Ne amintim că, până acum, în ultima vreme, Andrei Şerban a adus în România ceva montări de operă mai vechi, reluate, adaptate pentru scenele din Iaşi şi Bucureşti.

După 20 de ani, cu sprijinul Bucureştilor

Dar, interesul regizorului pentru opera mozartiană pare că datează de două decenii. Într-o Serată Muzicală TV din 1997 (youtube.com, min. 29-30), în compania lui Iosif Sava, Andrei Şerban anunţa un proiect cu „Don Giovanni” pentru Theater an der Wien, sub egida Operei de Stat vieneze. În următorii doi ani. Nu l-a realizat. De ce? Nu ştiu.

 Acum, totul s-a datorat colaborării exemplare cu Beatrice Rancea, actualul manager – director general interimar al primei scene lirice naţionale, care a găsit sprijin pentru finanţare prin fonduri nerambursabile din bugetul local al Sectorului 5 al Capitalei, prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”. O colaborare cu Asociaţia Culturală Neo Art România, Şcoala Gimnazială „Principesa Margareta”, Teatrul Bulandra şi Castel Film.

Iată o performanţă, în condiţiile în care rectificarea bugetară anuală nu s-a lansat încă, unul dintre modelele în a te descurca printre sponsorizările care, teoretic există, dar nu beneficiază de o lege stimulativă. Mai mult decât atât, cele patru avanpremiere şi două premiere – numite astfel datorită celor două distribuţii – au fost gratuite, iar marcarea evenimentului s-a făcut prin transmisiuni live, o conferinţă de presă - workshop, o expoziţie de artă „Don Giovanni, dincolo de scenă” şi „Ziua porţilor deschise la Operă”.

Caseta tehnică a producţiei i-a cuprins pe Ciprian Teodoraşcu (dirijor), Andrei Şerban (regie, decor, lumini), Daniela Dima (regizor asociat), Corina Grămoşteanu (costume), Daniel Jinga (maestru de cor), Mădălina Florescu, Ioana Maxim (acompaniamentul recitativelor, în a doua, respectiv prima seară a premierelor).

Ardent spirit inovativ...

... tălmăcitor cu profundă forare ideatică, Andrei Şerban este unul dintre puternicii exponenţi a ceea ce numesc „noua convenţie în operă”, aceea a lecturilor regizorale în cheie modernă, departe de epoca acţiunii, ancorate mai mult sau mai puţin în realitatea cotidiană. În atari condiţii, respectarea psihologiilor personajelor, a relaţionărilor dintre eroi, dar mai ales a esenţelor venite din spiritul componistic citit în conjuncţie cu stilistica desenului melodic sunt cerinţe obligatorii. S-a încadrat oare, pe de-a-ntregul, în ele? Rămâne de văzut.

Antoaneta Bucur, Tiberius Simu, Iustinian Zetea, Iulian Sandu, Cristina Maria Oltean, Simona Neagu

Dramaturgia spectacolului la Andrei Şerban are două direcţii principale de atac: scotocirea în profilurile caracterologice ale participanţilor la tramă şi jocul de scenă minuţios, cu mişcare multă, cu gestică şi expresivitate definite la extrem. Una dintre consecinţe este că pe platou nu există niciun moment static, nicio clipă de răgaz. Aşa a fost şi acum, spectacolul a pulsat incontinuu în detalii, în vreme ce cântăreţii au împlinit adevărate performanţe actoriceşti, pline de naturaleţe. Un câştig colosal pentru artiştii lirici. Îl cunoşteam de la anterioare prezenţe ale regizorului pe platourile româneşti de operă.

Erotism kierkegaardian

Andrei Şerban a strămutat acţiunea în zile contemporane, pot fi oricând, în lumea de azi sau de ieri şi universalitatea temei s-a regăsit.

Csaba Sandor, Antonela Bârnat

Eroul titular este chiar întruchiparea stadiului al treilea de erotism kierkegaardian, pe care îl iradiază puternic împrejur, defineşte o lume. Până şi bătrânul Comandor vine în prima scenă însoţit de două escorte, posibile „traseiste”. Donna Anna, Donna Elvira, Zerlina sunt avide de sex, arată provocator, cu un cortegiu de sentimente conexe, din care prefăcătoria, făţărnicia, ironia, ipocrizia şi duplicităţile nu lipsesc.

Amantele  ce au ilustrat (pleonastic!) aria lui Leporello acceptă iniţial cărţile de vizită ale lui Don Giovanni, dar sfârşesc prin a se alătura Comandorului şi a-l acuza, alături de cele trei.

„La piccina”, Daniel Mateianu, Csaba Sandor

Singura care rezistă avansurilor este camerista Donnei Elvira (personaj mut, o balerină săritoare de coardă, „la piccina”, cum a prezentat-o Leporello), jună inocentă şi pură virgină, ce aduce cu două focuri de revolver moartea eroului. Un final prefigurat de procurorul suprem, Comandorul ieşit din mormânt, dar prezent permanent în subconştientul lui Don Giovanni. Trecerea lui ciclică prin scenă obsedează, tulbură.

FOTO dreapta: Tiberius Simu, Cristina Maria Oltean

Faptul că perechea Donna Anna – Don Ottavio pare un cuplu parvenit (postdecembrist?), ajuns la o prosperă stare socială, urmărit de paparazzi şi reporteri, aflat într-o relaţionare cvasi-indiferentă cel puţin din partea lui Don Ottavio, poate fi o opţiune ce degenerează în grotescul prin care tânărul o ia în derâdere pe Donna Anna la finalul ariei „Non mi dir”, ca replică la dansul îndrăcit, nevrotic, iraţional al acesteia pe strofa a doua a ariei lui Don Ottavio „Il mio tesoro”.

Pozând „reprezentanţilor” media,  Don Ottavio a depărtat cântul de poetica, de graţia mozartiană şi, iată, aria „Dalla sua pace” a devenit prea concretă, prea directă, cel puţin în prima strofă.

După cum, rămân deranjante gesturile obscene, mitocăneşti, la care se dedau Leporello, Donna Elvira, Masetto, Don Giovanni, Zerlina, Donna Anna.

Relaţionarea cu muzica

Există la Andrei Şerban tendinţa teatralizării excesive. Nu vorbesc aici de atitudinile scenice, ci de faptul că unele recitative au fost şoptite („sotto voce”, notaţia compozitorului, înseamnă cu totul altceva), rostite detimbrat, fragmentate de cezuri, strigate, urlate, nu cântate, văduvite de rafinamentul mozartian în exprimarea muzicală. Ce să mai spun de scandări ca la meci, de onomatopei caraghioase?! Coloristica cu sens a zicerii a fost deseori aruncată la coş. Poate că este şi vina lipsei studiului adâncit al unor solişti.

În plus, regizorul a redirecţionat în mod fals unele adresări ale Zerlinei (aria „Vedrai carino” către Don Giovanni în locul lui Masetto), Don Ottavio, aria „Il mio tesoro” cântată mai mult către Donna Elvira şi Zerlina, evitând reflexivitatea singurătăţii, ca şi Donna Elvira, ce interpretează o mare parte a ariei „Mi tradì quell'alma ingrata” faţă de un „public” eterogen, cortegiul amantelor inclus.

În nepotrivirile faţă de litera şi spiritul partiturii, îl găsesc responsabil în egală măsură pe dirijor, gardian al muzicii, care nu s-a impus.

Faptul că Andrei Şerban a profitat de ritmurile scriiturii maestrului de la Salzburg pentru a le asocia unor mişcări de dans modern sau zmuceli cadenţate ale câtorva solişti sau balerini (oare cine a fost autorul coregrafiei?), mi s-a părut un sacrilegiu.

În fine, invazia jandarmilor fluierând asurzitor după moartea lui Don Giovanni a poluat eterul dominat până atunci de divinele armonii mozartiene. Cum a fost posibil?

Scenografie

Decorul este simplu, cartezian, abstract, în volume translatabile. Are forţă. Nu lipsesc ochiurile de fereastră, cortinele intermediare şi scările metalice atât de dragi lui Andrei Şerban (Donna Anna şi Don Orttavio, în ariile lor din actul secund, ilogic, le urcă, le coboară). Luminile de culori diverse subliniază bine atmosfera. Scena cimitirului este impresionantă, cu colina stilizată plină de cruci în mijlocul căreia tronează piatra de mormânt a Comandorului şi faptul că „ultima cină” are loc într-un asemenea ambient a căpătat putere de simbol.

Costumele soliştilor, corului, figuraţiei şi baletului sunt desenate variat şi de atractivă coloristică.

Interpretarea muzicală

S-a cântat versiunea vieneză a opusului, din care a lipsit duetul Leporello-Zerlina „Per queste tue mannine” şi recitativele subsecvente din actul al II-lea. Oare de ce, dacă tot a fost vorba despre varianta maximală?

Mai întâi, ultima seară a seriei, rezultantă a acumulărilor celor cinci spectacole anterioare. În afara atitudinii nepotrivite faţă de „politica” recitativelor, Ciprian Teodoraşcu a condus cu profesionalism, tempouri corecte, a urmărit cu pricepere soliştii. Subtitlul de „dramma giocoso” al opusului a fost bine ilustrat din fosă. Orchestra Operei Naţionale Bucureşti, în evident progres ca preciziune în atacuri, sonoritate îngrijită şi omogenitate, a validat – cred – refrişarea echipei de instrumentişti, făcută în ultima vreme prin concursuri pe partide. Corul a venit bine pregătit. Ansamblurile au avut coerenţă şi dinamică.

Csaba Sándor în rolul titular, bariton la Opera Maghiară din Cluj-Napoca şi Opera de Stat din Budapesta, a expus un glas cu timbralitate caldă, rotundă şi cursivă între registre, cu citiri cvasi-subtile ale partiturii, expansiv şi, pe alocuri, interiorizat. În mod cert, canţoneta-serenadă „Deh vieni alla finestra” ar fi putut să beneficieze de mai multă moliciune a cântului. Totuşi, Csaba Sándor este genul de erou la care, faţă de look, exprimarea prin sunet rămâne primordială pentru seducţie.

Bianca Mărgean, Andrei Lazăr

Debutantă în rolul Donna Anna, soprana Bianca Mărgean s-a situat în apropierea vocalităţii spinte, cu voce consistentă, vibrantă, pianissime frumoase, cu ştiinţă a frazării şi accentuărilor expresive.

Mezzosoprana Antonela Bârnat, posesoarea unei culori sopranile de glas, a interpretat rolul Donna Elvira cu unitate a liniei vocale, lejeritate a derulării pasajelor agile şi, important lucru, cu nuanţări de aleasă calitate. A realizat o mare performanţă scenică în dificilul final al ariei „Mi tradì quell'alma ingrata”, cântând în poziţii imposibile, pe spate, tăvălindu-se pe jos, ca ilustrări ale stării de disperare. Nemilos, Andrei Şerban! Apariţia din ultima scenă a operei, ca o Donna Elvira bătută, smotocită, păruită, învineţită, cu ciorapii sfâşiaţi a surprins. Oare cine a fost autorul agresiunii? Sau a suportat un viol în grup?

Cu voce de autentică sorginte italiană, tenorul Andrei Lazăr (Don Ottavio) a cântat, cum spuneam, în spiritul impus de regizor, cu aplomb, dar şi cu puritate de sunet, simţ al frazării, presărat cu accente potrivite. Nota de La natural acut a ariei „Il mio tesoro” a suferit prin intonaţie.

Maria Jinga, Daniel Filipescu

Excelentă stilistă, cu glas plin şi strălucitor, excepţională actriţă, mezzosoprana Maria Jinga a înfăţişat o delicioasă Zerlina, dezinvoltă şi balansată între tentaţii. Ca partener direct în rolul de bas al lui Masetto a fost distribuit baritonul Daniel Filipescu şi faptul s-a simţit prin sonorităţile mai puţin pătrunzătoare din registrul grav. Ştim că la premierele pragheze şi vieneze ale operei, rolurile Masetto şi Comandorul erau interpretate chiar de acelaşi cântăreţ, bas. Important este că actorul Daniel Filipescu şi-a dus la bun sfârşit, cu brio, misiunea.

Bine integrat în personajul său, Leporello, a fost basul cu glas baritonal Daniel Mateianu, invitat de la Opera Naţională Română Iaşi, uşor ezitant în aria „Madamina” şi producător de mic decalaj cu orchestra în duetul cu Don Giovanni „O statua gentilissima”.

Basul Horia Sandu a adus rugozitate şi monumentalitate, prin vocea sa, ameninţărilor lansate de Comandor.

Antoaneta Bucur, Adrian Mărcan

În seara anterioară, a existat o altă distribuţie, sensibil egală calitativ, din care au făcut parte Adrian Mărcan (adevărat Don Giovanni „macho” rebel), Cristina Maria Oltean (sexy, lirică, dar incisivă, Donna Anna, la debut în rol), Simona Neagu (experimentată Donna Elvira), Tiberius Simu (de elegantă ţinută vocală, ca Don Ottavio, uşor incomodat de aceeaşi notă de La natural a ariei „Il mio tesoro”), Iustinian Zetea (sonor, debutant în rolul Leporello, cu profil de „factotum” şi pronunţat simţ al umorului), Iulian Sandu (iată deci un bas cu bună prestaţie vocală şi scenică pentru Masetto, naiv şi bădăran), Antoaneta Bucur (Zerlina) şi Marius Boloş, care prin căldura şi generozitatea glasului său a oferit o contrapondere şi mai periculoasă personajului Comandorului.

Generic vorbind, ameliorări pot veni, pe o scară relativ întinsă, la vocalişti în privinţa dicţiunii, a pronunţiei dublelor consoane în limba italiană, a nuanţărilor, iar la unii instrumentişti, alămuri îndeosebi (prima seară), în ceea ce priveşte acurateţea.

La final

Spectacolul s-a încheiat cu o adevărată „colpo di scena”, lovitură de teatru după ultima notă a partiturii, aducându-i la aceeaşi masă, imobili, pe Comandorul justiţiar şi pe Don Giovanni. În iad, în rai? Puteau fi oriunde, există destule elemente care ar direcţiona în comun cele două personaje, desfrâul sexual într-un sens, năzuinţa spre dreptate, absolut şi libertate, în celălalt.

„Don Giovanni” ideat de Andrei Şerban la Opera Naţională Bucureşti rămâne un teritoriu complex de reflecţie. De văzut neapărat.

Marius Boloş, Adrian Mărcan

                                                                                                                 ( Foto Paul Buciuta)