Articole publicat pe blogul Despre Opera.

În 1932, la Opera Română, George Georgescu dirija premiera operei Parsifal într-o producţie originală, cântată în limba română (aşa era pe-atunci), pe un libret tradus de Alfred Alessandrescu. Simt nevoia să parafrazez primele rânduri ale cronicii din Adevărul, scrisă la vremea aceea de Theodor Simionescu-Râmniceanu sub pseudonimul Sym, înlocuind doar numele dirijorului:

A făcut-o şi pe asta d. Badea! Parsifal la noi!

Merit mare, pe care desigur că nici adversarii săi cei mai pismuitori nu i-l vor putea ştirbi.

Mulţi ani de zile, această catedrală sonoră a artei wagneriene a silit pe credincioşii ei să facă lungi şi costisitoare pelerinagii la Bayreuth – un fel de Mecca sau Ierusalim al wagnerismului.

Cuvinte mari? Da, cu siguranţă, în 1932. Îmi imaginez foarte bine o fosă destul de strâmtă la Teatrul Naţional, o orchestră de dimensiuni reduse, departe de cerinţele numerice ale partiturii lui Wagner,  ceea ce făcea ca sunetul să se stingă repede, de unde şi singurul reproş al lui Sym, legat de tempii „mai repezi decât cei îndătinaţi”.

Dar azi? Îndrăznesc să afirm că aceste cuvinte sunt adevărate în ceea ce priveşte concertul spectacol de la Ateneu. Christian Badea a fost omul orchestră, ocupându-se şi de organizarea evenimentului şi preluând nu doar conducerea orchestrei, ci şi rolul de regizor.

Cum a fost? A fost o poveste, pe care găsesc potrivit s-o istorisesc mai degrabă decât să-i fac o cronică standard.

Sala s-a scufundat în întuneric complet pentru câteva zeci de secunde, până când tot freamătul aşteptării primului sunet s-a potolit cu totul. Apoi s-au aprins doar lămpile de pe pupitrele instrumentiştilor şi Preludiul operei, da, acel tulburător amestec de laitmotive eroice şi mistice pe care le vom auzi apoi reluate în tot restul serii, a început să inunde auditoriumul aflat într-o intimitate de congregaţie care chiar asista la o slujbă la lumina lumânărilor. Gurnemanz îşi începe rolul de pe o platformă instalată pe avanscena din dreapta, în timp ce Amfortas, Kundry şi Parsifal îşi fac pe rând intrarea în capătul opus din stânga scenei, pe o platformă similară. Eric Halfvarson îşi cântă rolul cu autoritate dublată de serenitate: e încarnarea lui Gurnemanz. O voce rară, cu o profunzime de bas autentic: întunecată de la natură, devenind ameninţătoare, eroică, sau tandră la comandă, instantaneu. Dicţia e perfectă. Acest om obişnuit să proiecteze sunete în forţă peste patru mii de oameni la Metropolitan găseşte la Ateneul Român locul ideal pentru a face din rol o creaţie epică. Monologul lui Gurnemanz din primul act, atunci când le povesteşte cavalerilor drama lui Amfortas rănit de vrăjitorul Klingsor şi explicând-o pe Kundry, este unul dintre marile momente ale istoriei operei şi rămâne antologic pentru serile de la Ateneu (şi cele de anul trecut şi cele de acum). Greu de uitat intonaţiile lui Halfvarson, disperarea cu care strigă pierderea suliţei sfinte în mâinile vrăjitorului.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.