firesc, producţii lirice şi coregrafice, pentru ca apoi să înceapă „serialul” unor reluări de mare atractivitate.

Astfel, publicul a urmărit noile montări cu operele Bărbierul din Sevilla de Rossini, Lucia din Lammermoor de Donizetti sau Bal mascat de Verdi, precum şi baletele Amorul vrăjitor şi Tricornul în „Seara De Falla” sau Romeo şi Julieta de Prokofiev, în timp ce Lacul lebedelor de Ceaikovski revenit pe afiş, dar  cu modificări şi... adăugiri destul de consistente făcute, desigur, chiar de către coregraf.

Pe de altă parte, s-au readus „în circuit” lucrări puse în scenă în anii trecuţi, binevenite pentru diversificarea „ofertei” unui teatru care, cândva, rula 60 de titluri, reduse la 11 în urmă cu doi-trei ani. Spre bucuria spectatorilor, au fost reluate numeroase opere îndrăgite de orice meloman - Elixirul dragostei de Donizetti, Don Giovanni şi Cosi fan tutte de Mozart, Rigoletto şi Aida de Verdi, Madama Butterfly de Puccini, Fidelio de Beethoven -, dar şi O scrisoare pierdută de Dediu -, iar printre balete Bayadera de Minkus, Corsarul şi recent Giselle de Adam.

Firesc, şi atracţia unor asemenea reluări a fost cu totul deosebită, publicul care a umplut sala de fiecare dată fiind cea mai bună dovadă a faptului că selecţia a fost bine gândită, însăşi opţiunea de a readuce în circuit creaţii ce ar trebui să se regăsească pe orice afiş al unui teatru care se respectă şi îi respectă pe cei dornici să le (re)descopere pe scena bucureşteană fiind demnă de laudă. Spre exemplu, am asistat la reluarea operei Rigoletto, în versiunea regizorală semnată de Stephen Barlow în 2014, păstrându-şi nealterate datele ce ţin de mişcarea scenică şi, desigur, de cadrul scenografic realizat de Yannis Thavoris, într-o derulare alertă, logică, densă, având şi câteva „îngroşări” sau excese de un gust discutabil, dar şi „recitiri” pornind de la plasarea acţiunii într-un Chicago al anilor '30, duritatea mafiei şi petrecerile cu accente vulgare sau chiar macabre punându-şi amprenta asupra relaţiilor dintre personajele tratate într-o cheie „mai altfel”. Baritonul Lucian Petrean a reeditat succesul de la premieră în rolul titular, etalând din nou glasul amplu, generos şi calitativ, condus cu o frazare atentă, având deopotrivă căldură şi incisivitate, subliniind prin accente bine „punctate” trăirile personajului care, departe de bufonul imaginat de autor, are mai curând trăsăturile unui cinic înrăit de lumea în care trăieşte, frământat, revoltat şi chinuit, găsind în dragostea sa pentru Gilda un refugiu marcat însă de angoase şi reacţii aproape brutale.

Probabil că neatenţia a făcut ca, în actul III, după „farsa” celor care i-au dat pantalonii jos, Rigoletto continuând să cânte astfel celebra arie, solistul să întârzie să se îmbrace, intrarea Gildei găsindu-l în acea postură, retrăgându-se deci pentru a-şi aranja ţinuta, în loc să fie alături de fiica sa pentru a o proteja. Important este faptul că, sub aspect vocal, este un interpret stăpân pe mijloacele sale de expresie ce dublează sau împlinesc un glas care convinge şi place, iar în plan scenic reuşeşte să contureze rolul pe coordonatele cerute de regie, într-o manieră credibilă. Soprana Veronica Anuşca a reluat, după mulţi ani, partitura Gildei - rol cu care debutase,  pe scena ONB, în urma câştigării Premiului I la Concursul „Maeştrii artei lirice” din 2011, fără a mai fi solicitată până în actuala stagiune -, cântând şi acum cu precizie şi acurateţe, beneficiind de o voce robustă, egală în registre, cu acut sigur şi percutant (având însă o ezitare în finalul ariei), urmărind cu atenţie evoluţia eroinei care totuşi nu a avut sensibilitatea şi inocenţa cerute chiar de text şi de scriitura muzicală. Dacă la prima sa apariţie în rol (în vechea montare) păstrase acele date caracteristice tinerei fete, de această dată nu am înţeles de ce a fost mai curând capricioasă, cu gesturi agasate, gesticulând, bătând nervoasă din picior, trântindu-se pe scaun, trăgând apoi de tatăl său pentru a-l convinge să-l ierte pe Duce, reacţii ciudate, contrastând însă cu... calmul său în clipa răpirii sub ameninţarea pistoalelor şi, ulterior, în încremenirea pe scaunul de care era legată. Finalul a adus un plus de căldură, aspect care ar trebui să însoţească permanent parcurgerea vocală corectă pentru a împlini un personaj mai „umanizat”, nu doar „cerebral”.

Invitat din Bulgaria, tenorul Mihail Mihailov a etalat un glas plăcut, rotund şi bine condus, dar fără anvergură şi relief, în prim arie fiind chiar greu de auzit, tenorul Andrei Lazăr eclipsându-l total prin intervenţiile lui Borsa; total neimplicat în plan interpretativ, a rezolvat corect duetul cu Gilda, poate şi aria din actul III, văduvită însă de acută, cabaletta fiind mai curând fredonată, pentru ca în ultimul act să susţină îngrijit secvenţele diverse, inclusiv temuta arie, fără a avea strălucirea aşteptată. Pentru rolul Maddalena a fost invitată mezzosoprana clujeană Liliana Mattei-Ciucă, punându-şi în valoare materialul vocal rezonant, cu tente învăluitoare, adecvate personajului cu alură de vampă, dar poate prea subliniat ca intensitate în contextul general, basul Horia Sandu a reapărut în Sparafucile în nota bineştiută, mezzosoprana Adriana Alexandru a conturat o autentică Giovanna, basul Marius Boloş a fost un Monterone destul de placid, deloc disperat sau răzbunător, mai curând resemnat, baritonul Vasile Chişiu a debutat în Marullo, iar soprana Andreea Novac în Contesa Ceprano, atrăgând atenţia prin claritatea liniei vocale, fie şi în cele câteva replici, secondată de baritonul Daniel Filipescu în Conte; în schimb, soprana Claudia Caia a reuşit să agaseze prin vocea dezagreabilă şi agresivă în scurta intervenţie a Pajului (de ce a fost solicitată să colaboreze fie şi într-un rol episodic, sincer nu înţeleg), iar Adrian Strezea a fost Uşierul. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a evoluat, ca de obicei, cu aplomb, sonoritate rotundă şi mai ales expresivă, jucând, de asemenea, cu implicare în mişcarea solicitantă în special în scenele de petrecere împinse spre o vulgaritate accentuată. La rândul său, orchestra a cântat cu acurateţe, destul de nuanţat, iar la pupitru, Vlad Conta a coordonat relaţia fosă-scenă cu o gestică fermă, nereuşind să evite însă decalajele sau dezechilibrele destul de frecvente. Privit în ansamblu, în ciuda rezervelor pe care le-am punctat, spectacolul a constituit un real succes, deopotrivă în plan muzical şi scenic, aplaudat îndelung de publicul ce invada sala, dornic să reasculte cuceritoarea muzică în interpretarea unor solişti care, în general, au confirmat aşteptările, răsplătiţi la final cu ovaţii entuziaste.

Două săptămâni mai târziu, o altă reluare mi-a atras atenţia - baletul Giselle -, readus după ani de absenţă în varianta adaptată de Mihai Babuşka după coregrafia clasică imaginată cândva de Coralli şi Perrot, montare prezentată în premieră în 2 mai 2009, în scenografia semnată de Adriana Urmuzescu. Demn de remarcat este faptul că şi atunci, şi acum, în fosă s-a aflat Ciprian Teodoraşcu, iar în distribuţie s-au regăsit, în ambele momente, Ovidiu-Matei Iancu în rolul Albert, Vlad Toader - trecând însă de la Prietenii lui Giselle la Hans, Mihaela Soare abordând iniţial personajul Zulma, devenind apoi Myrtha, în timp ce Antonel Oprescu a rămas acelaşi Conte. De asemenea, la noua producţie fuseseră asistenţi de coregrafie Corina Dumitrescu, Petruţa Almosnino şi Gabriel Opincaru, lucrând acum ca maeştrii de balet solişti împreună cu Bianca Fota, Gigel Ungureanu şi Laura Blică-Toader. Merită subliniate aceste aspecte pentru a reliefa o anume continuitate sau, în unele cazuri, o evoluţie de la un rol la altul, probabil un atu în plus pentru păstrarea viziunii unitare a producţiei la distanţă de opt ani.

Desigur, în perioada în care a figurat în repertoriul curent al ONB, numeroşi balerini au abordat personaje de prim plan, parte apărând şi de această dată în rolurile respective, alături de colegi care, în majoritate, debutau în partituri din cele mai diverse şi, în principiu, ofertante. Astfel, Cristina Dijmaru a redevenit sensibilă Giselle, expresivă, graţioasă şi capabilă să treacă de la o stare la alta cu o sinceritate cuceritoare, trăind cu intensitate fiecare clipă, plină de voioşie şi candoare, îndrăgostită sau disperată, rezolvând scena nebuniei cu credibilitate şi cu un dramatism păstrat în limitele unui firesc aparte; iar tehnica sa performantă a susţinut demersul interpretativ fără vreo intenţie demonstrativă, prioritară fiind conturarea eroinei în datele ei definitorii. Partenerul său, Ovidiu-Matei Iancu, parcă mai implicat ca altădată (în special în actul II), a avut şi prestanţă şi anvergură pusă în evidenţă în special prin săriturile spectaculoase care i-au adus mereu aplauze la scenă deschisă, deşi în primul act a rămas destul de rezervat în atitudini şi reacţii, privind detaşat şi disperarea tinerei fete şi sfârşitul ei tragic, reacţionând patetic abia ulterior, semn că intensitatea reacţiilor interioare nu constituie nici acum punctul său forte.

Pentru prima oară în Hans, apreciatul Vlad Toader a parcurs rolul destul de schematic, aspect surprinzător pentru un balerin recunoscut prin capacitatea de a creiona personaje puternice, dar... de factură cu totul diferită de linearul pădurar interpretat în acea seară. La rândul său, Mihaela Soare a fost, în debut, Myrtha, rol construit cu rigoare şi acurateţe a desenului coregrafic şi a tehnicii sigure, dar şi cu o anume răceală poate adecvată Reginei Ielelor, căreia aşteptam să-i confere şi o forţă dominatoare specifică unei zâne răzbunătoare. Excelenţi au fost însă Remi Tomioka (în debut) şi Bogdan Cănilă în cuceritorul Pas de deux al Prietenilor, având şi charismă şi farmec juvenil şi, desigur, capacitatea de a entuziasma în arabescurile şi salturile de efect ce abundă în acele secvenţe mult aplaudate de publicul extrem de numeros; sincer, nu am înţeles de ce au fost singurii care au venit la rampă, după fiecare variaţie sau duet, pentru a răspunde ovaţiilor spectatorilor, rupând astfel cursul acţiunii. Dacă Bianca Stoicheciu a reluat rolul Mona, Akane Ichii a fost pentru prima oară Zulma, ambele aducând delicateţe şi o bună relaţionare în raport cu Myrtha şi cu ansamblul balerinelor în care s-au şi integrat cu eleganţă şi rigoare, iar în actul I au debutat deopotrivă Virgil Ciocoiu în Wilfried, Lăcrămioara Proca în Bertha, Gloria Barbu în Bathilde.

De-a lungul întregului spectacol, corpul de balet - desigur, în special grupul de fete - a dovedit o formă şi o pregătire remarcabilă, având şi omogenitate şi sincronizare şi expresivitate adecvată, fie plină de tinereţe în primul act, fie cu o anume transparenţă în actul secund, adaptându-se atmosferei contranstante, căreia i-au asigurat un plus de culoare, poate şi pentru că au lucrat cu (aceeaşi) Corina Dumitrescu, dar şi cu Raluca Ciocoiu şi Florin Mateescu. Micile dezechilibre sau ezitări ale unor solişti au trecut aproape neobservate, impresia generală fiind a unui spectacol pus la punct, curat şi atractiv, chiar dacă, sincer, în special în actul I aş fi aşteptat o desfăşurare strălucitoare, plină de viaţă, cu mai puţină pantomimă, iar în actul II o aură de poezie, romantism şi inefabil, ceea ce s-a realizat doar în parte. În ce priveşte demersul orchestral, sub conducerea lui Ciprian Teodoraşcu - de multă vreme specializat în dirijarea baletelor -, a urmărit cu atenţie şi eficienţă evoluţia balerinilor într-o curgere fluentă şi bine gradată, cu o paletă de nuanţe adecvată şi intervenţii solistice... amalgamate, de la vioara şi harpa foarte bune la violoncelul cu sunet frumos dar cu destule „scăpări”, până la suflătorii care, în special în partea a doua, au avut nefiresc de multe imprecizii şi chiar chix-uri care... nu au mai avut cum să treacă neobservate. La final, aplauze şi ovaţii au răsplătit, pe bună dreptate, reluarea unui balet mult aşteptat de public, beneficiind de o prezentare îngrijită şi agreabilă, cu o distribuţie omogenă şi unitară în plan valoric, din care desigur s-a detaşat cuplul central... în care excelentă a fost, din nou, Cristina Dijmaru.

Aşa cum subliniam, după avalanşa premierelor şi a galelor-eveniment din primele luni ale stagiunii, a venit rândul reluării unor producţii de certă calitate, opere sau balete îndrăgite de public, asigurând astfel şi recuperarea unor titluri obligatorii pe afişul unui teatru de primă linie, dar şi o diversificare repertorială binevenită, prilejuind totodată numeroase debuturi (în general) interesante şi de bun augur.  M-am referit însă doar la cele pe care le-am urmărit în luna mai, regretând că, din varii motive, nu am asistat la toate reluările programate, de asemenea aşteptate de spectatori, dovadă elocventă fiind faptul că biletele s-au epuizat cu multă vreme înainte de data respectivă, ceea ce... e semn bun.