Pe de altă parte, acesta fiind anul în care, câteva luni mai târziu, se va desfăşura concursul ce poartă numele marelui muzician român, multe aspecte privind personalitatea sa artistică vor fi readuse în spaţiul public de anume extindere; mă refer la Enescu în calitate de compozitor, de violonist, de dirijor, de pianist, de eminent pedagog. Ne aducem aminte, ”sunt cinci într-unul”, obişnuia să o spună Enescu însuşi.

Mai puţin comentate astăzi sunt ultimele perioade ale existenţei sale, mai precis ultimul deceniu de viaţă; sunt ani ai unor mari răsturnări, ani de prefaceri dure în planul vieţii culturale artistice dar şi sociale, politice, ale Europei postbelice. De la Schoenberg la Enescu, de la Anton Webern la Şostakovici, de la Bela Bartok la Edgard Varèse sau Olivier Messiaen – mai puţin Igor Strawinsky, spre exemplu, multe destine artistice şi umane au fost aprig condiţionate de marile evenimente petrecute în deceniile de mijloc ale secolului trecut.

Enescu a părăsit această lume la Paris, în noaptea de 4 spre 5 mai 1955, într-un relativ modest apartament de hotel; ...singur, în compania unui tovarăş credincios, câinele său de companie.

S-a aflat sub supravegherea permanentă a organelor securităţii bucureştene, instituţie de bază a statului totalitar comunist. Chiar în dimineaţa zilei de 5 mai, s-a încercat preluarea corpului neînsufleţit al artistului pentru a fi expediat în ţară. Inştiinţată fiind, soţia domniei sale, Maruca Cantacuzino, s-a opus categoric, invocând opoziţia artistului faţă de regimul de la Bucureşti.

Spondiloza, un atac cerebral, îl culcaseră la pat. In ultimele zile primise vizita unei doamne în vârstă; urcase scara îngustă a hotelului până la al patrulea cat. Era Elisabeta de Bavaria, regina Belgiei, personalitate în memoria căreia este organizat actualul concurs de interpretare de la Bruxelles.

Cu ceva vreme în urmă îi încredinţase lui Yehudi Menuhin - fostul, credinciosul său elev - una dintre viorile sale spre a fi valorificată. Bunul său prieten, compozitorul Marcel Mihalovici era pe cale a-i aranja o şedere mai mult decât agreabilă într-un potrivit loc de retragere. Ar fi însemnat despărţirea de fiinţa iubită! Ambele aceste tentative s-au lovit de opoziţia fermă a soţiei sale.    Sentimentul demnităţii era consubstanţial ataşat personalităţii enesciene; acceptarea unui sprijin venit ”din-afară” nu făcea parte dintre accepţiunile sale; sentimentul demnităţii era intangibil. Numai proprietarul hotelului, românul Florescu, a reuşit să-i aranjeze, fără ştirea maestrului, o îngrijire medicală potrivită. Ii urcase la etaj chiar şi un pian; ...de clapele căruia degetele maestrului nu se atinseseră.

Fusese înmormântat creştineşte, două zile mai târziu, în data de 7 mai, în celebrul cimitir parizian  Père Lachaise, alături de mormântul lui Gerges Bizet. La înmormântare a participat şi o delegaţie a Uniunii Compozitorilor din România, delegaţie condusă de preşedintele uniunii, compozitorul Ion Dumitrescu. A fost una dintre foarte puţinele reacţii, în parte instituţionalizate, ale regimului de la Bucureşti, pe relaţia cu marele compozitor aflat în refugiu; reacţiile mai puţin evidente au fost mult mai numeroase; cuprindeau un întreg complex de insistenţe ce vizau revenirea în ţară a compozitorului.

Observatorii atenţi pot distinge faptul că ultimul deceniu de viaţă i-a fost unul realmente dificil. Este adevărat, anterior, în 1939, donase ţării, Presedintelui Consiliului de Miniştri de la acea vreme, importanta sumă de 100.000 lei drept ajutor de război. Imediat după încheierea conflagraţiei, odată cu instaurarea aşa-numitului ”regim de democraţie populară”, a solicitat noilor guvernanţi, posibilitatea de a-şi continua turneele de concerte, în Europa. Obţinerea vizei de plecare i-a fost condiţionată de efectuarea unui turneu de concerte în Uniunea Sovietică; cu acel prilej i-a cunoscut îndeaproape pe Dmitri Şostakovici, pe pianistul Lev Oborin, pe violoncelistul Daniil Şafran. Tot atunci, în compania violonistului David Oistrah, a susţinut partitura dublului Concert în re minor de Johann Sebastian Bach; ...lucrare pe care, un deceniu mai târziu, în anul 1958, marele violonist o va prezenta şi la Bucureşti, sub cupola Atheneului Român, în compania lui Yehudi Menuhin, a Filarmonicii bucureştene conduse de maestrul George Georgescu; ...eveniment petrecut cu prilejul primei ediţii a Festivalului internaţional  George Enescu. Era supremul omagiu adus marelui muzician.

Manifesta în continuare o hărnicie uimitoare. Susţinea cursuri de măiestrie; cele de la Siena, din Italia, au rămas memorabile; celebrul violonist Christian Ferras îl menţiona cu mare recunostinţă.

Deşi nu a fost un adept al imprimărilor discografice, în acei ani a realizat integrala Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Bach, în variantă L.P. Este o ediţie ce reţine sensul de înţelepciune al unui veritabil testament artistic, o ediţie de natură academică înaltă, o realizare monumentală ce sintetizează experienţa artistică de-o viaţă a unui mare artist al secolului. Fără a fi emis o formulare conceptualizată, Enescu se apropia de gândirea lui Sergiu Celibidache privind fenomenologia actului muzical artistic, gândire portivit căreia muzica poate lua naştere într-un timp şi într-un spaţiu bine condiţionate.

Ultima sa lucrare, Simfonia de cameră, a fost compusă cu un an înaintea morţii. La noi a fost realizată în primă audiţie absolută cu prilejul aceluiaşi Festival, sub bagheta lui Constntin Silvestri; şi cu participarea unui eminent grup de muzicieni, a fraţilor Valentin şi Ştefan Ghoerghiu, a violoncelistului Radu Aldulescu, a violistului George Popovici, a altor prim-solişti ai Filarmonicii. Apreciind natura cu totul specială a lucrării, revenind pe scenă, la aplauze, Silvestri s-a adresat publicului spunând: ”Noi considerăm că această lucrare este una absolut genială; în consecinţă v-o oferim încă o dată!” Iar succesul, aplauzele au fost covârşitoare!

Tot în acei ani a putut fi audiată pentru prima dată la noi, dar la Sala Dalles, prima Sonată pentru pian, în fa diez minor, în realizarea regretatei pianiste Martia Fotino. Sunt creaţii de mult intrate în marele patrimoniu al valorilor secolului trecut.

Este de menţionat efortul susţinut al regimului de la Bucureşti de a-l readuce pe Enescu în ţară; a fost continuu, a fost stăruitor; a fost prioritar motivat de nevoia de acreditare în plan intern şi internaţional, a noilor guvernanţi.

Personal sunt convins că s-ar fi bucurat de aceleaşi privilegii de care au beneficiat şi ceilalţi artişti, intelectuali, acomodaţi cu noile realităţi ale regimului; ...cum au fost Tudor Arghezi sau George Călinescu, spre exemplu. Sunt cunoscute în acest sens demersurile intreprinse de Mihail Sadoveanu însuşi, de primul ministru dr. Petru Groza. I-a fost oferit postul de deputat în Marea adunare naţională, aşa-numitul parlament docil al regimului, de asemenea postul de preşedinte al Arlus – asociaţia de prietenie cu Rusia sovietică.

Cele câteva proprietăţi ale sale, ale familiei, au fost rechiziţionate. Un regim special a avut  Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, clădire impresionantă, de patrimoniu, aflată în proprietatea Mariei Catacuzino; în anii 60 a fost oferită cu sens de donaţie Consiliului culturii şi educaţiei sociasliste, intituţie ce exercita în epocă funcţiile ministeriale cu caracter cultural-artistic; a existat condiţia ca această clădire să capete o destinaţie muzeală legată, evident, de personalitatea lui George Enescu; ...condiţie îndeplinită, cum ştim, abea în ultimele trei decenii; întreaga construcţie a suferind reparaţii capitale suportate în anii 90, de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Îmi aduc aminte, în anii 50 eram elev al Liceului  Caragiale -Titu Maiorescu din Bucureşti. Nu pot uita, în zilele începutului de mai ale anului 1955, pe cladirea Ateneului bucureştean fusese arborat un steag în bernă. La şcoală, profesoara de muzică, de ansamblu coral, doamna Constanţa Lungu ne-a vorbit de marele muzician român George Enescu. Erau, în acea epocă, la noi, primele semne privind recunoaşterea publică a valorilor enesciene.

Materialul a apărut anterior in publicaţia România Literară