Articol apărut pe blogul Despre Opera.

Pentru că muzica lui Parsifal şi-a atins toate scopurile pe care Wagner şi le-a imaginat atunci când a subintitulat-o „un festival scenic religios” (ein Bühnenweihfestspiel), mai ales în acest ultim act, în care hieraticul şi redempţiunea sunt subiectul central... Am fost acolo. Poate că asta e tot ce s-ar putea spune.

În 1951, la Bayreuth, se relua Festivalul, prima ediţie de după război. Festivalul s-a deschis cu Simfonia a IX-a de Beethoven, dirijată de Wilhelm Furtwängler. Înregistrarea a intrat în legendă. Meistersinger şi Ring-ul au fost foarte bune, dar apoteoza a fost atinsă la sfârşit, cu o nouă montare a lui Parsifal, în regia lui Wieland Wagner, radicală pentru acea vreme: templul cavalerilor Graalului era redus la o scenă goală în mijlocul căreia era extrudat un cerc. În rest, lumină. Şi cea mai frumoasă muzică, cea a lui Knappertsbusch...

O coincidenţă stranie face ca stagiunea actuală a Filarmonicii „George Enescu” să fi început tot cu Simfonia a IX-a de Beethoven, dirijată de Christian Badea. Iar seria concertelor sale de la Ateneu din acest sezon să se încheie tot cu Parsifal, doar actul III, într-o versiune semi-concert. Cum spectacolul va fi reluat şi vineri, nu vreau să dezvălui prea multe din detaliile acestei concepţii. Voi reveni mâine asupra lor. Voi spune doar că noţiunea de semi-concert este reductivă numai în aparenţă. În realitate, teatrul capătă un grad de libertate în plus, pentru simplul motiv că Ateneul Român în sine este un templu: coloanele de la intrare nu sunt altceva decât o Poryplaea, rotonda este practic o replică reală a templului Graalului aşa cum apărea el în prima producţie de la Bayreuth, din 1882, supervizată de compozitor, iar marele auditorium circular de sub cupolă nu face decât să extrapoleze şi să sublimeze această metaforă transpusă concret într-un monument de arhitectură. Ateneul Român este scenografia acestui Parsifal, iar conceptul regizoral al lui Christian Badea îi exploatează toate oportunităţile artistice, reuşind o sinteză uimitoare între clasicul lui Paul von Joukowsky, scenograful creaţiei operei, şi modernitatea lui Wieland Wagner de la renaşterea Bayreuth-ului, din 1951.

Christian Badea nu s-a rezervat doar rolului de dirijor. A fost maestro al întregului spectacol: îi aparţin regia, direcţia muzicală, dar i se datorează şi aducerea pe scena Ateneului a unor voci wagneriene de calibru, asumându-şi riscul unei distribuţii unice, fără nici o plasă de siguranţă, trecând prin agonia unui forfeit de ultimă oră (Perencz Béla l-a înlocuit pe Levente Molnár, care anulase), pariind cu încredere nebună pe teatru şi câştigând cu cartea Maia Morgenstern, adunând sponsori, galvanizând o instituţie altfel foarte placidă, contaminând pe toată lumea cu acest proiect, până când media românească, destul de insensibilă în general la subiectele culturale, i s-a predat pur şi simplu. A fost peste tot. Dar mai ales a fost acasă, în muzica lui Wagner, despre care declară că e drogul lui. De ieri e şi al nostru. A fost acasă, în ţara lui, unde nimeni nu e profet, acolo unde recunoaşterea este atât de greu de cucerit, deşi pare atât de neimportantă la scara unei planete lirice pe care străbătut-o în lung şi-n lat. A dirijat cu o pasiune care a ars toate rezervele pe care le-ar fi putut formula cineva. Acest om posedă o cunoaştere atât de profundă a creaţiilor lui Wagner, încât a fost irezistibil. O manieră cu care ne-am obişnuit deja, energică dar foarte echilibrată, a făcut ca Orchestra Filarmonicii să arate că posedă nişte resurse artistice incredibile, care-i permit să se compare fără ruşine cu orice alte forţe muzicale europene sau americane. Ce corale de alămuri absolut copleşitoare! Ce cvartete de corzi de o forţă incredibilă! Ce solo de oboi, prefigurând momentul simfonic al lui Karfreitagszauber, de o poezie care ar fi mişcat şi o piatră! Pentru ca tensiunea pe care a dozat-o cu acribie (nici un moment orchestra nu a strivit sonor, deşi era în efectiv complet, cu sunet simfonic autentic) să explodeze într-un imens catharsis, al marşului din Mittag. Corul! Pentru o dată, au cântat fără partitură, ceea ce i-a făcut să fie o parte din acest întreg, altfel decât erau obişnuiţi. Şi s-a văzut, inclusiv în dicţie (căci e o diferenţă, care s-a putut auzi foarte clar, între wer şi wehrt), dar şi în convingerea cu care au cântat, de parcă ar fi fost nişte veterani ai operei. Cât despre momentul în care îşi face intrarea acest cor… nu doar că Wagner a atins o culme, dar regizarea în sine a apariţiei lor a fost de neuitat.

Şi toate acestea au fost posibile cu nişte mijloace ce păreau derizorii din punct de vedere teatral, dar de o eficienţă stupefiantă. Ceea ce face opera Parsifal să fie inclasabilă este tocmai obstinaţia lui Wagner de a nu putea fi categorisită nici ca operă propriu-zisă, fiind atât de statică, nici ca oratoriu, având o forţă teatrală indiscutabilă, şi nici ca o simfonie cu voci, pentru că instrumentele singure nu sunt suficiente. Ar trebui să încep cu Stefan Vinke, un tenor wagnerian cu o voce lirică, ideal pentru Lohengrin, dar care în rolul lui Parsifal a îmbinat declamaţia demnă cu o muzicalitate dezarmantă. Acute filate, ca în belcanto, alături de pasaje de forţă odată cu orchestra au arătat ce înseamnă acest rol. Actul III este însă cel al lui Gurnemanz. Eric Halfvarson a fost ideal: rolul este acela al unui lider spiritual care a văzut multe, e vechea gardă, pe care doar vârsta o împiedică să facă minuni, devenind un pustnic. În acelaşi timp, însuşi artistul Halfvarson este o definiţie a „vechii gărzi”, capabilă să fie şi Fasolt şi Fafner în acelaşi timp, în termeni vocali, ai unui bas cantant sau profund după simpla dorinţă a sa. A monologat umplând până la refuz cupola Ateneului cu vocea sa gravă, întunecată, flexibilă între duritate şi emoţie, jucând înţelepciunea, trăind revelaţia şi, în final, uimindu-ne pe toţi. Perencz Béla, ajuns la Bucureşti abia miercuri după amiază, intrat direct în repetiţia generală, a afişat o siguranţă pe care numai experienţa o poate da, părând că e în această echipă dintotdeauna. E drept, rolul lui Amfortas e mic în acest act III, dar important, fără el n-ar exista finalul mântuitor imaginat de Wagner. Maia Morgenstern a fost la înălţimea legendei ei, căpătată după filmul The Passion of the Christ. Şi la Ateneu, privirile ei au vorbit dincolo de strigătele lui Kundry, aşa cum numai privirile unei mari actriţe ştiu să povestească istoria unui personaj care însumează păcatul şi iertarea într-un amestec ce a rămas fără replică ulterioară în istoria muzicii.

Ce-ar mai putea fi adăugat? E deja un lung şir de ditirambi. Dar encomioanele sunt inevitabile, pentru că Parsifal este un meteor în România. În lume s-au spus atâtea despre această operă, sunt interpretări ale libretului de toate felurile. Este o muzică despre care se vorbeşte cu patimă şi fără măsură între melomanii wagnerieni. Nu vreau să fac excepţie.

Parsifal te alege şi poate că este un soi de barometru în cazul României. Actul III a fost redat la Ateneu în 1915, dirijat de Enescu, acum exact 100 de ani. Apoi a fost George Georgescu, la Teatrul Naţional (unde era şi Opera Naţională atunci), în 1932, în versiunea integrală. Acum 83 de ani. Aceşti ani cuprind evoluţia unei Românii către o civilizaţie normală, a cărei măsură este dată şi de artă, iar în cazul de faţă este dată de muzică. 50 de ani de comunism au alungat Parsifal din România, cât despre postcomunism, reprezentaţia de la Festivalul Enescu din 1998 a fost un eşec monumental de public (pentru că altfel concertul a fost foarte bun, cu muzicieni impecabili, toţi invitaţi din străinătate). Abia în 2015, un Parsifal cântat la Bucureşti creează în public aceeaşi emoţie pe care spectatorii celor mai importante teatre de operă din lume o trăiesc măcar o dată pe an. Şi din această perspectivă, muzica purificatoare a operei, care aseară a început într-o sală scufundată complet într-un întuneric plin de pietate autentică, poate da măsura normalizării unei societăţi, cu o  intelectualitate melomană căreia i-a lipsit atât de mult Wagner. Dar, atenţie, e doar actul III. Va veni vremea pentru tot? S-ar putea să depindă de noi, mai mult decât s-ar crede. Finanţarea unui spectacol de mare calitate nu este simplă, mai ales că ne lipseşte tradiţia vocilor eroice, şi-aşa destul de greu de găsit în lume, nu doar la noi. Un prim pas ar fi să veniţi mâine, cât mai mulţi. Apoi... o Societate Wagner, de ce nu? Un club. Şi sistemul va ceda, inevitabil. Sunt convins.

Update după concertul de vineri, 15 Mai 2015:

Am promis în cronica de după concertul de joi, de la Ateneu, că voi reveni cu detalii privind regia acestui act III din Parsifal de Wagner.

Am discutat cu mai mulţi spectatori care au descoperit Parsifal chiar săptămâna aceasta, la Filarmonica bucureşteană: părerea lor era că le-ar plăcea să vadă o producţie de operă completă cu ultima creaţie a lui Wagner. O dorinţă cât se poate de normală şi de logică. Îndrăznesc să afirm că ar fi foarte greu de produs un spectacol la fel de interesant ca cel de la Ateneu. Eticheta de semi-staged ataşată celor întâmplate zilele trecute este adevărată dar şi falsă în acelaşi timp. A fost, într-adevăr, semi-staged în sensul în care nu au existat decoruri din butaforie, recuzită şi nici costume de epocă. A fost însă fully-staged, pentru că Ateneul Român era un decor aproape autentic pentru reprezentarea templului cavalerilor Graalului, Christian Badea exploatându-i la maxim posibilităţile teatrale, într-un mod surprinzător, dar coerent, aproape de ideal.

Wagner şi-a dorit să fie un creator total atunci când a compus Parsifal. A scris muzica şi libretul, dar şi indicaţii foarte precise pentru punerea în scenă a operei, la propriul său teatru din Bayreuth. La vremea aceea nu era încă definit rolul regizorului, dar existau artişti care se ocupau de scenografie şi costume, având propriile lor idei şi experienţe în ceea ce priveşte reprezentarea scenică. Wagner l-a ales pe Paul von Joukowsky, un pictor rus care nu mai lucrase în teatru până atunci, tocmai pentru a nu interfera prea mult cu propriile sale idei. E greu de pus în scenă Parsifal, pentru că acţiunea este statică, personajele principale fiind mai degrabă martorii unor situaţii dramatice, nu atât protagonişti ai unor acţiuni. De exemplu, în actul III, revenirea lui Parsifal în ţinutul Monsalvat este un prilej pentru extraordinarul monolog al lui Gurnemanz, încheiat apoi cu procesiunea funebră a cavalerilor care-l înmormântează pe regele Titurel şi îl conjură pe Amfortas să reia ceremonia Graalului. E foarte puţină mişcare, cu toate acestea, muzica împinge tensiunea dramatică a unor momente până la paroxism. De-a lungul timpului, mulţi regizori au eşuat cu Parsifal, tocmai pentru că nu au avut idei regizorale inspirate, cu care să creeze un spectacol dramatic din aceste scene statice. Soluţia este crearea unei atmosfere, în care lumina şi sunetul sunt adevărata punere în scenă.

La Ateneu, membrii orchestrei dar şi dirijorul erau îmbrăcaţi sobru, purtând cămăşi negre, aşa cum se obişnuieşte de multe ori la execuţia unui oratoriu, cum ar fi Matthäus-Passion. La început, sala a fost cufundată complet în întuneric, iar Christian Badea a venit spre podium fără să fie văzut. Această aşteptare inducea în public o atmosferă dramatică, dar şi îndemna la o atitudine serioasă, chiar dacă plină de curiozitate. S-au aprins doar luminile de pe stativele pentru partituri şi în acel clarobscur s-a cântat preludiul actului III. Pe cele două avanscene au fost instalate practicabile, în stânga fiind Kundry îmbrăcată cu o rochie simplă şi purtând un văl, exact ca în cele mai clasice producţii, iar în dreapta Gurnemanz, cu baston şi pardesiu, cavalerul devenit pustnic având în acelaşi timp o înfăţişare contemporană. Momentul apariţiei lui Parsifal a fost cinematic: a intrat prin spatele spectatorilor, pe culoarul ce ducea către scenă, spre Kundry. Parsifal era îmbrăcat cu o pelerină cu glugă, iar un reflector din spate îi proiecta umbra prelungită. Kundry îl privea intens, aproape fără să se mişte, păstrând astfel nealterată cadenţa lentă a muzicii. Intrarea corului s-a făcut prin cele două uşi din lateralele scenei, apoi s-au distribuit pe culoarul circular de la nivelul lojelor. Lancea sfântă a lui Parsifal era un fascicul de lumină albastră, iar dezvelirea Graalului colora cupola Ateneului într-o lumină roşie. Corul final era plasat în rotonda din foaier, deci sub auditoriu.

A rezultat un spectacol imersiv şi neconvenţional, spectatorii trăind o experienţă asemănătoare cu aceea din Troienele lui Andrei Şerban, cu diferenţa că publicul a fost static, iar actorii au jucat şi cântat printre spectatori. Dar, în ambele cazuri, ruperea convenţiilor teatrale a fost ceea ce a provocat catharsisul.

Caseta tehnică:

în acea Joi, 14 mai 2015, la Ateneul Român
Richard Wagner: Parsifal, actul III 
Dirijor: Christian Badea 
Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz),
Levente Molnár Perencz Béla (Amfortas), Maia Morgenstern (Kundry)
Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu” 
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner 
Concert organizat în colaborare cu Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică