Articol publicat pe blogul Despre Opera

Acum trei ani, Christian Badea a prezentat la Ateneul Român un program exclusiv Ceaikovski, iar Remus Azoiţei a fost cel care a interpretat Concertul pentru vioară într-o manieră iconoclastă, cu alte cuvinte refuzând cu obstinaţie să se inspire din orice alt mare înaintaş al său, fie el Oistrah sau Mullova, expediind oarecum tot romantismul acestei compoziţii extraordinare. De partea cealaltă, Christian Badea oferea un acompaniament de lux, de o culoare orchestrală plină de profunzimi neaşteptate.

De data aceasta, Alexandra Conunova s-a plasat la polul opus, cântând într-o manieră specific rusească, în care vioara ei respira şi palpita cu o sensibilitate emoţionantă. Totul a început cu preludiul orchestral al acestui concert, destul de direct, dar într-o atmosferă romantică, uşor sumbră, din care, apoi, tema solistică s-a înălţat cu o ingenuitate sporită. Atacurile din prima parte au artătat o violonistă foarte stăpână pe tehnica ei, din care cu greu s-ar fi putut distinge anii de galere necesari pentru a ajunge la un asemenea nivel înalt. Din motive care ţin numai de subiectivism, în acest concert mă atinge cel mai mult Finale, ultima parte a sa, în care prima temă foarte vivace şi populară contrastează apoi cu variaţiunea lentă, în care celebrele solo-uri ale lemnelor completează vioara într-o veritabilă poezie sonoră. Am avut bucuria de a fi martor al unei lecturi la nivelul inspiraţiei lui Ceaikovski, atât din partea violonistei Alexandra Conunova, dar şi din partea Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”. Această inspiraţie muzicală a celui mai languros – în sensul bun al cuvântului – compozitor rus, nu putea veni decât dintr-o mare iubire, fie ea şi homosexuală, aşa cum a fost cazul în realitate cu Ceaikovski şi violonistul Iosif Kotek. Ceea ce cu greu se regăseşte într-o înregistrare bună, anume tridimensionalitatea sound-ului unei orchestre simfonice, a fost prezent vineri seara în doze apreciabile. Christian Badea a condus forţele filarmonicii bucureştene cu siguranţa care este îi deja caracteristică, dar aducând alături de virilitate tot sentimentalismul idiomului muzical rusesc, în care sensibilitatea nu este frânată de nimic, chiar dacă în clipa următoare totul seamănă cu o cavalcadă.

Apoi, un bis, un capriciu de Paganini şi... totul a devenit un vis, pe care cei care au fost la Ateneu la acest concert îl vor ţine minte.

După romantismul lui Ceaikovski, violenţele lui Stravinski aveau nevoie de o pauză pentru a putea fi gustate. O pauză în care au fost şi spectatori care au plecat, pentru că, la mai mult de un secol de la creaţie, Le sacre du printemps încă nu este acceptată în România cu aceeaşi plăcere precum muzica lui Ceaikovski. Eu, unul, abia aşteptam, mai ales că am ratat concertul de acum câţiva ani de la Sala Radio al lui Christian Badea, care a făcut senzaţie la vremea lui. Deşi am mai scris despre Sacre, traducând sau comentând, mereu rămâne ceva de spus. Cum ar fi acest cuvânt, sacre", intraductibil în contextul în care muzica lui Stravinski ilustrează un balet al unor ritualuri păgâne, cu sacrificii umane şi dansuri sălbatice, care nu exclud violul ritualic. Ritual" e puţin reductiv, căci e vorba de mai mult decât atât, e şi o sărbătoare, religioasă, căreia poate i s-ar potrivi mai bine denumirea de praznic", însă imposibil de utilizat în afara creştinismului. E o primăvară care se trezeşte la viaţă, dar primăvara este de neoprit, prin urmare furia îşi are locul ei. O furie ancestrală, aşa cum se mai păstrează încă şi pe la noi în unele jocuri ale căluşarilor sau ale obiceiurilor de iarnă: ursul, dansul irozilor, capra etc.

Christian Badea a luat din sunetul Orchestrei FGE tot ce are aceasta mai bun, anume omogenitatea şi o anumită pasiune latentă, care izbucneşte uneori pe neaşteptate sub diverse baghete, dar pe care dirijorul româno-american a reuşit s-o programeze. Şi din nou, acelaşi sunet rotund, care s-a instalat încă de la primul solo de fagot. Sacre nu e o lucrare uşoară pentru nici o falangă din lume, chiar dacă azi este reprezentată tot mai des.  Acesta este un motiv suficient pentru a nu urmări cu obstinaţie rigoarea cu care ne este livrată muzica – şi rigoare a fost la Ateneu, aseară –, cât mai ales efectul pe care un dirijor îl poate obţine de la această capodoperă. Aici a fost pariul lui Christian Badea, iar miza pe care a pus-o pe tapet a fost un sound compact şi în culori întunecate, din care solourile instrumentelor de suflat, fie cele din lemn, fie cele de alamă, au avut multă libertate, dar au răsplătit încrederea dirijorului. Poate doar percuţia să fi rămas uneori datoare (Rondes printanières), dar coerenţa orchestrei a fost excelentă. Aceeaşi percuţie şi-a luat însă revanşa în Jeu des cités rivales sau în Évocation des ancêtres. A rezultat un concert superb, care se poate oricând compara cu orice standarde, fără să se ruşineze.

Aşa a început seria lui Christian Badea la Ateneu. Urmează Strauss, săptămâna viitoare, un regal, cu Don Juan şi Ultimele patru lieduri, pe lângă extrasele simfonice din operele Femeia fără umbră şi Salomeea. Rezervaţi-vă timp în program şi bucuraţi-vă de muzică adevărată, la Ateneu!

Caseta tehnică:

Într-o vineri, 16 aprilie 2015, la Ateneul Român
Piotr Ilici CeaikovskiConcertul pentru vioară şi orchestră
Igor StravinskiLe Sacre du printemps
Solistă: Alexandra Conunova
Dirijor: Christian Badea
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”