren Ade – ar fi fost tot atâtea premii de interpretare mult mai inspirate, pentru că ar fi atras atenţia şi asupra altor filme din competiţie, care ar fi meritat din plin un spot de lumină festivă asupra lor!

Ce complicată-i viaţa

Aşa cum, prin Premiul de interpretare feminină – acordat actriţei filipineze Jaclyn Jose, palmaresul atrage atenţia asupra filmului „Ma’Rosa“, de Brillante Mendoza (într-un stil trepidant, cu un ochi de documentarist original, despre lupta pentru supravieţuire a unei Mutter Courage filipineze, între vânzarea de droguri şi mituirea unei poliţii corupte). Actriţa e o apariţie care se ţine minte, fără multe replici, are o autenticitate magistrală, din prima clipă a figurat printre favoritele la premiu. Doar că, în clipa în care priveşti înapoi şi compari, nu poţi să nu recunoşti că au existat în competiţie partituri feminine mult mai complexe, mai dificile şi mai spectaculoase, de-ar fi numai Isabelle Huppert, în „Elle“, al lui Paul Verhoeven, sau Sonia Braga, în brazilianul „Aquarius“, sau Sandra Hüller, în acelaşi „Toni Erdmann“...

Aşa ca palmaresul rămâne un bun prilej de a constata, din nou, ce relativ e totul şi, vorba cântecului, ce complicată-i viaţa! Dar, la urma urmelor, parafrazând titlul lui Dolan, nu e sfârşitul lumii, e doar un palmares.

citeste totul despre: