Bine pentru că odată lucrată o producţie, se pot prezenta solişti diferiţi, chiar invitaţi din străinătate, dacă nu sunt repetaţi cei din prima seară. Rău este că după asaltul iniţial, periodicitatea reprezentării noilor titluri scade dramatic, cu implicaţii negative asupra pregătirii ansamblurilor – cor, orchestră – dar şi asupra reintrării în spectacole a unor artişti care se văd din nou pe afişe după luni şi luni de zile, ceea ce afectează rodajul, acumulările. Până la urmă, e rău şi pentru publicul avid de noutăţi. În fine, o soluţie de echilibru ar fi formula de „teatre de stagiune” (schimbare radicală, deloc uzitată până acum la noi) sau păstrarea actualei formule de „teatru de repertoriu”, îmbinată cu pachete de spectacole noi, plus cu cele ce fac parte din repertoriul obişnuit. Am mai notat subiectul. Stagiunea Operei de Stat vieneze ar fi un exemplu de luat ]n seamă.

Printre toate aceste rânduri, se citeşte un deziderat esenţial, acela al sporirii numărului lunar de titluri, care este încă infim. Excepţie face doar Capitala, dar nu la cât ar putea. Celelalte municipii care deţin instituţii lirice ar trebui să-şi revizuiască stagiunile foarte serios în acest sens.

Am dorit să repet ideile mai sus expuse, observate de multă vreme, odată cu recenta premieră de la Opera Naţională Română Iaşi a operei „Bal mascat” de Verdi. S-au programat două spectacole, în seri succesive, cu distribuţii diferite, foarte atractive pentru rolurile principale, spectacole mult aşteptate de public, mai ales că lecturi concertante fuseseră prezentate înainte, în timpurile pandemice. Serviseră drept antrenamente muzicale, mai ales că lucrul este împiedicat de multe ori din cauza necesităţii corelării activităţilor scenei lirice cu cele ale Teatrului Naţional cu care Opera ieşeană împarte sala. Întrucât noua producţie a fost programată spre închiderea actualei stagiuni, ar fi firesc ca în sezonul următor, în fiecare lună, să fie plasat pe afiş cel puţin câte un „Bal mascat” verdian. Şi tot aşa.

Producţia...

... a revenit unei echipe locale, Cristi Avram (regia), Cristina Todi (coregrafia), Andrei Botnaru (video design), Adrian Buliga (lighting design), căreia i s-a adăugat ca invitată de onoare, cunoscuta şi reputata scenografă Viorica Petrovici. A rezultat un spectacol bogat care îşi desfăşoară acţiunea în Suedia regelui Gustav al III-lea, preluând-o din cele două variante verdiene pe prima, abolită de cenzura timpului. Este o modă a vremurilor noastre, deşi muzica rămâne identică. Poate că şi conduce la opţiuni regizorale mai alambicate, dată fiind personalitatea mai complexă a eroului principal.

Balul mascat. În centru, Diana Bucur şi Florin Guzgă

La Iaşi a fost un regal al costumelor, în primul rând, Viorica Petrovici dovedindu-se o dată în plus o maestră a culorii, armoniilor, accesoriilor vestimentare. În mod deosebit, ultima scenă, cea a balului propriu-zis şi cea mai reuşită a producţiei, a avut alură de carnaval veneţian cu rochii somptuoase (Amelia în roşu învăpăiat) şi măşti. Spectacolul pornise pe aceeaşi linie, cu un costum fastuos al regelui. Din punct de vedere al decorului, interesante şi ingenioase mi s-au părut portalul cu flori de mină, plin de cristale roz ce aruncau reflexe misterioase intrării în sălaşul vrăjitoarei (primul act), sinistra alăturare de trunchiuri groase de copaci prăbuşiţi pe tărâmul celor spânzuraţi (actul secund) sau sera ce respira viaţă din prima scenă a actului al III-lea. Aş adăuga videocortinele interacte, abstracte, până la ultima imagine a unor chipuri triste de îndrăgostiţi, prefigurare a tragicei scene a deznodământului. Cortina finală căzând, spiritul celui asasinat avea să se ridice la Ceruri în chip de pasăre măiastră.

Regizorul a imaginat un spectacol de epocă, pigmentat cu simboluri şi cu elemente voit căutate pentru a marca originalitatea. Reuşite sau nu. Încă din Preludiul orchestral, a existat în scenă un personaj părând încoronat, îmbrăcat într-o mantilă albă, care a reapărut nu foarte logic în diverse clipe. Aveam să aflu dintr-o fotografie a caietului-program că era „Moartea” (Alexandru Sebeşi, mim). De aceea i-a adus regelui în ultima scenă, un coşciug, ba chiar îi acordase monarhului o partidă de şah, ştiută fiind pasiunea istorică a acestuia pentru „jocul minţii”. Naive idei.

Nepotrivit am găsit baletul vaporos al nimfelor din timpul ariei mari a Ameliei, în care eroina trăia clipe înfricoşătoare de solitudine şi frământare în pădurea celor condamnaţi la spânzurătoare. În actul al III-lea, putea să lipsească şi căruciorul cu copilul handicapat al cuplului Amelia-Renato, o invenţie forţată, inutilă.

Mişcarea scenică a fost corect coordonată în ansamblu şi personajele bine conturate.

Muzica celor două seri...

... a stat sub semnul distribuţiilor bine alese, în care valoroşii invitaţi, români care activează în străinătate, au făcut parteneriat cu colegii lor clujeni sau ieşeni.

Ştefan Pop şi Bogdan Baciu        

La premieră, Ştefan Pop a debutat în rolul tenoral şi a făcut-o de la înălţimea virtuţilor cu care înzestrează orice partitură verdiană. A abordat o lectură eroică, a cărei strălucire a sporit după frazele de intrare, expuse cu culoare vocală baritonală şi în concreteţe. Nuanţările au devenit mai prezente în barcarola „Di' tu se fedele” (strofa a doua în mezzoforte), energia a fost dominantă în celebrul cvintet „È scherzo od è follia” (primul act), explozivă în adresări precum „M'ami, Amelia!” sau „... estinto tutto” (marele duet cu soprana), precedate de lirism tipic de desen melodic italian emoţionant „Non sai tu che se l'anima mia”. Totul a culminat în aria din actul ultim, poate cel mai bun moment al serii artistului, cântată cu avânt pasional, tristeţe în expresie şi finalizată cu o demonstraţie de forţă în plin efort. Un debut promiţător.

Lui Bogdan Baciu, personajul Renato i s-a potrivit  „ca o mănuşă”, demonstrând experienţa şi cultura stilistică atât de necesare conturării unui erou cu clară tipologie vocală fundamentată de maestrul de la Busseto, bariton verdian. Un glas de calitate, amplu, rotund, bogat înzestrat cu armonice şi absolut egal între registre, cu acute dominatoare, spectaculoase şi accente de mare autoritate. Frazarea a fost derulată plastic, fluent, omogen. Un Renato referenţial.

Cellia Costea, Ştefan Pop, Manuela Barna-Ipate        

Posesoare a unui timbru fastuos colorat, strălucitor, însuşiri cu care captivează de la prima emitere de sunet, soprana Cellia Costea a dat rolului Amelia o tentă sobră, oferind o lectură de substanţialitate, spintă, în care s-au remarcat şi unele sunete moi, ce au substituit renumitele pianissime verdiene. Indicaţia con dolore a compozitorului pentru aria din actul al III-lea a primit din partea artistei o restituire foarte potrivită.

În travesti, Oscar a fost soprana Manuela Barna-Ipate, un glas consistent, cu mobilitate corespunzătoare lejerităţilor şi vioiciunii scriiturii, dar cu mai puţină transparenţă şi un Do acut în (prea) mare forţă la cvintet. Chiar şi aria „Saper vorreste” din tabloul final nu a avut ton de glumă.

În continuare, să vorbesc despre interpreţii care au fost diferiţi în cea de-a doua seară, lăsându-i pentru final pe aceia care au apărut pe ambele afişe.

Cristina Grigoraş şi Florin Guzgă

Pentru tenorul Florin Guzgă, rolul Gustavo a fost o performanţă. Din câte cunosc, l-a interpretat anterior şi concertant. Prin frazarea frumoasă, de impecabilă lungime graţie unei respiraţii admirabil puse la punct, cu accentuări de cuvinte plasate la locurile potrivite şi acute sonore, temeinic emise, a dovedit o pregătire muzicală foarte serioasă. Stăpâneşte rolul. A inserat în momentele lirice din arii şi duete un cânt plin de moliciuni expresive, ceea ce nu l-a împiedicat să dezvolte amplitudini viguroase, spinte, în pasajele dramatice. Înflăcărata zicere acută „Sì, rivederti, Amelia...” dinaintea scenei balului a fost contaminant expusă, cu extremă energie.

Şerban Vasile şi Diana Bucur

Începând ca o confesiune aria „Alla vita”, baritonul Şerban Vasile a anunţat o abordare nuanţată a rolului Renato, confirmată în continuare, alături de exprimările dramatice atât de caracteristice personajului. Colorizarea cuvintelor a impresionat şi a dăruit sensuri. Cu totul întâmplător, pasajul înalt al primei arii a fost survolat de o trecătoare umbră de răguşeală.

Soprana lirică Diana Bucur a fost o Amelia realmente îndrăgostită, cu glas plăcut timbrat, linie vocală fluidă, în care un vibrato câteodată larg s-a strecurat pe alocuri.

Cu voce lirico-lejeră, soprana Cristina Grigoraş a conferit culoare potrivită personajului Oscar, Glanz, brilianţă, punctări bine potenţate  şi vivacitate.

Cezar Octavian Ionescu şi Andrada Roşu

Pentru ambele seri, de la Cluj-Napoca a venit în rolul vrăjitoarei Ulrica mezzosoprana Andrada Roşu, un glas potrivit scriiturii ce se îndreaptă către vocalitatea de contraltă. Într-adevăr, artista a cutremurat prin sunetele grave „de piept” impresionante, de adâncă rezonanţă şi forţă („Re dell'abisso affrettati...”), prin tumult de covârşitoare sonorităţi şi exprimări ce tind să se apropie de conotaţii veriste, depăşind romantismul verdian.

În celelalte roluri au cântat baritonul Cezar Octavian Ionescu (Silvano cu glas admirabil de frumos), başii Ştefan Linu (Samuel), Daniel Mateianu (Tom), tenorul Ovidiu Manolache (în dublu rol, Judecătorul şi Servitorul Ameliei).

Bagheta a revenit unui oaspete italian, Andrea Albertin. Un dirijor înclinat către sonorităţi abuziv de puternice şi a unor opţiuni agogice necalibrate suficient dramaturgic. Îndeosebi în prima seară, totul a fost în exces, nu au existat intensităţi mai jos de fortissimo, alămurile şi percuţia au făcut legea în contrast cu cordarii, violenţa a guvernat ansamblurile, agitaţia şi accelerarea tempilor a dus la pericole sau chiar începuturi de decalaje, din fericire strunite la timp. Noroc că glasurile puternice ale eroilor principali au rezistat asediului venit din fosă.

Corul a fost pregătit de Manuel Giugula.

În loc de încheiere

Succesul de public a fost fulminant şi meritat. Întreaga sală, plină ochi, a aplaudat, a ovaţionat, a strigat ca pe stadion. Ţi se umple sufletul de bucurie, văzând asemenea manifestări absolut fireşti. Dragostea pentru operă este mare şi asistenţa nu-şi poate stăpâni entuziasmul mai ales când ascultă voci valoroase. Este şi scopul unui spectacol, acela de a dărui esenţe spirituale şi a comunica biunivoc cu melomanii împătimiţi, de a-i educa pe începători.

În cea de-a doua seară, instrumentiştii au urcat pe scenă şi au primit aplauze prilejuite şi de pensionarea unui coleg, trompetistul Liviu Antoane, pe care l-a prezentat directorul general interimar Andrei Fermeşanu. S-a cântat „Mulţi Ani trăiască!”, s-au oferit flori tuturor. Emoţionant moment, generos gândit.

Şi pentru că am vorbit la început despre problemele rezultate din divizarea unei singure săli între două instituţii naţionale majore, să spun că statul a prevăzut construirea unui nou sediu pentru Opera Naţională Română Iaşi, o primă investiţie culturală postdecembristă de anvergură. Ar fi cazul grăbirii demersurilor, ştiut fiind că ele sunt avansate pe circuite guvernamentale, deci se poate trece la treabă.

La final o remarcă de principiu. Sunt cunoscute zbaterile prin care a trecut compozitorul prin mutarea acţiunii de la Stockholm la Boston, restricţionat fiind de cenzura timpului şi redenumind personajele.  La Iaşi, tenorul este Gustavo, ca în versiunea Stockholm, în loc de Riccardo, ca în versiunea Boston, conform căreia sunt numiţi ceilalţi eroi în programul de sală. Uşor de corelat, de corectat.