„E ţiganii oameni?“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cea mai dură scenă a filmului este una de jugănire (Cuzin Toma, Gabriel Spahiu şi Teodor
Corban)
Cea mai dură scenă a filmului este una de jugănire (Cuzin Toma, Gabriel Spahiu şi Teodor Corban)

Dincolo de ce obiecţii ar putea avea unul sau altul, regizorul Radu Jude realizează în filmul său „Aferim!“ o uluitoare reconstituire a epocii, fără precedent în cinematografia românească şi la un nivel rar atins în cea universală.

Aş spune de la bun început că Radu Jude a realizat, cu „Aferim!“, singurul film istoric românesc de până acum care-şi merită cu adevărat numele. Genul filmului istoric este unul nefericit şi înregistrează rar performanţe şi în cinematografia universală, fiind vorba în general de filme de propagandă sau de reconstituiri stângace de epocă. E nevoie de viziunea istorică a unui Luchino Visconti pentru a face un film mare, iar actualele mijloace tehnice de reconstituire, mult mai perfecţionate, nu mai beneficiază şi de existenţa unor astfel de personalităţi. Este motivul rateului cu „Restul e tăcere“” al lui Nae Caranfil, de acum câţiva ani. Aş îndrăzni chiar să spun că „Aferim!“ este cel mai bun film românesc făcut vreodată, la nivelul realizării şi al dificultăţii acesteia.

O minunată lume dispărută

Din nefericire, filmul nu poate fi înţeles exact fără o minimă cultură, istorică şi literară, ceea ce ne cam lipseşte. Impresionanta listă de surse, literare şi nu numai, introduse de multe ori în mod subtil ca atare în textul scenariului, stă mărturie şi arată teribilul efort de documentare al celor doi scenarişti, Radu Jude şi scriitorul Florin Lăzărescu, secondaţi în calitate de consultant de istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Toate numele implicate în „Aferim!“ sunt de primă mărime şi merită menţionate: producătorul Ada Solomon, operatorul Marius Panduru, autorul splendidei imagini în alb-negru, monteurul Cătălin Cristuţiu, scenografa Augustina Stanciu, Dana Păpăruz (autoarea costumelor), Dana Bunescu (designer de sunet), mulţi şi minunaţi actori etc.

Prevăd însă că toată lumea se va concentra isteric pe chestiunea dacă a existat sclavie la noi sau nu, deşi scenariul filmului este mult mai complex şi mai bogat în semnificaţii. Pe toţi cei îndrăgostiţi de secolul XIX românesc „Aferim!“ nu poate decât să îi ungă pe suflet. Se ştie că nu se mai citeşte literatură română, dar această bijuterie de film, care dezgroapă pentru generaţiile actuale fascinanta lume scufundată a secolului al XIX-lea românesc, va fi probabil, conform zicalei margaritas ante porcos, respinsă de publicul nostru indiferent.

Robie a fost, robie-i încă

Un răuvoitor ar putea spune că Radu Jude a ales pentru filmul său un subiect corect politic, care să-i asigure succes în Occident şi premii la festivaluri. Se uită însă sau nu se înţelege că premiul luat la Berlin este unul pentru regie, nu pentru altceva, şi el este pe deplin meritat. Sclavia, „robia“ prezentată în film este una tipic feudală, generalizată la nivelul întregii societăţi. Într-adevăr, însă, orice mod de producţie este bazat, într-o măsură sau alta, pe violenţă economică, iar „exploatarea omului de către om“ este o constantă a societăţii umane. Sclavia feudală a fost înlocuită apoi de cea proletară, urmată de cea totalitară, iar cineva ar putea spune că actuala sclavie exercitată de corporaţii şi bănci este cu mult mai reprobabilă.

Un „rasist“ va zice: „duceţi-vă la «Aferim!», este singurul loc în care veţi putea vedea ţigani muncind, împinşi de la spate cu harapnicul; la fel ţigani pedepsiţi, biciuiţi, jugăniţi etc.“. Realitatea este însă că, în sistemul feudal (care în România se perpetuează până târziu de tot), cam aceeaşi situaţie o aveau toate clasele considerate inferioare, iar abuzurile erau la ordinea zilei. Însuşi termenul de „rumân“, ales în cele din urmă de paşoptişti pentru denumirea ţării, considerat că ar conota „Roma“, însemna de fapt „ţăran rob“, şerb, iobag etc.

Părinţi vs. copii

Ne aflăm în Valahia anului 1835, aşadar la scurtă vreme după introducerea Regulamentului Organic, şi, deşi domniile fanariote s-au încheiat oficial la 1821, de fapt suntem încă în plină epocă fanariotă, cu alte cuvinte într-un „fanariotism“ remanent. Schimbarea reală pentru Ţările Române avea să fie făcută în intervalul dintre 1848 (an revoluţionar în întreaga Europă) şi 1862 (instalarea deplină a lui Cuza şi alegerea denumirii de România pentru statul nou-creat, pentru că până atunci nu prea ştiusem că suntem români).

Boierii portretizaţi în acest film ies foarte rău (performanţă pentru regizorul de teatru devenit actor Alexandru Dabija), dar fiii aceloraşi boieri, şcoliţi la Paris şi în alte capitale europene, sunt cei care vor începe modernizarea Ţărilor Române şi îi vor dezrobi ulterior pe ţigani, cu consecinţele binecunoscute (a se citi şi răsciti „Porojan“ al lui Vasile Alecsandri, bucată pe care ar fi fost minunat ca Radu Jude s-o ecranizeze ad integrum; alte exemple de violenţă economică, şi nu numai, se pot găsi cu duiumul şi în superbele scrisori ale lui Ion Ghica către acelaşi Vasile Alecsandri, texte esenţiale pentru înţelegerea secolului XIX românesc).

Modernizările ratate ale României

Acesta este, de fapt, adevăratul subiect al filmului lui Radu Jude: teribila înapoiere istorică de care sufereau, acum aproape două secole, cele două principate de la gurile Dunării şi realitatea că tentativele noastre de modernizare au fost succesiv ratate. Alexandru Bindea, în rolul unui preot de ţară, face performanţa vieţii lui, în delirul verbal pe care-l dezlănţuie ca răspuns la întrebarea „e ţiganii oameni?“. Multe din prejudecăţile şi clişeele care par a fi incriminate de film (şi care reprezentau modul de gândire al epocii, a se citi şi culegerile de folclor, nu numai textele propriu-zis literare) se regăsesc însă, cu foarte puţine modificări, şi în gândirea majorităţii concetăţenilor noştri de azi. Cuvântul atât de des folosit „aferim!“, ales ca titlu al filmului, este expresia autosuficienţei noastre, boală pur românească de care suferim până în ziua de astăzi.

O greşeală frecvent făcută şi la case mai mari şi câteodată cu bună-credinţă este cea a transpunerii modului nostru de gândire modern asupra unor epoci revolute. Este o eroare pe care Radu Jude nu o face. Lucrurile pe care autorul vrea să ni le spună sunt introduse pe nesimţite într-un mod subtil, care nu deranjează, în scenariu, iar povestea şi modul în care e relatată au o cursivitate care te face s-o urmăreşti fascinat. Ar fi fost grav dacă „Aferim!“ ar fi fost tezist, dar valoarea filmului, pe absolut toate palierele sale, îl scuteşte cu certitudine de această acuză. „Aferim!“ este orice, numai tezist nu; este o ciudăţenie de film coborâtă de nu se ştie unde în ternul peisaj cinematografic românesc, o operă care nu are precursori şi, din motive evidente, nu va avea epigoni. Oricum, prin acest film Radu Jude se instalează pe deplin în primul eşalon valoric al „noului val“ cinematografic românesc, iar următorul său proiect, ecranizarea „Inimi cicatrizate“ după Max Blecher (din nou, felicitări pentru alegere!), nu putem să-l aşteptăm decât cu cel mai mare interes.

Info

Aferim! (România-Bulgaria-Cehia, 2015)
Regia: Radu Jude
Cu: Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Cuzin Toma, Alexandru Bindea, Alexandru Dabija, Mihaela Sîrbu, Victor Rebengiuc, Luminiţa Gheorghiu, Gabriel Spahiu

5 stele

Citeşte şi:

cronica mea la filmul „Toată lumea din familia noastră“, precedentul opus al lui Radu Jude

interviul meu cu regizorul Radu Jude

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite