Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Vinke şi Halfvarson au cântat nu o dată la Bayreuth, iar Molnár îşi face veacul la opera din München şi la Berlin. Privind afişul, pare că, pentru două zile, Bayreuth s-a mutat un pic la Bucureşti. Ar putea părea o exagerare, dar, dacă privim mai atent, vom avea parte şi de o orchestră de proporţii wagneriene, aşa cum e şi la Bayreuth, aşa cum nu întâlnim niciodată în opera italiană.

În 1915, pe vremea când Regatul României nu intrase încă în Primul Război Mondial, Wagner era foarte puţin cunoscut la noi. Meistersinger von NürnbergSiegfried şi Parsifal  au fost prezentate publicului bucureştean pentru prima dată de către George Enescu. Şi poate că ar trebui să se vorbească mai mult despre meritele de promotor muzical ale lui Enescu numai şi pentru faptul că de la premiera lui Parsifal, din 1915, şi până în 2015, vreme de 100 de ani, partitura ultimei opere a lui Wagner nu s-a mai auzit interpretată de către o orchestră românească decât o singură dată, în 1932, la Operă, cu George Georgescu oficiind întregul ritual. Constatarea că, într-un secol, opera germană s-a cântat în România mai puţin decât în Italia stârneşte un zâmbet trist.

Despre Parsifal s-au scris cărţi şi nu puţine, pe lângă poemul epic din secolul XIII al lui Wolfram von Eschenbach, care l-a inspirat pe Wagner. Unul dintre cei mai mari dirijori ai acestei opere, Hans Knappertbusch (de la care au rămas vreo patru versiuni interpretative), a scris o carte numai despre personajul Kundry... Ar fi inutil să încerc să explic prea multe despre această capodoperă. Să spunem doar că geniul lui Wagner era dublat şi de o doză de nebunie, care în Parsifal ajunge la pretenţia de a inventa o nouă religie, prin intermediul muzicii. Este o operă şi nu doar atât, întrucât pare uneori un oratoriu, deşi nici oratoriu nu ar putea fi numită. Referinţele religioase dar şi păgâne sunt peste tot în libret, dar în final hieratismul acestei creaţii nu exclude complet drama, teatrul. E suficient să asculţi doar preludiile celor trei acte, despre care Wagner a şi lăsat explicaţii, pentru a fi limpede că ambiguitatea este omniprezentă: nimic nu este afirmat, iar înţelegerea operei este în mintea celui care o ascultă, numai aşa se poate explica inspiraţia pe care muzica Nibelungilor a putut s-o aibă asupra lui Hitler. Dar asta ar fi o perspectivă simplistă, pentru că aceeaşi muzică a fascinat atâţia muzicieni evrei: Hermann Levi, primul dirijor al acestei opere, James Levine, Daniel Barenboim, sau antinazişti declaraţi: Toscanini e poate cel mai notoriu exemplu. Cine ştie, poate vom înţelege altfel însuşi personajul lui Kundry, mai întâi de toate jucat de o imensă tragediană, Maia Morgenstern, şi abia apoi cântat, atât de puţin, Dienen... Dienen!, pentru că izbăvirea păcatelor tuturor femeilor care au greşit nu are uneori nevoie de cuvinte, ci doar de priviri.

Ce va fi? Cum va fi? Sper că va fi o sală neîncăpătoare pentru wagnerieni. În 2013, la Festival, când nimeni nu anticipa vreun interes deosebit al publicului, Sala Palatului n-a fost plină, dar a fost mai plină ca niciodată de spectatori cunoscători, care au electrizat atmosfera unor seri incredibile. Poate va fi primul semn că, pentru melomanii români, Ateneul este prea mic chiar şi în stagiunea ordinară. Ştiu deja câţiva asemenea fani care vor veni la ambele concerte. Ieşind din locurile unde stau ascunşi în restul timpului, ascultând discurile lui Solti, adorând-o pe Birgit Nilsson, ca într-un soi de cult păgân, planificând escapade la Viena sau raiduri imposibile la Bayreuth, uitându-se cu ochi lacomi către Tetralogia de la Opera din Sofia (nici măcar 400 de km până acolo), din iulie.

Vor veni, precum Cavalerii Mesei Rotunde, aşa cum şi-a imaginat chiar Wagner acest ultim act al lui Parsifal, de data asta într-o altă rotondă, cea a Ateneului, care seamănă izbitor de mult cu scenografia premierei absolute de la Bayreuth, de acum 150 de ani. Nu e Vinerea Mare, aşa cum cere tradiţia (dar care tradiţie, la noi?) rezervată lui Parsifal la operele mari din lume (cum a fost la Viena anul acesta, sau la Budapesta, unde Badea, Molnár şi Halfvarson s-au întâlnit mai întâi, încercând să retrăiască acum, la Bucureşti, măcar o parte din Bühnenweihfestspiel). E doar luna mai şi doar un final de stagiune. Şi poate că lumina amurgului care iradiază pe rând coloanele rotondei, ajungând până pe treptele scării mari a Ateneului (care a fost special proiectat pentru a avea acest efect de halou la orele amiezii), înseamnă ceva: că Wagner va înceta să mai fie un accident în România.

Va fi o operă în concert, ba chiar cu elemente de regie, dar tocmai această clădire emblematică a Bucureştiului se dovedeşte a fi un element de scenografie neaşteptat de autentic. Va fi un concert, ceea ce va trimite automat cu gândul la Johannes-Passion al lui Bach, în care Gurnemanz e un fel de Evanghelist, Amfortas e Iisus, Kundry - toate Maria Magdalenele din lume, iar Parsifal un Sfânt Ioan Botezătorul, „într-o liturghie pentru toţi”. Dar va fi şi o operă, în care cavalerii Graalului vor celebra mântuirea, salvarea lui Amfortas şi a sufletelor tuturor...

E clar: nu avem voci pentru Wagner. Tocmai de aceea prezenţa unui tenor de talia lui Stefan Vinke, de-atâtea ori Tristan, Florestan, Parsifal, Lohengrin sau Sigmund, ca să nu mai vorbim de Siegfried al său de acum doi ani, este de neocolit. Timp de ani de zile a fost membru al Nationaltheater Mannheim, un oraş cu o tradiţie muzicală autentic germană extraordinară, catalizatorul creaţiei operatice a lui Mozart, aşa cum aflăm din excelenta carte a lui Paul Johnson, Mozart. O viaţă, tradusă recent în limba română. Tocmai de aceea, dincolo de imaginea unui Mare Inchizitor din Don Carlo, parcă desprins din tablourile lui Francis Bacon cu Papa Inocentius X, toată galeria personajelor tenebroase ale lui Wagner pare acum să fie expusă ca într-o expoziţie, la Bucureşti, prin simpla apariţie a lui Eric Halfvarson. E imposibil să nu fii curios să afli cum Fafner sau Hagen (de neuitat în Tetralogia lui Janowski de la Sala Palatului) se pot transforma într-un Narator al Patimilor după Bach, in persona lui Gurnemanz. Lângă ei, un bariton în mare ascensiune, Levente Molnár, care tocmai începe o frumoasă carieră în muzica lui Wagner, cu primele roluri importante: Wolfram şi acum Amfortas. Şi o altă premieră, prea mult aşteptată: aceea a lui Christian Badea dirijând operă pentru prima oară în România. După sute de spectacole conduse din fosele unor teatre legendare, de fapt tot atâtea altare din lumea operei, îl vom avea la Bucureşti, pentru aproape două ore de Wagner. Un regal, dar şi un paradox contrazis, o recunoaştere, cea de acasă, cea mai dificilă de obţinut, cea mai preţioasă. Vom fi acolo pentru acest moment al unui debut, chiar dacă nu la Opera Naţională, dar în opera de care se simte absorbit până la dependenţă: Parsifal.O tripletă care face parte din istoria muzicală, inevitabil: George Enescu, George Georgescu şi, la aproape un secol distanţă, Christian Badea. Şi o ocazie rară de a asista la aşa ceva.

Până pe 14 mai au rămas două săptămâni. Nu, nu e nici o greşeală în a spune că acesta este concertul de închidere a stagiunii, pentru simplul motiv că, după acest moment, restul nu mai poate fi nici pe departe atât de interesant. Până atunci, pentru atenuarea nerăbdării, va fi din nou Christian Badea, cu muzica lui Lalo şi cu tânărul violonist Ştefan Tarara, dar mai ales cu Simfonia americană a lui Dvořák.

Apoi o săptămână în care putem revizita discografia lui Parsifal, cu unanim apreciatul ca perfect Knappertbusch (în trei rânduri, live în 1951 şi 1956 sau în 1962), hieraticul Herbert von Karajan (1984), teatralul James Levine (1987), filosoful Boulez (1966) sau demiurgicul Solti (1972). Cu libretul în faţă, bineînţeles.

Notă: Ein Bühnenweihfestspiel înseamnă „Un festival scenic religios” în traducere liberă, o altă traducere posibilă fiind „O piesă de festival pentru sfinţirea scenei”, şi nu este nimic altceva decât subtitlul dat de Wagner operei Parsifal.