Enescu într-o nouă lumină

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Eşecul de ieri al Requiem-ului de Verdi nu m-a împiedicat să vin din nou la Sala Palatului, la al doilea concert al lui Fabio Luisi din lungul său adio pentru Maggio Musicale Fiorentino. Motivul principal era Enescu.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Pentru prima dată, am avut în cadrul Festivalului două interpretări ale celei mai complexe simfonii de Enescu, a treia. Chiar şi dacă ar fi fost o nereuşită, tot merita să asişti la concertul de ieri. Din fericire, a fost nu doar un frumos succes, ci şi o revelaţie în ceea ce priveşte interpretarea muzicii lui Enescu din Simfonia nr. 3. Aşa că permiteţi-mi să trec peste kitschosul Concert pentru vioară de Paganini, cântat foarte bine de Sergey Krylov, cu o virtuozitate reţinută ce a adus la suprafaţă şi părţile cu adevărat frumoase ale acestei compoziţii. Păcat că bisul a fost tot Paganini.

La pauză, mulţi spectatori au plecat. E dreptul fiecăruia să-i placă sau nu muzica lui Enescu; e absurd să consideri că ar fi o chestiune de datorie patriotică să asculţi compoziţiile sale moderne. Dar cei care au plecat au toate motivele să regrete că şi-au refuzat o jumătate de seară de povestit nepoţilor.

Fabio Luisi e un dirijor exact şi profesionist, chiar dacă interpretările lui sunt deseori nememorabile. Pregătise Simfonia nr. 3 pentru Festival şi a refuzat sugestia de a renunţa să o mai prezinte din cauză că Vladimir Jurowski o dirija înaintea lui. Ceea ce înseamnă nu doar că-i era greu să renunţe la munca de până atunci, dar e foarte probabil că ajunsese să creadă că avea ceva important de spus în această lucrare, ceva care trebuia neapărat să fie împărtăşit publicului.

Partea întâi a fost italienizată până la punctul în care ajunsese să semene pe undeva cu muzica lui Puccini din La fanciulla del West, instrumentiştii din Maggio Musicale descriind parcă imaginea unor spaţii vaste, cu o tentă de Eastern spaghetti, dacă-mi permiteţi parafraza la filmele lui Sergio Leone. Poco maestoso a devenit un foarte clar maestoso, cu bogatul material tematic al simfoniei atât de bine conturat, cum numai la Dvořák mai întâlneşti. Jurowski a jucat cartea culorilor orchestrale şi a reuşit minunat, cu costul aplatizării oricărei tensiuni dramatice, plictisind în final. Luisi n-a ratat să exagereze nici un contrast. Or, Simfonia nr. 3, a cărei interiorizare este atât de subtilă încât devine foarte greu de sesizat discursul,  tocmai de asta are nevoie. Practic, Luisi a reuşit să verbalizeze o emoţie tăcută.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite