Oceanul nu a fost niciodată un loc mai periculos decât în cele două animaţii Pixar dedicate vieţii subacvatice, „Finding Nemo“ din 2003 şi continuarea acestuia din 2016, „Finding Dory“, regizată tot de excepţionalul Andrew Stanton, filme care de-acum înainte trebuie văzute ca unul pandant celuilalt. Fiinţele care-l populează sunt printre cele mai drăguţe şi atrăgătoare din întreaga istorie a mediului, dar în ambele filme acestea sunt supuse unor încercări, de-a dreptul iniţiatice am putea spune, pe care le trec cu brio, deşi nimic din datele lor iniţiale nu le-ar da vreo şansă de succes. Curajul, ingeniozitatea şi încrederea în visul personal sunt „armele“ secrete ale acestor peştişori, mamifere acvatice sau celenterate. „Ce-ar face Dory?“, este întrebarea centrală a noului film, după care se ghidează toate personajele aflate la un moment dat la ananghie.

„Încercarea labirintului“

În primul rând, regula de bază a vieţii suboceanice, pe care-o-nvaţă orice progenitură de cum deschide ochii, este „ne ferim de curentul oceanic“, care ne scoate din siguranţa recifului protector şi ne-mpinge în vastul necunoscut. Dory, când era mică, nu a respectat-o şi astfel s-a pierdut de iubitorii ei părinţi. Dar Dory, peştişor-chirurg de felul ei, suferă de un handicap esenţial: pierderea memoriei pe termen scurt. Astfel, a trebuit să-şi construiască o nouă viaţă, întotdeauna alături de cineva care să-i amintească de ea, niciodată singură.

În primul film, Dory (Ellen DeGeneres) a fost elementul-cheie în recuperarea micuţului peştişor portocaliu Nemo, în căutarea căruia tatăl său, Marlin, a trebuit să străbată oceanul până la capăt, în ininteligibila „lume a oamenilor“, şi înapoi. A trecut un an, iar Marlin (Albert Brooks) şi Nemo (Hayden Rolence) sunt acum noua familie a lui Dory, trăind cu toţii în siguranţa recifului. Nişte flashuri din trecut o fac însă pe peştoaică să-şi amintească de părinţii ei (înfăţişare, replici, dragoste părintească etc.) şi să-şi dorească imperios să-i regăsească. Îşi aduce aminte şi numele locului originar, care se dovedeşte a fi o staţiune de cercetare a vieţii marine, patronată de imaginea lui Sigourney Weaver.

Ca şi în primul film, „lumea oamenilor“ este una stranie, ghidată de semne obscure, totul funcţionând ca un veritabil „labirint“, din care Dory şi prietenii săi trebuie să găsească ieşirea. Dory îşi caută părinţii, este acum adultă, şi nimic nu este mai trist decât o pereche de părinţi (Eugene Levy şi Diane Keaton) care-n tot acest timp au aşteptat-o la poarta spre vastul necunoscut oceanic (fără a avea curajul să plece în căutarea ei, cum a făcut Marlin). Este tristeţea fundamentală a celor mai bune filme Pixar, cea care-a făcut ca nume ca Lasseter, Stanton sau Docter să revoluţioneze animaţia.

„Ce-ar face Dory?“

Cele mai importante personaje suferă fiecare de un handicap, de o deficienţă, sunt nişte inadaptaţi, dar fiecare va trebui să-şi depăşească condiţia şi să treacă de dificultăţi altminteri insurmontabile. Dory este amnezică, balena Destiny (Kaitlin Olson, prietena ei din copilărie) este pe jumătate oarbă, alt cetaceu, Bailey (Ty Burrell), susţine că şi-a pierdut simţul ecolocaţiei (dialogurile în „balenească“ sunt printre cele mai savuroase din film).

Balenele Destiny şi Bailey, fără de care Dory nu s-ar putea descurca

Molusca Hank (Ed O’Neill), partenerul de drum al lui Dory, este un individ ursuz, care nu suportă viaţa în ocean şi nu-şi doreşte decât să ajungă la Cleveland cu speciile aflate în carantină. Până la urmă toţi vor trebui să facă echipă, ajungând să fie în stare chiar să deturneze autobuzul de Cleveland pentru a se întoarce în Ocean. „Ce-ar face Dory?“ rămâne întrebarea fundamentală, adică acel „grăunte“ de nebunie şi originalitate al unei persoane altfel cea mai neajutorată din lume.

„Fragilitatea firului de iarbă“

S-a speculat că prezenţa lui Ellen DeGeneres, ca voce a lui Dory în ambele filme, actriţa fiind lideră a comunităţii LGBT hollywoodiene, a dus la introducerea într-o secvenţă, pentru prima oară într-o animaţie, a unui cuplu gay de femei. „Finding Dory“ nu este însă atât un film despre „diversitate“, văzută în mod mecanic ca bifare a unor precepte „corecte politic“, cât despre superioritatea fragilităţii, a „oamenilor slabi“, asupra forţei, idee care este una spirituală (fragilitatea firului de iarbă, de care vorbeşte un personaj în „Călăuza“ tarkovskiană). Este cea de-a treia „bijuterie“ creată de Andrew Stanton, după „Finding Nemo“ şi „WALL•E“, dar unde primul film era o fantezie aparent gratuită, „Dory“ este un film cu teză, chiar dacă aceasta nu deranjează.

Info

În căutarea lui Dory / Finding Dory (SUA, 2016)
Regia: Andrew Stanton
Cu (voci): Ellen DeGeneres, Albert Brooks, Ed O’Neill, Diane Keaton, Sigourney Weaver

3,5 stele

PORTRET DE REGIZOR

Andrew Stanton – omul căruia îi datorăm minunăţia „WALL•E“



Cine este Andrew Stanton, regizorul filmului de animaţie intrat deja pe ecrane „În căutarea lui Dory“? Născut pe 3 decembrie 1965 în metropola americană Boston, cineastul Andrew Stanton este una dintre figurile centrale ale studiourilor de animaţie Pixar, cele care-au făcut istorie în cinema încă de la „Toy Story“-ul din 1995. Aşadar, alături de alte nume precum John Lasseter, Brad Bird sau Pete Docter, regizorul este unul dintre cei responsabili de revoluţionarea radicală a animaţiei în aceste decenii şi, timpul va dovedi, de schimbarea esenţială a cinemaului aşa cum îl ştim.

Unul din părinţii lui „Toy Story“

Chiar dacă Stanton semnează, în calitate de regizor plin, doar trei lungmetraje de animaţie Pixar, numele său se află, ca scenarist sau în funcţia de producător, pe genericul majorităţii filmelor importante Pixar din această vreme. În plus, istoria îl consemnează pe Andrew Stanon ca regizor al unui „film mare“, în mod cert o capodoperă Pixar: SF-ul poetic şi avertisment „WALL•E“ (2008), chiar dacă la acest proiect, care-a avut o perioadă de gestaţie îndelungată, au contribuit mai toate numele importante ale studioului.

De fapt, îl regăsim pe animatorul Andrew Stanton încă de pe genericul primei producţii Pixar, epocalul „Toy Story“din 1995, la care John Lasseter semnează regia, dar povestea originală îi aparţine lui Lasseter, Pete Docter şi Stanton, acesta din urmă fiind şi unul dintre scenarişti şi, evident, participând şi la departamentul de animaţie. În 1998, „A Bug’s Life“, un film depăşit acum, dar important la vremea lui, în regia lui Lasseter, îl prezintă pe Andrew Stanton în calitate de coregizor, şi, bineînţeles, ca scenarist. Îl vom regăsi pe cineast în continuare pe genericul tuturor proiectelor importante ale colegilor săi.

WALL•E, roboţelul care ne va salva specia obosită peste sute şi mii de ani

Lovitura pe cont propriu Andrew Stanton avea s-o dea cu „Finding Nemo“, în 2003, unul dintre cele mai de succes filme Pixar din toate timpurile, la care semnează regia, povestea originală şi cosemnează scenariul. Totuşi, nimic nu anunţa capodopera „WALL•E“ (2008), unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, căruia Stanton şi Docter (autorii poveştii originale) îi sunt principalii artizani. Ca şi în cazul colegilor săi, trecerea regizorului la live-action, cu ecranizarea după E.R. Burroughs „John Carter“ (2012), nu a fost prea fericită, aşa că revenirea de-acum la animaţie cu „Dory“ nu este decât salutară.

Top 5 filme importante

1. WALL•E (SUA, 2008)
2. Finding Nemo (SUA, 2003)
3. Finding Dory (SUA, 2016)
4. John Carter (SUA, 2012)
5. A Bug’s Life (SUA, 1998, alături de John Lasseter)

Citeşte şi: „Multiculturalismul pe înţelesul oricui“ – cronica mea la animaţia Disney „Zootropolis“, plus un portret John Lasseter

Reiau aici textul cronicii mele din 2012 la animaţia „Brave“, una dintre capodoperele Pixar, text care nu se mai află nicăieri pe net

E greu să fii prinţesă


INIŢIERE Plasată într-o Scoţie mitică, noua animaţie Pixar, „Neînfricată / Brave”, prezintă aventurile prin care se cunoaşte pe sine o bătăioasă prinţesă adolescentă.

De câţiva ani încoace, studiourile de animaţie Pixar ne-au obişnuit să ne ofere în fiecare vară câte un film excepţional, pelicule care practic au redefinit animaţia pentru marele public şi au readus-o la nivelul filmului cu actori în carne şi oase (“live-action”). Ne-am bucurat astfel de o serie de filme superbe, printre care două capodopere: “Ratatouille” (2007) şi “WALL-E” (2008), precum şi încântătorul “Up” / “Deasupra tuturor” (2009).

Aşa încât orizontul de aşteptare al unei noi producţii Pixar este imens, şi cu astfel de “speranţe” a fost întâmpinată şi “Brave” / “Neînfricată”, propunerea studiourilor pentru anul de faţă, 2012. Chiar dacă, evident, noua peliculă nu se ridică la valoarea celor care au precedat-o (gurile rele au definit-o deja ca fiind „mai mult Disney decât Pixar” sau „un previzibil film Disney cu prinţese”), vorbim totuşi de o animaţie Pixar. Adică de un film solid, cu caractere puternice, şi în acelaşi timp capabil să asigure divertismentul de calitate atât de necesar întregii familii. Totul plecând, în primul rând, de la un scenariu bine scris.

Evul Mediu timpuriu

Trebuie spus, mai întâi, că este pentru prima oară când un film Pixar are drept personaj principal o eroină, şi încă una umană, o adolescentă (şi încă o prinţesă). Chiar dacă personajele feminine au existat până acum, ele au fost secundare (vezi roboţica EVE din “WALL-E”). De-aici tendinţa pripită de a-l compara cu filmele Disney cu prinţese (gen “Mulan” sau “Prinţesa şi broscoiul”). Nu avem însă tratarea uşurică a temei de-acolo (cu cântecele şi personaje amuzante, de coloratură), ci una mai serioasă, mai profundă, mai demnă de o producţie Pixar.

Filmul este plasat într-o Scoţie arhetipală – a cimpoaielor, castelelor, clanurilor şi a peisajelor nemărginite. Temporal, ne aflăm într-un Ev Mediu timpuriu, ceea ce englezilor le place să numească Dark Ages (epocile de până la cucerirea normandă), dar nu există nicăieri vreo referinţă istorică precisă. Mai mult, este o vreme în care magia (încă) funcţionează şi o vrajă ratată a unei vrăjitoare ratate este motorul care va declanşa acţiunea.

O vrajă nefericită

De fapt, eternul conflict între generaţii, în cazul de faţă mamă-fiică, este mutat aici din prezent în acea epocă îndepărtată. Prinţesa Merida, fiica regelui Fergus şi a reginei Elinor, are o personalitate extrem de accentuată, astfel încât refuză să-şi îndeplinească îndatorirea de moştenitoare a tronului şi să aleagă pe unul dintre stupizii săi pretendenţi, odrasle ale şefilor de clan vasali tatălui ei. Adolescenta intră, prin urmare, în conflict cu iubitoarea sa mamă, a cărei datorie e s-o pregătească pe fată pentru viaţă şi s-o facă să-şi înţeleagă responsabilităţile, ajutând-o astfel să se desprindă de copilărie.

Într-un film obişnuit, ne-am fi aşteptat ca Merida să se urce pe poneiul ei de Shetland, să-şi ia lumea în cap şi să-şi găsească, în cele din urmă, adevăratul ursit. Spiritele care o conduc pe eroină prin pădure par să sugereze, într-adevăr, ceva feeric, dar Merida ajunge, de fapt, la o vrăjitoare decrepită căreia, pripindu-se, îi cere să-i schimbe mama. Rezultatul, nefericit, e că regina va fi transformată într-o ursoaică uriaşă, incapabilă de comunicare verbală. Merida va trebui nu numai să întoarcă vraja înapoi până nu e prea târziu, dar şi s-o apere pe ursoaică de furia lui Fergus, mutilat, în trecut, de atacul unui astfel de urs.

Ştiu, seamănă cu “Brother Bear”, un film Disney drăguţ la vremea lui, dar asemănarea se opreşte aici. Nu-i vorba de descoperirea “inimii de urs”, ci de propria descoperire şi a iubirii părinţilor de către o adolescentă. Oricum am lua-o şi cu tot finalul fericit, este o poveste destul de tristă şi de serioasă. Meritul lui “Brave” stă, o dată, în detaliile minuţioase cu care sugerează Evul Mediu (mai rar prezent în cinema în ultima vreme) şi apoi în felul în care e surprins conflictul între fiică şi părinţi, cu replici tăioase şi bine scrise.

Info

Neînfricată / Brave (SUA, 2012)
Regia: Brenda Chapman, Mark Andrews
Voci: Kelly Macdonald, Billy Connolly, Emma Thompson, Julie Walters, Robbie Coltrane

4 stele